Iată că am ajuns și aici. Pot acum să spun că am atins cota 19, și pot să spun că-mi doresc să mai vină cel puțin 60 la fel ca ăștia 19. Știu, de acum nu o să mai fie așa ușor, că doar toată lumea se plânge de cum e viața asta, însă eu sunt încrezător. Ce pot să spun acum, când am 19 ani? Pot să spun multe, dar mă voi rezuma la cele mai importante. După 19 ani (dintre care 12 petrecuți în scoală și vreo 10 făcând sport de performanță) pot să spun că am adunat multe lucruri care mă vor ajuta pe viitor. Nu mă refer în special la anumite cunoștințe, ci în special la atitudine și valori morale. Aici, evident, a ajutat mult și Danemarca.

Ce am adunat în 19 ani? Am adunat sute de prieteni, care mai de care mai buni. Am învățat să-i apreciez, să-i ajut, și la fel și ei. Am făcut (și voi mai face) mult sport de performanță, pentru că asta este ceea ce mă scoate din cotidian, asta este ceea ce-mi place să fac. Am experimentat viața unul simplu elev în Danemarca, acolo unde ești doar al patrulea la catalog, nimic mai mult. Am învățat ce înseamnă viața pe propriile picioare, pe care sunt pregătit să o înfrunt din toamnă încolo. Am cunoscut o familie extraordinară, în micuțul sat Outrup, care mi-a oferit timp de un an absolut tot ce aveam nevoie. O școală foarte mișto; un tren cu care făceam naveta zilnic de care astăzi, sincer, îmi este dor; niște colegi care astăzi aruncă spre mine cu urări de bine. Am cunoscut oameni extraordinari prin intermediul unei fundații pentru care sunt mândru că fac voluntariat: YFU. Scriu aici, pe blog, de doi ani, plus încă jumătate de an înainte pe un bloguleț pe Blogspot. Mai nou lucrez și ca freelancer pentru diferite publicații din State. Nu pe bani mulți, dar pe bani destui, care să mă facă să-mi doresc să muncesc mai mult lună de lună, pentru ca atunci când vine payment-ul să pot să fiu și mai mulțumit decât eram înainte. Am o familie superbă, pentru care mulțumesc celui de sus. Am învățat să zâmbesc. Da, am învățat să zâmbesc inclusiv atunci când merg pe stradă. Știți oamenii ăia la care vă uitați și spuneți „Ce zâmbește ăsta, e viața lui așa de roz?”. Ei bine, eu sunt unul dintre tălâmbii ăia. Și-mi place mult asta.

Doar câteva lucruri adunate în 19 ani și despre care vă spun aici. Ele sunt, însă, mult mai multe, și nu cred că e cazul să le dezvolt. You get the point. Am scris toate lucrurile astea pentru că am simțit nevoia să le spun cuiva. Și cui altcuiva dacă nu celor care au fost alături de mine de doi ani încoace? Le-am scris și pentru că aveam nevoie să le pun undeva și să le citesc și eu. Una e când le gândești, și alta e când îți poți vedea gândurile scrise. Sper să ne vedem și la anul, și peste doi, și peste trei. Cu un blog mai activ, evident, dar cu același eu, cu chef de viață, aproape mereu într-o stare de spirit bună și cu dorința de a face mai mult pe zi ce trece.

Da, cine a avut curiozitatea de a citi „despre mine” își amintește probabil că acolo e scrisă și data nașterii. 4 mai 1991. Adică azi fac 18 ani. Am spus că de ziua mea nu voi face prea multe. Adică nu tweeter, nu Bligg, nu Forumul Bloggerilor și nu blog. Am vrut sa scriu un articol în genul celui pentru sora mea, dar m-am ținut de promisiune și m-am oprit. Nici nu prea am chef însă. Și după cum zice Zorba, probabil ar trebui să iau o pauză.

Meștere, de la o vreme ai început să scrii cam degeaba. Te chinui să scrii, dar nu prea ai nimic de zis.

