Maracana. Stadionul unde multe dintre visele fotbaliștilor tineri se împlinesc. O altfel de Maracana decât cea cunoscută în lume pentru cei aproape de 90.000 de suporteri pe care-i poate închide în mrejele sale. O Maracana românească. Maracana ploieșteană, de fapt. Acolo unde, ani la rând, s-a jucat fotbal pe beton la „porțile” unde trebuiau bătute covoare. Generații după generații, încă de pe vremea când în parcare erau 5 mașini, și-au arătat acolo talentele fotbalistice. Până la noi. Pentru că după normala evoluție, parcarea s-a umplut. Atât cu mașini, cât și cu proprietari. Proprietari de mașini, bineînțeles, că doar nu sunt de sine stătătoare.

Mașinile nu sunt problemele cele mai mari, că doar talentații de noi le folosim ca jaloane. Proprietarii sunt problemele principale. Mai ales cei bogați, cu mașini scumpe. Și pe de o parte îi pot înțelege, chiar dacă nici noi nu suntem așa animale. Dar pe de altă parte … am atât de multe de zis. În primul rând sunt niște putori. Sunt locuri de parcare și mai departe de terenul de fotbal, dar refuză să parcheze acolo din lejeritate. Preferă să pună mașina ca balega-n drum, și mișcându-și posteriorul de balenă, să se deplaseze spre scara blocului uitându-se viclean către noi: „V-am tras-o!”. Iar noi, viclean către balenă, cu o durere de copil în suflet: „Pe riscul tău.”

Dar războiul psihologic nu se oprește aici. Ne urmărește de la balcon, gata gata să ne spună să plecăm acasă, de parcă noi nu locuim chiar acolo. Dacă nu plecăm vine și mută mașina în mijlocul porții. Mai joacă-te … sârba. Bineînțeles că ei câștigă mereu. Problema mea este alta. Acum cinci ani când plozii lor loveau mașini la foc automat, de ce nu le-au spus să se oprească? Doar pentru că sunt ai lor? Asta mă deranjează cel mai mult. Când e vorba de tine, taci. Când e vorba de alții, ridică glasul. Că ești șmecher, ai beamveu, iar celălalt n-are. Sau dacă spun „celălant”, înțelegi mai bine?

În Danemarca am învățat ceva. Și anume că tipul ăsta de om este, de fapt, un inferior. Ah, bun, are bani, mașini și case. Bun, și? Tot un inferior rămâne. Un needucat, fără școală (sau dacă are, terminată pe bani). Oameni care, contrar unei replici cunoscute, s-au născut mai egali decât alții. Datorită statutului financiar, s-au născut cu o șansă în plus față de ceilalți. Oameni de ban-gata care cred că totul li se cuvine doar pentru că pe „fluturaș” sunt multe zero-uri. Niște oameni care într-o țară civilizată ar ajunge plini de flegme. Ar sta undeva la colț, departe de societate, pentru că sunt oameni care nu se pot integra într-o lume normală, unde lucrurile decurg exact ca în abecedarul democrației. Ei, obișnuiți fiind cu drepturile de acasă, ar da de un zid în afara țării. Acolo unde ar sta la coadă după oricine, unde ar sta la rând la benzină, și unde comenzile lor ar însemna nimic. „Du-te acasă la tine și joacă-te!” ar primi ca răspuns o perioadă de ignorare sau, în cel mai rău caz, un deget mijlociu din partea interlocutorului. Și atunci ce vei face? Vei coborî la copii și îi vei bate?

Înainte să plec mă certam încă pentru peticul ăla de parcare. Dădeam orice să mai joc zece minute de fotbal. Și, de cele mai multe ori, pierdeam. Pentru că după cum am spus și mai devreme, nesimțitul vine și mută mașina așa încât nu mai poți juca. Acum, când am realizat câți bani dau pe căcăței din ăștia și pe figurile lor, nici nu prea mai am chef să mă cert cu ei. Mai bine mă duc cu mai mulți, închiriez un teren undeva, și jucăm acolo. Dar mârlanul va crede că el a fost motivul pentru care am plecat și nu ne mai jucăm acolo. Și ego-ul lui se va mări, se va umfla pipota în el. Când va trece pe lângă noi va umfla pieptul, va ridica nasul și sprânceana și ne va spune „Salut, băieți!”. Și-atunci, nu-ți vine să-l pleznești pe libidinos?

