Soarele răsare mai devreme, apune mai târziu. Pe la 23.30 încă se mai vede lumina afară. D-aia am adormit așa de greu aseară. Dar ăsta e un semn că a venit vara. Cel puțin perioada. Și vremea de afară te îmbie să mai ieși pe ușă, chiar dacă e weekend și tot ai ieșit pe ușă către școală toătă săptămâna. Și eu, care de obicei în weekend prefer să dorm până târziu și să frec menta, am ieșit azi prin curte. Am tăiat iarba, am luat o carte și am citit, m-am întins la umbră (nu e cazul să mă bronzez încă), și am ațipit câteva minute. Asta între cele două finale de handball ale campionatului național danez.

De ce îmi place vara nu are rost să vă spun. Nici nu mă îndoiesc de faptul că tuturor vă place. Că vă amintește de când erați copii și aveați vacanță, că sunteți copii și aveți vacanță, că e frumos afară, că mergeți la mare, la iarbă verde. Motivele sunt multe și pot enumera până mâine. Tuturor vă place vara. Tuturor vă tresare inima când vă treziți dimineața și afară soarele încălzește orașul. Ei bine, eu am scăpat pentru moment de oraș, iar când în Danemarca te trezești și soarele e călduros, și mai ales dacă vântul nu bate, atunci e clar: a venit vara. Cum să fii supărat sau trist atunci când afară este o astfel de vreme?

Din ultimele 48 de ore de vară, 12 le-am petrecut în două examene. Mai am încă patru și termin cu ele. Încă un motiv pentru care mă pot bucura ca vine vara. Și când stai în fiecare zi șase ore și scrii, nu prea-ți mai vine să faci altceva decât să vii acasă și să dormi. Deci (știu, doamna Oprea, propozițiile nu se încep niciodată cu „deci”) așa mi-am petrecut eu primele două zile de vară. Pe a treia, azi, v-o ilustrez prin două fotografii. La voi a venit vara? Cum ați petrecut primele zile?

Am mai scris un articol pe tema asta, Copilăria mea. Acum o să vorbesc tot despre copilăria mea, dar nu voi mai generaliza. Voi vorbi exclusiv despre copilăria din fața blocului. Știți voi, când ieșeam afară și băteam mingea de dimineața până seara.

Când venea vacanța de vară eram cei mai fericiți. În general, copii fiind, urlam de bucurie când auzeam pentru ultima oară clopoțelul școlii. Venea acasă, mâncam, și direct ieșeam afară. Era un fel de ritual. Începea vacanța. Era prima zi din cele trei luni de stat pe afară. Urma să ieșim cu toții pe la 2-3 cum făceam de obicei. Ne vedeam în fața blocului la fotbal, până când se făcea noapte. Țin minte că „terenul” de fotbal era chiar în fața geamului meu. Un perimetru de 15-20 de metri cu iarbă. De obicei plină de căcați de la câinii vecinilor, care nici când jucam fotbal nu puteau să se ducă în altă parte. Adevărul e că spectacolul era un deliciu pentru oricine. Dar trecem peste. Distracția era oricum mare. Când am fost mic îmi plăcea la nebunie să stau în poartă. Ai mei îmi ziceau că eu stau în poartă și alții joacă, dar eu nu eram de acord. Asta îmi plăcea și asta făceam.

Terenul celor mari era pe partea cealaltă a unui bloc. Nu avea iarbă, dar avea o poartă (și încă mai are) și când veneau cei mari trebuia să-ți iei tălpășița. Oricum nici nu ne prea plăcea. Noi ne distram pe iarba noastră unde cei mari nu veneau. Și când ne adunam cu toții afară, trebuia să pleci de acasă. Era o gălăgie imposibil de suportat. Eram vreo 20 dacă ne adunam toți. Mulți dintre ei nici nu mai stau în parcare acum. Și oricum, alții sunt deja la Facultate. Jucam fotbal până seara. Când se făcea noapte treceam la pititea. Și aici ne distram tare rău. Bineînțeles, unii nu se puneau niciodată, alții se puneau mai mereu. Cum se întâmpla că la numărătoare cei mai mici se puneau mereu, nu pot să-mi dau seama. Era ceva putred acolo. Cert e că scăpam mereu. Ne piteam prin boscheți și gândeam tactica. „Stăm aici până scuipă pe cineva. Apoi putem să ieșim, nu mai contează”. Dar când toată lumea știa același lucru, parcă nu-ți venea să pierzi toată noaptea într-un singur loc. Așa că ieșeai. Și ce credeți? Deh, te scuipa. Dar era mereu cineva acolo ca să scape turma pentru tine.

