Știți, vine un timp al anului când cu toții ne simțim bine, suntem alături de familie, ne bucurăm, primim și dăm cadouri [bla-bla]. A trecut timpul ăla. Acum trebuie, așa cum face mai toată lumea, să tragem linie după un 2009 plin de mizerii lucruri bune și frumoase. Cu tăieturile și ironiile (proaste, evident) v-ați obișnuit deja, sper. Mai sper că v-ați obișnuit în acest 2009 și cu stilul meu incisiv, cu permanenta dorință de a mă afla într-un ring de box cu cineva sau cu avertismentele și banurile date pe FTW.ro. O adevărată mână de fier, ce blogul meu…

În plan personal 2009 a început sus și s-a terminat în centru, ba chiar un pic la dreapta. Adică a început în Danemarca și s-a terminat în România. Ultimele șase luni petrecute în nordul Europei mi-au adus mai multe lucruri decât îmi putea aduce orice eveniment din România, inclusiv dorința de a mă reîntoarce acolo, despre care, sperând că va deveni o reușită, vă voi scrie în postul de final de 2010. Anul de schimb s-a încheiat cu succes și am revenit acasă cu o diplomă de absolvent al penultimului an de liceu în sistemul danez de învățământ, lucru care mi-a dat încredere și care, de ce să nu recunosc, mi-a creat și niște probleme la școală. De fapt, hai s-o spunem p-aia dreaptă, nu diploma mi-a creat probleme, ci blogul, dar am preferat să nu devin o vedetă în urma unui scandal, cu toate că sunt sigur că aveam resursele necesare.

A doua jumătate de an a fost ok, mi-am schimbat școala, m-am mutat într-o instituție mult mai bună, am încheiat conturile cu sportul de performanță, cel puțin până revin în Danemarca, mi-am făcut alți prieteni, i-am dat pe cei care nu meritau la o parte și, ca un bonus, mă pot numi și șofer de vreo 3 luni. Am participat la două competiții de speedcubing, în aprilie și octombrie, mă declar mulțumit pentru moment. Speedcubing România a organizat și prima întâlnire la București de când există, am fost acolo, sper ca Radu Făciu, spre care merge tot creditul, să mai aibe idei din astea. Țintim aducerea unei competiții oficiale în România în 2010.

În blogging 2009 a reprezentat apogeul. Nu, am formulat greșit. De apogeu o să vorbim după ce ajung la cinci ani în activitate. 2009 a fost mai bun decât 2008. Am trecut pe .ro, datorită lui Eugen, evident (nu te-am uitat, bătrâne), și până să revin în țară am câștigat zi de zi vizitatori peste vizitatori. Vizitatori de care, cu scuzele de rigoare, mi-am cam bătut joc în ultima perioadă. Nu vreau să mă scot dar, de când am revenit acasă, nu simt că mai am foarte multe lucruri de zis, după cum s-a observat. O scurtă statistică spune că până în iunie am scris de 88 de ori. De atunci și până azi doar de 26. Promit să încerc să mă revanșez dar, așa cum spunea și Grim Cris, nu vă așteptați să scriu o dată la două săptămâni că am revenit. Nu vă așteptați să scriu deloc asta. Atunci când voi avea ceva de spus, se va vedea.

Una peste alta, într-o cronologie absolut aleatorie, avem așa:

Cu toate astea, eu vă urez „la mulți ani” și toată polologhia aia plină de sentimentalisme pe care o auziți în stânga și în dreapta de fiecare dată când se apropie sărbătorile de iarnă. Sper că Moș Crăcilă v-a adus tot ce vă doreați, daca nu v-a adus este ok, nici la mine nu a găsit o soluție să-mi pună vila și mașina sub brad, dar poate o găsește în 2010, la finalul căruia sper să am o listă mult mai plină decât cea de sus, poate chiar cu reușite mai mari. Așa vă doresc și vouă!

