Iat? c? am ajuns ? i

aici. Pot acum s? spun c? am atins cota 19, ?i pot s

? spun c?-mi doresc s? mai vin? cel pu?in 60 la fel ca ??tia 19. ?tiu, de acum nu o s? mai fie a?a u?or, c? doar toat? lumea se plânge de cum e via?a asta, îns? eu sunt încrez?tor. Ce pot s

? spun acum, când am 19 ani? Pot s? spun multe, dar m? voi rezuma la cele mai importante. Dup? 19 ani (dintre care 12 petrecu?i în scoal? ?i vreo 10 f?când sport de performan??) pot s? spun c? am adunat multe lucruri care m? vor ajuta pe viitor. Nu m? refer în special la anumite cuno?tin?e, ci în special la atitudine ?i valori morale. Aici, evident, a ajutat mult ?i Danemarca.

Ce am adunat în 19 ani? Am adunat sute de prieteni, care mai de care mai buni. Am înv??at s?-i apreciez, s?-i ajut, ?i la fel ?i ei. Am f?cut (?i voi mai face) mult sport de performan??, pentru c? asta este ceea ce m? scoate din cotidian, asta este ceea ce-mi place s? fac. Am experimentat via?a unul simplu elev în Danemarca, acolo unde e?ti doar al patrulea la catalog, nimic mai mult. Am înv??at ce înseamn? via?a pe propriile picioare, pe care sunt preg?tit s? o înfrunt din toamn? încolo. Am cunoscut o familie extraordinar?, în micu?ul sat Outrup, care mi-a oferit timp de un an absolut tot ce aveam nevoie. O ?coal? foarte mi?to; un tren cu care f?ceam naveta zilnic de care ast?zi, sincer, îmi este dor; ni?te colegi care ast?zi arunc? spre mine cu ur?ri de bine. Am cunoscut oameni extraordinari prin intermediul unei funda?ii pentru care sunt mândru c? fac voluntariat: YFU. Scriu aici, pe blog, de doi ani, plus înc? jum?tate de an înainte pe un blogule

? pe Blogspot. Mai nou lucrez ?i ca freelancer pentru diferite publica?ii din State. Nu pe bani mul?i, dar pe bani destui, care s? m? fac? s?-mi doresc s? muncesc mai mult lun? de lun?, pentru ca atunci când vine payment-ul s? pot s? fiu ?i mai mul?umit decât eram înainte. Am o familie superb?, pentru care mul?umesc celui de sus. Am înv??at s? zâmbesc. Da, am înv??at s? zâmbesc inclusiv atunci când merg pe strad?. ?ti?i oamenii ?ia la care v? uita?i ?i spune?i „Ce zâmbe?te ?sta, e via?a lui a?a de roz?”. Ei bine, eu sunt unul dintre t?lâmbii ?ia. ?i-mi place mult asta.

Doar câteva lucruri adunate în 19 ani ?i despre care v? spun aici. Ele sunt, îns?, mult mai multe, ?i nu cred c? e cazul s? le dezvolt. You get the point. Am scris toate lucrurile astea pentru c? am sim?it nevoia s? le spun cuiva. ?i cui altcuiva dac? nu celor care au fost al?turi de mine de doi ani încoace? Le-am scris ?i pentru c? aveam nevoie s? le pun undeva ?i s? le citesc ?i eu. Una e când le gânde?ti, ?i alta e când î?i po?i vedea gândurile scrise. Sper s? ne vedem ?i la anul, ?i peste doi, ?i peste trei. Cu un blog mai activ, evident, dar cu acela?i eu, cu chef de via??, aproape mereu într-o stare de spirit bun? ?i cu dorin?a de a face mai mult pe zi ce trece.

Da, cine a avut curiozitatea de a citi „despre mine” î?i aminte?te probabil c? acolo e scris? ?i data na?terii. 4 mai 1991. Adic? azi fac 18 ani. Am spus c

? de ziua mea nu voi face prea multe.

Adic? nu tweeter, nu Bligg, nu Forumul Bloggerilor ?i nu blog.

Am vrut sa scriu un articol în genul celui pentru sora mea, dar m-am ?inut de promisiune ?i m-am oprit. Nici nu prea am chef îns?. ?i dup? cum zice Zorba, probabil ar trebui s? iau o pauz?.

Me?tere, de la o vreme ai început s? scrii cam degeaba. Te chinui s? scrii, dar nu prea ai nimic de zis.

Au scris al?ii îns?. Trei rânduri, dar îndeajuns de frumos pentru cine a tr?it momentele alea.