Am mai scris un articol pe tema asta, Copilăria mea. Acum o să vorbesc tot despre copilăria mea, dar nu voi mai generaliza. Voi vorbi exclusiv despre copilăria din fața blocului. Știți voi, când ieșeam afară și băteam mingea de dimineața până seara.

Când venea vacanța de vară eram cei mai fericiți. În general, copii fiind, urlam de bucurie când auzeam pentru ultima oară clopoțelul școlii. Venea acasă, mâncam, și direct ieșeam afară. Era un fel de ritual. Începea vacanța. Era prima zi din cele trei luni de stat pe afară. Urma să ieșim cu toții pe la 2-3 cum făceam de obicei. Ne vedeam în fața blocului la fotbal, până când se făcea noapte. Țin minte că „terenul” de fotbal era chiar în fața geamului meu. Un perimetru de 15-20 de metri cu iarbă. De obicei plină de căcați de la câinii vecinilor, care nici când jucam fotbal nu puteau să se ducă în altă parte. Adevărul e că spectacolul era un deliciu pentru oricine. Dar trecem peste. Distracția era oricum mare. Când am fost mic îmi plăcea la nebunie să stau în poartă. Ai mei îmi ziceau că eu stau în poartă și alții joacă, dar eu nu eram de acord. Asta îmi plăcea și asta făceam.

Terenul celor mari era pe partea cealaltă a unui bloc. Nu avea iarbă, dar avea o poartă (și încă mai are) și când veneau cei mari trebuia să-ți iei tălpășița. Oricum nici nu ne prea plăcea. Noi ne distram pe iarba noastră unde cei mari nu veneau. Și când ne adunam cu toții afară, trebuia să pleci de acasă. Era o gălăgie imposibil de suportat. Eram vreo 20 dacă ne adunam toți. Mulți dintre ei nici nu mai stau în parcare acum. Și oricum, alții sunt deja la Facultate. Jucam fotbal până seara. Când se făcea noapte treceam la pititea. Și aici ne distram tare rău. Bineînțeles, unii nu se puneau niciodată, alții se puneau mai mereu. Cum se întâmpla că la numărătoare cei mai mici se puneau mereu, nu pot să-mi dau seama. Era ceva putred acolo. Cert e că scăpam mereu. Ne piteam prin boscheți și gândeam tactica. „Stăm aici până scuipă pe cineva. Apoi putem să ieșim, nu mai contează”. Dar când toată lumea știa același lucru, parcă nu-ți venea să pierzi toată noaptea într-un singur loc. Așa că ieșeai. Și ce credeți? Deh, te scuipa. Dar era mereu cineva acolo ca să scape turma pentru tine.

A doua zi o luam iar de la capăt. Știu că uneori se supărau pe mine că mă duceam să joc fotbal cu ăia mari. Da, acolo am învățat să fiu portar. Acolo cred că mi-am dezvoltat și simțul de auto-apărare și reflexele. De fapt acum, când sunt ca ei, îmi imaginez cum punem pe cineva de 11-12 ani din parcare să apere. Cam așa eram eu. Dar mereu mă chemau când n-aveau portar, pentru că, modestul de mine, apăram bine. Recordul încă stă la o oră și 45 de minute fără gol din penalty. Sunt câțiva în parcare care încă mă știu de „Stelică”. Bogdan Stelea, bineînțeles.

Oricum, indiferent unde jucam fotbal, e clar cu cine îmi plăcea cel mai mult să-mi petrec vacanța. Cu vecinii de la bloc. Parcă încă mai aud soneria. „Săru’mâna. Îl lăsați pe Christi afară?” În două minute eram jos. Cu Cătălin, Andrei de la 7, peste câțiva ani Andrei de la 4, Mihai, Costin, George, gemenii (nici nu le mai știu numele), Billy Boy (care s-a mutat din cartier pe la 13 ani), Gălușcă și mulți alții. Mai erau și Connex (cum i-am fi zis azi, Vodafone?) și încă un Mihai, dar erau fețe șterse prin cartier. Nimeni nu știa de ei. Mai mereu erau prin vacanțe exotice, mai niciodată cu timp pentru noi.

