Azi sunt tăios. Ascuțit. Scârbit. Azi sunt sătul. M-am săturat de marile producții de la Hollywood. Sătul de musical-uri. Am avut răbdarea necesară să văd primele două High School Musical atunci când au apărut. Dar măcar acolo papagalul ăsta se certa cu o tipă frumușică pentru alta. Ei bine, să zicem că pe asta o înțeleg. Dar îmi stau în gât filmele ca Hairspray, văzut zilele trecute. Și cum n-am putut încă să-l diger, o să vă scriu despre el și frustrarea mea.

Încă de la început simți atmosfera aia de iubire. Fluturașii zboară prin aer, dragostea e în spatele fiecărei vitrine (și nu, nu are de-a face cu Red Light District), toți oamenii zâmbesc, autobuzele sunt goale, pe stradă doar câțiva oameni, traficul e OK, poți trece strada pe oriunde vrei tu etc. Dacă ești mai prostuț de felul tău te-ar putea face să-ți imaginezi că așa e și în viața reală. Și o să ieși pe stradă și vei traversa pe unde nu trebuie și se va auzi „bum”. Și n-o să te salveze nici Zac Efron și nici negrul care dansa bine în film.

Apoi, sunt sătul de iubiri perfecte. D-alea la prima vedere. Vedeta școlii, vedeta postului local de televiziune, o vede pe ea, tipa grasă și plină de ciocolată și se îndăgostește. Mi-e scârbă. La fel, dacă ești cam dobitocuț de felul tău, vei crede că așa e și în realitate. Și, fraiera de tine, vei încerca. Și vei rămâne cu buza umflată. Nu mai vreau să văd nici cum dolofana ajunge și ea vedetă de televiziune locală, doar pentru că dansează bine. Făcând o paranteză, nu dansa bine, ci doar făcea șuncile să-i vibreze. Dar ajunge vedetă într-un show de dans și îl și cucerește pe frumosul frumoșilor, Zac Efron. Apoi, îndrăgosteală mare între ei, cu dezamăgiri și toate sosurile posibile.

Pe urmă relația dintre alb și negru este prea strânsă. Într-unul dintre cartierele de negrii din America, un alb ar fi fost ciuruit și apoi dat de mancare la pești. Ei nu, ei se duc trei și dansează cu negrii. Apoi să nu mai spun că pregătesc un miting împreună, pentru ca negrii să apară din nou în show-ul TV. Să nu mai vorbim de cât de atașată e dolofana noastră de ei, militând chiar pentru drepturile lor. Să nu mai vorbim de faptul că un alb, sărac lipit pământului, scoate douăzeci de negri din pușcărie pe cauțiune.

Apoi sunt trist îndurerat de faptul că Zac e dezamăgit-o pe Tracy, dar de fapt sunt îndurerat pentru faptul că tare prost a mai fost cine a făcut filmul ăsta. Și aici sunt două soluții. Ori sunt proști ăștia de la Hollywood și pierd milioane de dolari cu fiecare producție, ori poporul e tăntălău uitându-se la filme ca astea. Basme, că nu le putem numi filme. Între timp m-a mai enervat faptul că Zac s-a dus acasă la Tracy și îi îmbrățișa fotografia, spunându-i că ea i-a schimbat viața, și că acum se uită la ce e în sufletul lui, mânca-l-ar tata pe el de sufletist.

Sunt sătul de iubiri d-astea perfecte. N-oi arăta eu grozav, dar sunt oricum cu mult peste corespondentul masculin al lui Tracy, și totuși nicio Zac Efroană nu s-a îndrăgostit de mine încât să vină să stea cu fotografia mea în pat. Apoi nu-mi place că din zece în zece minute toată lumea dansează. Asta îmi aduce idee de unire, de grup, de un total creat din mai mulți. Nu 100 de oameni, dar să zicem 20 la alegere de pe stradă dacă aș lua și i-aș invita la dans, jumătate m-ar pocni, un sfert m-ar scuipa, patru ar râde și unul ar spune că el nu știe să danseze.

Iar la final, culmea, personajul negativ devine pozitiv. Se înmoaie de atâtea sentimente, devine fată bună și dansează cu toate personajele pozitive ca și cum ar fi fost prietene toată viața. Super film nu? Chiar te învață câte ceva despre cum e viața asta, chiar îți arată niște cărări drepte pe care ar trebui să o iei. Cred că ăștia de la Hollywood chiar se pricep la basme și ar trebui să se apuce și ei de telenovele. Cred că i-ar bate pe sud-americani la curul gol. Oare cum poți face audiență cu astfel de filme? Ce simți când îl vezi pe Zac și pe rățușca cea grăsuță dansând? Acum o sărută. Dumnezeule ce scârboasă e aia mică, e strigător la cer! Zac, ai pierdut respectul a sute de mii de femei ude din toată lumea, care aveau postere cu tine și Vanessa Hudgens pe pereți! Și revin la întrebare. Ce înțelege lumea din asta? Că exact așa merge în realitate? Sau se simt în pielea personajelor respective? Nu de alta, dar eu când m-am uitat la Nașul nu prea m-am simțit Don Corleone.