Pentru mine, adic?. Tovar??ul fost coleg de banc?, sper eu ?i viitor, a scris aici câte ceva despre o întâmplare acum trei ani, prin clasa a IX-a. ?i v? ar?t ?i o poz? f?cut? în vremuri care-mi lipsesc enorm, de pe când eram blond (?tiu, asta explic? multe). Sunt mica panaram? cu bretele ?i pantaloni tra?i pân? la gât.

16 aprilie e o zi special? pentru mine. Nu doar pentru c? în copil?rie era la 16 zile distan?? de o zi în care tr?geam p?c?leli la vecini ?i prieteni mai abitir decât îi tr?gea Vlad pe turci în ?epe. Nici pentru c? era la 18 zile distan?? de ceea ce avea s? fie ziua mea de na?tere. Ci pentru c? prin 1996, cam pe la cinci ani, le tot spuneam p?rin?ilor c? îmi doresc o „fr??ioar?”. Nici nu ?in minte daca a?a credeam c? se spune sau dac? o f?ceam inten?ionat, cu toate c? a? înclina spre cea de-a doua.

?i, surpriz?, pe 16 aprilie 1997 m-am prezentat ca la armat? al?turi de tata la Maternitatea Jude?ean? Ploie?ti pentru a-mi lua în primire „fr??ioara”, care era, dup? cum speram, o feti??. Deci iat? c? la 6 ani am primit o fr??ioar?, exact a?a cum le cerusem p?rin?ilor, dragii de ei. Bianca,

a?a cum aveam s? o numim, a crescut. La fel ?i eu. Ulterior am realizat c

? fr??ioara mea era de fapt surioar?. Chiar am fost dezam?git, dac? v? intereseaz?, dovad? c? înc? mai ?tiu ?i azi, la 12 ani distan??, de cuvântul ?sta.

Mutroas? ?i fi?oas?. Cam a?a a crescut Bianca. Cu ea am tr?it 11 ani în aceea?i cas? (Bianca, s? le zic ?i de camer??). A

m v?zut-o crescând sub ochii mei în acela?i timp în care cre?team eu. ?i, dup? cum e natural ?i normal, cred eu, eu cre?team cu un an, mai cre?tea ?i ea cu un an. ?i tot a?a pân? când, iat? ast?zi, „fr??ioara” face 12 prim?veri, în timp ce „boule!”, „tembelule!” sau „tâmpitule!” înc? se mai chinuie s? dea de 18.

Mai ?in minte ?i acum primele clipe când am v?zut-o. Era într-un Volkswagen ro?u, ma?in? la vremea aia, (c? doar nu era c?ru??) care ne ducea frumos c?tre cas? pe strada cea ve?nic stricat?, Mihai Bravu. Da, strada aia, care d? numele cartierului, este ?i în ziua de azi cum era ?i atunci. Bianca plângea. Probabil de mic? m? credea plin de adjective, cum v-am spus ?i mai sus. Nu ?tiu ce nu i-a pl?cut la mine, dar ?tiu c? mama m-a îndemnat s? îi cânt un cântecel. Nici despre ce cântecel era vorba nu mai ?in minte, dar ?tiu c? m-am apucat, cu sufletul plin de bucurie, s? îi cânt ceva, în speran?a c? o s?-?i ?in? gura. Peste câ?iva ani voi fi realizat c? nu cântecelele sunt solu?ia.

Apoi am ajuns acas?. Nu mai ?tiu decât c? eram fericit ?i urlam prin toat? casa. Mai aveam un pic ?i m? urcam pe pere?i, c? de, doar aveam o „fr??ioar?” a?a cum cerusem de mult timp. Nu voiam s? m?nânc, nici s? dorm, nu voiam decât s? m? uit la Bianca. ?i probabil alergam prin cas?, asta fiind o activitate des întâlnit? la mine când eram mic. ?i, spre nepl?cerea mea, mi-a retezat-o tata. Nu, nu mi-a retezat la ce v? gândi?i voi, serios c? înc? mai e acolo.

Dar mi-a spus c? gata, „de azi nu se mai face g?l?gie aici!”.

?i uite a?a, la nici câteva ore de când se n?scuse, Bianca a început s?-mi fac? deja probleme. ?i da, a urmat o serie lung? de astfel de probleme. Mai mici, mai mari, de nerezolvat, u?or rezolvabile, b?t?i, strig?te, urlete, palme, ?uturi, înjur?turi ?i tot tacâmul. ?i totu?i, nimic din toate astea nu m-a f?cut vreodat? s? nu ?in la ea la fel de mult. ?i v-am scris asta pentru simplul motiv c? ast?zi este ziua ei ?i c? merit? un „La Mul?i Ani” mai special de la fratele mai mare. Fratele mai mare care a realizat de curând c? ai crescut ?i c? ar trebui dracului s? iei ?i tu note mai mari la mate, biologie ?i fizic?. Nu de alta, dar la anul o s? faci ?i chimie, cu Alexe probabil (a VII-a B, a VIII-a B ?i a IX-a GE ?tiu). Asta e pentru c? fra?ii mai mari trebuie s? dea sfaturi. Bune, dac? s-ar putea, nu de doar de dragul de a le da.