Mai țin minte și episodul SVJ. SVJ era un nebun. Este încă. Avea tarabă în piață la nord și o dacie veche cu numărul PH-XX-SVJ. De acolo și porecla. Era un dobitoc bătrân care ieșea mereu la noi că jucam fotbal sub balconul lui. Și nu i-a prins bine. L-am terorizat vreo doi-trei ani. Știam ora la care venea acasă de la piață, ne ascundeam în tufișuri (fiind aproape noapte) și făceam mișto de el. Aruncam cu pietre uneori. Omul era dezorientat, dar știa că noi suntem. Arunca printre dinți un „dracilor!” și pleca. Uneori când avea chef, ne alerga. Asta era cea mai frumoasă parte, văzându-l cum se clatină ca un pinguin în încercarea prostească de a pune mâna pe niște copii. Azi, din păcate, SVJ-mașina nu mai este în parcare. Moșul încă mai e, dar e prea puturos să mai iasă la noi.

Timpul a trecut și iată-ne acum mari. Mi-e lehamite de postul de portar. Mulți au plecat din parcare. Cei mari la fel. Ca un schimb de generații, noi am preluat terenul lor. Asta și după ce pe terenul nostru s-au făcut timp de doi ani reparații ale țevilor de apă. După ce au terminat de săpat, iarba a dispărut, bineînțeles. Dar nu mai e nici pe departe aceeași plăcere de a juca fotbal. Printre zeci de mașini e greu să joci. Când eram mici era altceva. Puteam să ne tăvălim pe iarbă. Acum ce să te tăvălești pe beton? Mai profităm prin vacanțe până-n ora două-trei, că pe urmă iar apar mașinile și ne strică joaca. Dacă nu suntem noi, parcarea e goală. Copii nu prea mai sunt. Probabil a aflat lumea de prezervative. Singura soluție acum e să ne strângem și să închiriem un teren la Sala Sporturilor sau în altă parte.

Știu că niciodată copiii ce se vor naște nu vor avea o copilărie cum am avut eu și baieții de pe Republicii. Ne-am distrat de multe ori. Am fost și supărați unii pe alții. Se mai întâmplă. Eram copii. Mereu ne-am împăcat, și cel mai important e că și acum, când ne apropiem cu toții de majorat, încă mai suntem prieteni. Uneori dăm chiar în mintea copiilor. Da, mai jucăm și pititea. Noi credem că e distractiv că ne amintește de copilărie. Scapă turma din trecut e acum cuvânt „undercover”. Înseamnă că a apărut vreun vecin nervos, sau că aruncă dobitocul ăla de la 6 cu ouă, roșii sau cartofi și că trebuie să fugim. Oricum, nici fuga asta parcă nu mai are același farmec. Dacă la 12 ani scoteam fum din moșii de 50 de ani care voiau să ne prindă, acum ce șanse credeți că mai au?

Copilăria mea a fost specială, am mai spus-o. Mi-a plăcut să fiu copil. Toată lumea zice că e bine să fii copil, să nu ai griji, dar mereu îți dorești să fii mare. Când mai crești un pic realizezi că așa e. Timpul nu poate fi dat înapoi decât într-un singur mod. Amintirile te fac mereu să revii acolo unde ai fost. Și asta fără nici cel mai mic efort. Dacă nu credeți, încercați. Adunați-vă toți și rememorați momentele plăcute. O să fie la fel ca în copilărie … voi, mingea și portarul.