Au scris alții însă. Trei rânduri, dar îndeajuns de frumos pentru cine a trăit momentele alea. Pentru mine, adică. Tovarășul fost coleg de bancă, sper eu și viitor, a scris aici câte ceva despre o întâmplare acum trei ani, prin clasa a IX-a. Și vă arăt și o poză făcută în vremuri care-mi lipsesc enorm, de pe când eram blond (știu, asta explică multe). Sunt mica panaramă cu bretele și pantaloni trași până la gât.

16 aprilie e o zi specială pentru mine. Nu doar pentru că în copilărie era la 16 zile distanță de o zi în care trăgeam păcăleli la vecini și prieteni mai abitir decât îi trăgea Vlad pe turci în țepe. Nici pentru că era la 18 zile distanță de ceea ce avea să fie ziua mea de naștere. Ci pentru că prin 1996, cam pe la cinci ani, le tot spuneam părinților că îmi doresc o „frățioară”. Nici nu țin minte daca așa credeam că se spune sau dacă o făceam intenționat, cu toate că aș înclina spre cea de-a doua.

Și, surpriză, pe 16 aprilie 1997 m-am prezentat ca la armată alături de tata la Maternitatea Județeană Ploiești pentru a-mi lua în primire „frățioara”, care era, după cum speram, o fetiță. Deci iată că la 6 ani am primit o frățioară, exact așa cum le cerusem părinților, dragii de ei. Bianca, așa cum aveam să o numim, a crescut. La fel și eu. Ulterior am realizat că frățioara mea era de fapt surioară. Chiar am fost dezamăgit, dacă vă interesează, dovadă că încă mai știu și azi, la 12 ani distanță, de cuvântul ăsta.

Mutroasă și fițoasă. Cam așa a crescut Bianca. Cu ea am trăit 11 ani în aceeași casă (Bianca, să le zic și de cameră?). Am văzut-o crescând sub ochii mei în același timp în care creșteam eu. Și, după cum e natural și normal, cred eu, eu creșteam cu un an, mai creștea și ea cu un an. Și tot așa până când, iată astăzi, „frățioara” face 12 primăveri, în timp ce „boule!”, „tembelule!” sau „tâmpitule!” încă se mai chinuie să dea de 18.

Mai țin minte și acum primele clipe când am văzut-o. Era într-un Volkswagen roșu, mașină la vremea aia, (că doar nu era căruță) care ne ducea frumos către casă pe strada cea veșnic stricată, Mihai Bravu. Da, strada aia, care dă numele cartierului, este și în ziua de azi cum era și atunci. Bianca plângea. Probabil de mică mă credea plin de adjective, cum v-am spus și mai sus. Nu știu ce nu i-a plăcut la mine, dar știu că mama m-a îndemnat să îi cânt un cântecel. Nici despre ce cântecel era vorba nu mai țin minte, dar știu că m-am apucat, cu sufletul plin de bucurie, să îi cânt ceva, în speranța că o să-și țină gura. Peste câțiva ani voi fi realizat că nu cântecelele sunt soluția.

Apoi am ajuns acasă. Nu mai știu decât că eram fericit și urlam prin toată casa. Mai aveam un pic și mă urcam pe pereți, că de, doar aveam o „frățioară” așa cum cerusem de mult timp. Nu voiam să mănânc, nici să dorm, nu voiam decât să mă uit la Bianca. Și probabil alergam prin casă, asta fiind o activitate des întâlnită la mine când eram mic. Și, spre neplăcerea mea, mi-a retezat-o tata. Nu, nu mi-a retezat la ce vă gândiți voi, serios că încă mai e acolo. Dar mi-a spus că gata, „de azi nu se mai face gălăgie aici!”.

Și uite așa, la nici câteva ore de când se născuse, Bianca a început să-mi facă deja probleme. Și da, a urmat o serie lungă de astfel de probleme. Mai mici, mai mari, de nerezolvat, ușor rezolvabile, bătăi, strigăte, urlete, palme, șuturi, înjurături și tot tacâmul. Și totuși, nimic din toate astea nu m-a făcut vreodată să nu țin la ea la fel de mult. Și v-am scris asta pentru simplul motiv că astăzi este ziua ei și că merită un „La Mulți Ani” mai special de la fratele mai mare. Fratele mai mare care a realizat de curând că ai crescut și că ar trebui dracului să iei și tu note mai mari la mate, biologie și fizică. Nu de alta, dar la anul o să faci și chimie, cu Alexe probabil (a VII-a B, a VIII-a B și a IX-a GE știu). Asta e pentru că frații mai mari trebuie să dea sfaturi. Bune, dacă s-ar putea, nu de doar de dragul de a le da.