Am plecat azi de la ?coal?. O zi normal?, ca oricare alta. În fa?a ?colii, a?teptau acelea?i dou? autobuze care a?teapt? mereu. 34 ?i 733. 34 pleac? primul. Cu dou? minute înainte. 733 e cel de-al doilea. 18-le vine mai târziu, e pentru întârzia?i. M-am urcat, ca de obicei, în 733. Aveam deja abonamentul în mân?, ca s? îl prezint. Am urcat, am privit c?tre ?oferul autobuzului, acela?i mereu. O tip? undeva pe la 45 de ani, simpatic? ?i în acela?i timp politicoas?, chiar da

c? majoritatea timpului duce sau ia elevi de la ?coli.

Am deschis abonamentul pentru a-l prezenta. M-a întâmpinat cu un zâmbet ?i cu un salut prietenesc. Pân? acum, ni mic

ciudat. Mereu face la fel. Dar, ceea ce m-a surprins, a fost c? mi-a oferit ni?te bomboane tradi?ionale daneze. Azi a fost ziua ei. Am luat, am mul?umit, am spus la mul?i ani ?i m-am a?ezat pe scaun. Pe rând, to?i elevii din gimnaziu care au urcat în autobuz au f?cut acelea?i lucruri. Unii chiar au refuzat bomboanele, neuitând îns? de felicit?rile ce trebuiau adresate.

Ceea ce vreau s? spun nu este c? nivelul de civiliza?ie este mult mai mare decât acas?, c? v-am b?tut destul la cap cu asta. Voiam s? v? spun cum ar trebui s? se comporte un ?ofer de autobuz. Sunt campanii aici în care ?i se spune s? îi zâmbe?ti ?oferului. În toate autobuzele vezi aceea?i campanie. „Zâmbe?te-i ?oferului t?u. P?streaz? autobuzul curat. Pentru o mai bun? c?l?torie.” ?oferii de autobuz în România sunt considera?i oameni de cea mai joas? spe??. Nerespecta?i, dar mai ales nerespectuo?i. Ce, o dat? vi s-a întâmplat s? merge?i cu autobuzul ?i s? scoat? ?oferul capul pe geamul mic s? v? transmit? s? nu mai sta?i la u?? ? S? merge?i s? sta?i pe scaun dac? nu coborâ?i la urm?toarea. S? nu mai coborâ?i ?i urca?i la fiecare sta?ie. ?i multe altele. Doar o dat? ? N-am degete la mân? ?i la picioare s

? num?r. În mod normal, problema ?oferului ar trebui s? fie ma?ina din fa??, viteza cu care merge, s? semnalizeze la timpul potrivit etc, nu s? se ocupe el de locul pe care îl ocup eu în autobuz, atât timp cât nu deranjez pe nimeni.

?oferii de autobuz în România sunt oameni f?r? studii, sau oameni puturo?i. Oameni care n-au chef s? fac? altceva decât s? stea 8 ore în fund în trafic, transpira? i vara, cu un ma

ieu pe ei. Li se vede p?rul de pe burt? ?i gr?simea slinoas? ?i vorbesc urât. În trafic sau cu pasagerii. Aici, ?oferii sunt importan?i. Pentru c? în societate fiecare om e important. De la gunoieri pân? la directori ?i profesori. Nu se fac diferen?e. ?oferii de autobuz au uniform?, dac? v? vine s? crede?i. Nu vin nici în papuci, nici cu maieu, nici cu bermude. Cel pu?in cei de la Sydtrafik. La fel ?i controlorii din tren sau autobuz. Nu se îmbraca în civili. N-au nici veste reflectorizante, c? nu sunt poli?i?ti la rutier?. Se îmbrac? ?i ei tot în uniform?. Cel mai simpatic mi s-a p?rut un ?ofer de autobuz pe care îl v?d mereu diminea?a în sta?ie, în traseul 95. A fost îmbr?cat dou?-trei zile în costum de Mo? Cr?ciun, de sus pân? jos. În rest îns?, mult? disciplin? din acest punct de vedere.

Cam asta e concluzia. ?oferii de autobuz nu sunt în niciun caz de cea mai joas? spe??, nici chiar în România. Prin simplul fapt c? lumea se poart? urât cu ei este pentru c? ?i ei se poart? urât cu pasagerii. Un zâmbet poate face uneori cât multe cuvinte.