Am aici pentru voi o melodie care mi-a amintit de copilărie. Nu în totalitate potrivită, dar oricum, merge. Melodia e necenzurată. Dacă ești pudic, n-o asculta. O să îți producă o indigestie mentală.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Mă gândeam zilele trecute la copiii din ziua de azi. Și la cum sunt educați ei. La ce ajung, la ce visează să ajungă, la cum se poartă, la cum vorbesc. Și ghici … nu am fost deloc prea fericit în legătură cu situația de față. Țin minte cum erau copiii pe vremea mea (ce urât sună, „pe vremea mea…”). Toți veneau la școală, toți învățau, obligați de părinți sau nu. Nu se cădeau examenele într-o proporție așa de mare. Copiii erau ascultători. N-aveau nevoie de SuperNanny. Luau câteva SuperNanny peste ceafă dacă nu ascultau, de nu mai știau de ei. Părinții nu aveau timp de bășinile lor din cap. Oamenii trebuiau să muncească. Îi puneau la lecții și acolo îi găseau când se întorceau acasă. Cum, nu mai știți de îngrozitorul cuvânt „suplimentar”? Atunci o făceai din plăcere sau de frică. Și nu trebuia să-ți zică nimeni. Se mai chiulea și pe atunci de la școală, dar elevii nu-și făceau un hobby din asta. Atunci erai cuminte pentru ca știai că asta trebuie să faci ca să primești tot ce vrei. Și primeai … până îți dădeai iar în petic. Când vedeai că nu mai merge, te potoleai. Voiai afară? Păi, ți-ai făcut temele? Ai scris suplimentar la mate? Ai ghiozdanul făcut pentru mâine și pachețelul cu mâncare? Nu? Du-te și fă-le și apoi mai discutăm. Și le făceai, normal, că te așteptau prietenii în parcare. Doar nu voiai să râdă de tine că nu te lasă ai tăi afară. Dacă voiai la televizor, trebuia să citești. Câte ore citeai, atâtea stăteai și la televizor. Și tot așa. Nu ieșeai din cuvântul părinților, că te băteau până cântai imnul. Și nu te duceai la Protecția Copilului …

Azi treaba stă cu totul altfel. Ajung să cred că părintele e la mâna copilului, nu invers. S-a inventat Protecția Copilului. Copiii își amenință părinții că se duc acolo dacă dau în ei. Protecția Copilului s-a făcut pentru copiii care trăiesc în condiții mizere, și pe deasupra îi mai și caftesc părinții zilnic. Dar cei care își amenință părinții nu sunt nici pe departe în situația asta. Sunt copii răsfățați, care au tot ce vor sub nas. Care primesc tot ce vor pentru că te iubesc, dragul meu! Copii care nu știu ce înseamnă greul în viață, cum trăiesc alții pe la țară sau câte eforturi face vecinul de la etajul 3 ca să-și îngrijească odraslele. Și asta pentru că tata are bani. Nu învăț, plec de la școală mereu, nu îmi scriu temele, pentru că oricum acasă primesc tot ce vreau. Și noi ne întrebăm de ce examenele încep să fie căzute de din ce în ce mai mulți elevi. Ne întrebăm de ce vedem pe stradă primul prost într-un BMW. Și-a luat carnetul de șofer de două săptămâni, dar are deja BMW. Că tati încă mai are bani. E ca un sac fără fund.

Am fost mereu de acord că după cum ești educat când ești mic, vei trăi toată viața. Nu cei șapte ani de acasă. Nici nu știu de ce se numesc așa. Păi ce, grădiniță n-ai făcut? Ai stat șapte ani acasă și ai început direct cu școala? Mă refer în general la educația primită pănâ la 10-12 ani, când ești încă ușor de modelat, ca o plastilină de-abia scoasă din cutie. Odată ce te întărești, va fi din ce în ce mai greu să fii modelat. În toată chestia asta intră și partea cu școala vieții. Aia de te învață în primul rând, sau cel puțin așa cred eu, cu cine și de ce să te împrietenești. Toată viața ta se va desfășura în comunități, fie ei prieteni, colegi de serviciu sau vecini. E bine să știi de cine să ai grijă, poate cândva vor avea și ei grijă de tine. E bine să știi cu cine să te împrietenești, să știi să eviți să fii influențat negativ de cei din grupurile în care faci parte.

Nu știu însă cât mai contează în ziua de azi educația clasică. Aia cu să nu furi, să nu minți etc. Daca ești educat așa, ești educat total diferit față de cum ar trebui să fii ca să înțelegi societatea în care trăiești. Dacă tu ești învățat „de bine” și intri în societate dând cu curul de pământ, vei realiza că ar fi trebuit să fii educat altfel. Cum credeți că e mai bine? Să fii educat în stilul clasic, dar posibil să ai probleme de adaptare ulterior, sau să fii educat așa cum e realitatea, de fapt? Cum ați fost voi educați? Credeți că educația de acasă v-a pregătit bine pentru viață?