Gata, a trecut și Webstock 2009. Am ajuns târziu, am plecat devreme. Adică am prin doar sesiunile trei și patru (workshop-urile). În sesiunea trei i-am ascultat pe Alex Cristache, Alexandru Negrea și Costin Cocioabă, care au vorbit despre bloguri, în special cele de nișă, despre un pic de personal branding, și despre anumite sfaturi în legătură cu activitatea de blogger. În sesiunea patru au vorbit Ionuț Oprea, Radu Spineanu și, preferatul meu, Bobby Voicu. Am prins și vreo cinci minute din workshop-ul „Microblogging”, unde se vorbea despre clona Twitterului în România. S-a mai vorbit despre marketingul afiliat și despre câștigurile indirecte din blogging.

Nu am mai stat și la gala premiilor Webstock 2009, am plecat cu Eugen spre minunata lume subterană a metrourilor, apoi fiecare a luat-o spre casă. Pe scurt, Webstock 2009 a fost ok, dar mi-ar fi plăcut să pot ajunge mai devreme, să prind și primele două sesiuni. Dar na, nu în fiecare zi iei carnetul de șofer, corect?

Știți zilele alea în care vă treziți și vă amintiți că trebuie să stați ore întregi la cozi, să plătiți facturi, bănci, bla-bla? Oribil, nu? Ei bine, în România cam așa e peste tot, indiferent ce vrei să faci. Pe unde te duci, cozi, hârțogăraie multă și birocrație. Funcționare scârbite de munca lor, obosite, transpirate și care belesc ochii la fiecare dorință a simplului cetățean plătitor de impozite și taxe. Ce să mai, ziua aia din lună în care ai de plătit facturile se transformă, de obicei, ori în zi de concediu, ori într-o zi în care ești cu nervii la pământ. Și totuși … sunt unele lucruri pentru care merită așteptarea. Merită să aștepți câteva ore la o coadă, chiar dacă rândurile mai mult stau decât înaintează, dacă știi că la final vei avea ceva în plus. Vei câștiga ceva. Te vei duce acasă cu ceva în plus față de lucrurile cu care ai plecat.

Merită, spre exemplu, să stai la coadă la biletele pentru un concert. Un concert în care îi vei vedea pe artiștii tăi preferați, oamenii pe care ți-ai dorit să-i vezi de mult timp. Merită să aștepți să cumperi bilete le un meci de fotbal. Nu din România. Eu unul nu aș sta. Să zicem un meci de Liga Campionilor, acolo unde se duelează superforțele fotbalului european. Spectacolul din tribune și magia din teren te vor face, cu siguranță, să uiți de orele pe care le-ai petrecut alături de alți zeci de mii de fani care doreau acces pe stadion. Merită să aștepți câteva ore bune înainte de a intra la un interviu pentru un job. Jobul visurilor tale, să zicem. Jobul care nu doar că te va ridica din punct de vedere financiar, ci și din punct de vedere sufletesc. Te va face să realizezi că acolo ești fericită și că aia este ceea ce vrei să faci până la pensie. N-ai sta vreo trei ore să aștepți pentru una dintre astea trei variante?

Sunt unele lucruri, însă, pe care le aștepți mult mai mult de atât. Le aștepți din copilărie. De la zece ani. Poate de mult mai devreme. Sunt lucruri care, atunci când erai mic, îți erau interzise. Și cu toate că pe an ce trece te-ai făcut din ce în ce mai mare, tot interzise au rămas. De fapt, chiar și lui Făt-Frumos, care crește în trei ani cât alții într-unul singur, îi erau interzise. De fapt, Făt-Frumos avea calul fermecat, pentru care nu-ți trebuie carnet. Însă pentru a conduce o mașină îți trebuie, cu siguranță. În general, așteptatul la cozi mă enervează la culme, mai ales atunci când, chiar și intrat în sală, mai ai un hop de trecut: examenul. Din fericire, însă, pus față în față cu realitatea, nu am avut nevoie de mai mult de șase minute să o dobor. Până la a 23-a nu am greșit nimic. Un tocilar, nu? Cu 25 de puncte dintr-un total de 26 mă prezint vinerea viitoare la proba practică. Și cu pumnii strânși din nou de către cei care mi-au fost alături și azi. Și, pe urmă, ne vedem la Webstock, la Radisson în București, unde sper să mă întâlnesc cu cât mai mulți dintre voi. Și da, așteptarea merită. Chiar și cea de trei ore. Dar mai ales cea de 18 ani.