A doua zi o luam iar de la capăt. Știu că uneori se supărau pe mine că mă duceam să joc fotbal cu ăia mari. Da, acolo am învățat să fiu portar. Acolo cred că mi-am dezvoltat și simțul de auto-apărare și reflexele. De fapt acum, când sunt ca ei, îmi imaginez cum punem pe cineva de 11-12 ani din parcare să apere. Cam așa eram eu. Dar mereu mă chemau când n-aveau portar, pentru că, modestul de mine, apăram bine. Recordul încă stă la o oră și 45 de minute fără gol din penalty. Sunt câțiva în parcare care încă mă știu de „Stelică”. Bogdan Stelea, bineînțeles.

Oricum, indiferent unde jucam fotbal, e clar cu cine îmi plăcea cel mai mult să-mi petrec vacanța. Cu vecinii de la bloc. Parcă încă mai aud soneria. „Săru’mâna. Îl lăsați pe Christi afară?” În două minute eram jos. Cu Cătălin, Andrei de la 7, peste câțiva ani Andrei de la 4, Mihai, Costin, George, gemenii (nici nu le mai știu numele), Billy Boy (care s-a mutat din cartier pe la 13 ani), Gălușcă și mulți alții. Mai erau și Connex (cum i-am fi zis azi, Vodafone?) și încă un Mihai, dar erau fețe șterse prin cartier. Nimeni nu știa de ei. Mai mereu erau prin vacanțe exotice, mai niciodată cu timp pentru noi.

Mai țin minte și episodul SVJ. SVJ era un nebun. Este încă. Avea tarabă în piață la nord și o dacie veche cu numărul PH-XX-SVJ. De acolo și porecla. Era un dobitoc bătrân care ieșea mereu la noi că jucam fotbal sub balconul lui. Și nu i-a prins bine. L-am terorizat vreo doi-trei ani. Știam ora la care venea acasă de la piață, ne ascundeam în tufișuri (fiind aproape noapte) și făceam mișto de el. Aruncam cu pietre uneori. Omul era dezorientat, dar știa că noi suntem. Arunca printre dinți un „dracilor!” și pleca. Uneori când avea chef, ne alerga. Asta era cea mai frumoasă parte, văzându-l cum se clatină ca un pinguin în încercarea prostească de a pune mâna pe niște copii. Azi, din păcate, SVJ-mașina nu mai este în parcare. Moșul încă mai e, dar e prea puturos să mai iasă la noi.

Timpul a trecut și iată-ne acum mari. Mi-e lehamite de postul de portar. Mulți au plecat din parcare. Cei mari la fel. Ca un schimb de generații, noi am preluat terenul lor. Asta și după ce pe terenul nostru s-au făcut timp de doi ani reparații ale țevilor de apă. După ce au terminat de săpat, iarba a dispărut, bineînțeles. Dar nu mai e nici pe departe aceeași plăcere de a juca fotbal. Printre zeci de mașini e greu să joci. Când eram mici era altceva. Puteam să ne tăvălim pe iarbă. Acum ce să te tăvălești pe beton? Mai profităm prin vacanțe până-n ora două-trei, că pe urmă iar apar mașinile și ne strică joaca. Dacă nu suntem noi, parcarea e goală. Copii nu prea mai sunt. Probabil a aflat lumea de prezervative. Singura soluție acum e să ne strângem și să închiriem un teren la Sala Sporturilor sau în altă parte.

Știu că niciodată copiii ce se vor naște nu vor avea o copilărie cum am avut eu și baieții de pe Republicii. Ne-am distrat de multe ori. Am fost și supărați unii pe alții. Se mai întâmplă. Eram copii. Mereu ne-am împăcat, și cel mai important e că și acum, când ne apropiem cu toții de majorat, încă mai suntem prieteni. Uneori dăm chiar în mintea copiilor. Da, mai jucăm și pititea. Noi credem că e distractiv că ne amintește de copilărie. Scapă turma din trecut e acum cuvânt „undercover”. Înseamnă că a apărut vreun vecin nervos, sau că aruncă dobitocul ăla de la 6 cu ouă, roșii sau cartofi și că trebuie să fugim. Oricum, nici fuga asta parcă nu mai are același farmec. Dacă la 12 ani scoteam fum din moșii de 50 de ani care voiau să ne prindă, acum ce șanse credeți că mai au?