Am plecat azi de la școală. O zi normală, ca oricare alta. În fața școlii, așteptau aceleași două autobuze care așteaptă mereu. 34 și 733. 34 pleacă primul. Cu două minute înainte. 733 e cel de-al doilea. 18-le vine mai târziu, e pentru întârziați. M-am urcat, ca de obicei, în 733. Aveam deja abonamentul în mână, ca să îl prezint. Am urcat, am privit către șoferul autobuzului, același mereu. O tipă undeva pe la 45 de ani, simpatică și în același timp politicoasă, chiar dacă majoritatea timpului duce sau ia elevi de la școli.

Am deschis abonamentul pentru a-l prezenta. M-a întâmpinat cu un zâmbet și cu un salut prietenesc. Până acum, nimic ciudat. Mereu face la fel. Dar, ceea ce m-a surprins, a fost că mi-a oferit niște bomboane tradiționale daneze. Azi a fost ziua ei. Am luat, am mulțumit, am spus la mulți ani și m-am așezat pe scaun. Pe rând, toți elevii din gimnaziu care au urcat în autobuz au făcut aceleași lucruri. Unii chiar au refuzat bomboanele, neuitând însă de felicitările ce trebuiau adresate.

Ceea ce vreau să spun nu este că nivelul de civilizație este mult mai mare decât acasă, că v-am bătut destul la cap cu asta. Voiam să vă spun cum ar trebui să se comporte un șofer de autobuz. Sunt campanii aici în care ți se spune să îi zâmbești șoferului. În toate autobuzele vezi aceeași campanie. „Zâmbește-i șoferului tău. Păstrează autobuzul curat. Pentru o mai bună călătorie.” Șoferii de autobuz în România sunt considerați oameni de cea mai joasă speță. Nerespectați, dar mai ales nerespectuoși. Ce, o dată vi s-a întâmplat să mergeți cu autobuzul și să scoată șoferul capul pe geamul mic să vă transmită să nu mai stați la ușă ? Să mergeți să stați pe scaun dacă nu coborâți la următoarea. Să nu mai coborâți și urcați la fiecare stație. Și multe altele. Doar o dată ? N-am degete la mână și la picioare să număr. În mod normal, problema șoferului ar trebui să fie mașina din față, viteza cu care merge, să semnalizeze la timpul potrivit etc, nu să se ocupe el de locul pe care îl ocup eu în autobuz, atât timp cât nu deranjez pe nimeni.

Șoferii de autobuz în România sunt oameni fără studii, sau oameni puturoși. Oameni care n-au chef să facă altceva decât să stea 8 ore în fund în trafic, transpirați vara, cu un maieu pe ei. Li se vede părul de pe burtă și grăsimea slinoasă și vorbesc urât. În trafic sau cu pasagerii. Aici, șoferii sunt importanți. Pentru că în societate fiecare om e important. De la gunoieri până la directori și profesori. Nu se fac diferențe. Șoferii de autobuz au uniformă, dacă vă vine să credeți. Nu vin nici în papuci, nici cu maieu, nici cu bermude. Cel puțin cei de la Sydtrafik. La fel și controlorii din tren sau autobuz. Nu se îmbraca în civili. N-au nici veste reflectorizante, că nu sunt polițiști la rutieră. Se îmbracă și ei tot în uniformă. Cel mai simpatic mi s-a părut un șofer de autobuz pe care îl văd mereu dimineața în stație, în traseul 95. A fost îmbrăcat două-trei zile în costum de Moș Crăciun, de sus până jos. În rest însă, multă disciplină din acest punct de vedere.

Cam asta e concluzia. Șoferii de autobuz nu sunt în niciun caz de cea mai joasă speță, nici chiar în România. Prin simplul fapt că lumea se poartă urât cu ei este pentru că și ei se poartă urât cu pasagerii. Un zâmbet poate face uneori cât multe cuvinte.