Copilăria mea a fost specială, am mai spus-o. Mi-a plăcut să fiu copil. Toată lumea zice că e bine să fii copil, să nu ai griji, dar mereu îți dorești să fii mare. Când mai crești un pic realizezi că așa e. Timpul nu poate fi dat înapoi decât într-un singur mod. Amintirile te fac mereu să revii acolo unde ai fost. Și asta fără nici cel mai mic efort. Dacă nu credeți, încercați. Adunați-vă toți și rememorați momentele plăcute. O să fie la fel ca în copilărie … voi, mingea și portarul.

Am aici pentru voi o melodie care mi-a amintit de copilărie. Nu în totalitate potrivită, dar oricum, merge. Melodia e necenzurată. Dacă ești pudic, n-o asculta. O să îți producă o indigestie mentală.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Ce reprezintă vacanța pentru noi toți ? Elevi în special, că cei care au intrat deja în câmpul muncii nu se mai pot bucura de ea. Vacanța e super, toată lumea știe asta. Nu merge nimeni la școală, ne trezim târziu, ne culcăm târziu, stăm până târziu afară, stăm mult la fotbal, mâncăm puțin sau uităm de colegi și de holurile din liceu. Peste tot vacanța reprezintă același lucru. Nu vă gândiți că sunt tare supărați danezii când se ia vacanță.

Joi a luat toată lumea vacanță în școala mea. După ce am predat proiectele la engleză + sociologie, mate + sociologie sau engleză + mate (primul în cazul meu) am plecat cu toții într-un bar să bem o bere pentru că s-a terminat școala, chiar și pentru o săptămână. Dacă încă nu știți că în Danemarca orice e un motiv pentru a petrece, atunci mai citiți din urmă.

La un moment dat, de după o ușă apare o tipă de la 2.uv, care vine și ia toate sticlele de bere goale de pe mese. Inclusiv pe cele de sub nasul meu și al colegilor ei. Le zâmbește și pleacă mai departe. Fata era la muncă. Școala s-a terminat, dar banii nu cad din cer. Trebuie să muncești pentru ei, așa că ea a venit la serviciu chiar dacă prietenii și colegii ei erau la masa și își savurau băuturile.

Am plecat de acolo un pic mai devreme pentru că voiam să mai casc ochii prin oraș, trăiască ultra-reducerile de iarnă :)). Am intrat în Kvickly, un supermarket ceva de genul lui Carrefour, unde găsești tot de la A la Z. După ce am cumpărat tot ce aveam nevoie am mers să plătesc. Mare coada la ora aia. Și totuși, treaba merge mai repede decât la cele 100 de case din Carrefour (dintre care mereu funcționează 20), chiar dacă acolo sunt doar 5. Mi s-a spus să mă mut la următoarea casă pentru că tocmai se deschisese. Pun frumos tot ce cumpărasem pe bandă, și ridic ochii spre vânzătoare pentru a o saluta. Și ghici … Charlotte de la 2.ab. Într-adevăr, și ea luase vacanță, dar s-a dus de la școală direct la muncă. În timp ce prietenul, pe care-l văzusem în bar, încă își mai bea berea ea își câștigă proprii bani. Se mișcă foarte repede, plătesc, salut și plec mai departe.

Cum ceasul era 17.20, iar trenul venea la 18.01 (eh, punctualitatea asta), am decis să nu mă duc să aștept în gară, ci să mă duc să mănânc ceva. Urla tare rău foamea în mine și până acasă mai era vreo oră jumate. Așa că, fiind cel mai aproape loc unde puteai să mănânci, am făcut un mic galop de nesănătate oprindu-mă la McDonald’s. Mi-am cumpărat mâncarea, m-am așezat la masă, și imediat mi-am amintit că Lala din clasa mea lucrează chiar acolo. Am zis că ar fi culmea să fie și ea la muncă. M-am uitat prin jur, nimic. Era prea de tot, nu? Ei bine, după 10 minute se schimbă locurile, ca în orice Mc. Cei care serveau se duc în spate, și cei din spate vin să servească. Surpriză? Neah. Lala era și ea la serivicu. „Vacanță plăcută Christian!”. „Mulțumesc la fel.” Chiar și ea era în vacanță. Dar în vacanță de la școală. Serviciul e altceva.

În timp ce în România se dau afară angajați pe capete, în Danemarca tinerii lucrează pe un salariu mai mic, și aproape la fel de eficient. Ei sunt mulțumiți, angajatorii sunt și mai mulțumiți, treaba merge OK. Aș putea să bag mâna în foc pentru faptul că peste 85% din elevi în Danemarca au și serviciu, part-time bineînțeles. În România? Ne cumpără tata. Și totuși, eu cunosc ceva persoane care ar vrea să lucreze în România dar nu își găsesc un loc de muncă decent. Să fie oare și vina sistemului?