Știți că eu nu sunt genul de blogger cu video-uri de pe youtube sau care să comenteze știrile de la TV. Azi am fost însă șocat să aflu de marea tragedie a handballului românesc. Marian Cozma, la doar 26 de ani, a fost înjughiat în inimă de trei ori ieri noapte și a decedat. Marian Cozma doamnelor și domnilor. Da da, pentru cine e inițiat cât de cât în sport știe ce înseamnă această pierdere pentru handballul românesc. Și hai să nu fim egoiști. Să nu ne gândim doar la handballul românesc și la fericirile pe care ni le provoacă rezultatele echipei Naționale. Hai să ne gândim ce pierdere înseamnă asta pentru familia lui.

„Păsărilă”, așa cum i se spunea, a fost un jucător foarte apreciat. Eu l-am văzut pe viu, când încă juca la Dinamo, și făcuse o deplasare la Ploiești pentru meciul contra celor de la Uztel. S-a jucat un pic cu Aihan Omer, care când a auzit că românul vrea să joace pentru unguri, l-a adus repede la lot pentru Mondial. Retragerea de la Națională cât Omer este antrenor, după Mondial, nu a putut să fie aplicată. În ultimul meci al Naționalei la Mondial (nu mai știu exact cu cine), Cozma a jucat doar două minute, chiar dacă în tribune se aflau oficiali ai clubului unde evolua, Veszprem, veniți special pentru a-l urmări. Ieri noapte, împreună cu alți doi colegi de la clubul unde evoluează au fost să-l sărbătorească pe Iancici, care tocmai devenise tătic. Cozma a încercat să medieze conflictul izbucnit între niște rromi și fata cu care dansa. Un grup de treizeci de persoane au atacat-o pe aceasta, uriașul de 2.11 m. încercând să-i liniștească. Nu a reușit. S-a liniștit el după ce a luat un pumn în spate și un scaun peste ceafă. Și dacă nu era de ajuns, încă trei cuțite în inimă, ca să fie băieții siguri că s-a rezolvat treaba.

Da, cam în lumea asta trăim. Unde copiii de 12 ani se droghează în Pantelimon. Unde femeile gravide stau în picioare în autobuz. Unde toți cred că totul e ok. Unde toți cred că încă se mai poate rezolva ceva. Unde elevi sunt exmatriculați pe motiv că-și exercită dreptul la liberă exprimare pe blog. Unde încă trăim cu speranța că mâine va fi mai bine decât a fost azi.

Lumea handballului și a sportului în general este șocată, și toată lumea s-a adunat pentru a-i ajuta familia și a-l comemora pe „Păsărilă”. Un pivot pe care eu unul, chiar dacă era mai înalt cu vreo 25 de cm decât mine , l-am luat mai mereu ca model pe teren. Capacitățile sale sportive erau nelimitate. Putea să-ți decidă de unul singur un meci, dar în același timp putea să ți-l și piardă. Pick Szeged, marea rivală a echipei lui Cozma, Veszprem, va face astăzi seară o slujbă de comemorare pentru jucător. Steaua București, rivala a clubului Dinamo unde Cozma a evoluat, și-a transmis și ea condoleanțele pentru pierderea marelui sportiv, la propriu și la figurat. Fanii lui Veszprem s-au adunat azi în Ungaria la locul unde Cozma a decedat. Pe toți îi doare că una dintre marile speranțe ale handballului românesc (și un om, în primul rând) a fost ucis de către treizeci de persoane. Și știți unde e problema? Că nu i s-a întâmplat doar lui Cozma. Li s-au întâmplat atâtor oameni. Ți se poate întâmpla și ție, mâine. Pentru că asta e lumea în care trăim. Tristă. Dură în primul rând.

În sport există victorii și înfrângeri. Ele trebuie luate ca atare. Ce a fost nu mai poate fi reparat. Dar putem învăța din fiecare lucru câte ceva. Dumnezeu să-l odihnească pe Marian Cozma !

Am văzut la mai mulți articole de genul acesta, comparându-și copilăria zbuciumată cu cea a copiilor de ban-gata din ziua de azi. Sau pur și simplu, povestindu-și momentele preferate din copilărie, cum a fost prima zi de școală, ce s-a întâmplat când ai venit cu primul insuficient acasă, ce te-a marcat cel mai mult etc. Am vrut și eu să povestesc ceva din copilăria mea. Poate peste ani mă lovesc la cap și o uit. O să am de unde să mi-o amintesc.

M-am hotărât să scriu acest articol pentru că în curând fac 18 ani. La vârsta majoratului mulți consideră că nu mai sunt copii. Eu unul, aș vrea să am suflet de copil mereu. Să mă uit în mine și să-l văd pe Christian de la 10 ani. Am realizat însă că nu poți fi copil toată viața. Poți să te simți copil, să vrei să fii copil sau să crezi că ești. La un moment dat însă grijile vieții vor bate și la tine la ușă. Atunci vei da cu curul de pământ și vei realiza, șocat, că nu mai ești copil.

Eu mă încadrez la primele două categorii de mai sus. Copilăria mea a fost fericită, cu bune și cu rele. Și asta se reflectă cel mai mult în ceea ce sunt azi. Acțiunile din trecut mă definesc a fii ceea ce sunt astăzi. Nu; nu elev de schimb. Îmi conturează caracterul, concepția despre viitor și modalitatea de a gândi.

Am fost și eu la școală ca toată lumea. La una de cartier primii 4 ani, în 25-ul din nordul Ploieștiului. Știți voi, acolo în spatele pieței. Într-o piață în care țin minte că era un magazin cu o brânză gustoasă de-ți venea să fugi până acasă doar ca s-o poți pune mai repede pe masă. Și covrigii de la gogoșeria care mai funcționa și vara trecută. Nu mai țin minte nimic din prima zi de școală. Știu că în primii doi ani am avut o învățătoare de nota 10, pe care ulterior am întâlnit-o ca profesoară în Liceul Pedagogic, iar în ultimii doi o învățătoare mai bătrână. Școala mea primară a fost ca un basm. Personajul principal, pozitiv, caracterizat mereu în antiteză cu cel negativ. Cam așa a fost cu învățătoarele mele. În primii doi ani mi-a plăcut școala. Așa cum ulterior avea să-mi placă fizica, tot datorită profesoarei pe care am avut norocul să o am. În ultimii doi, de-abia așteptam să se termine ziua să pot pleca la antrenament. Pe lângă cele două învățătoare pe care le-am avut, plus scârba grasă de profesoară de germană, am mai avut și altă profesoră. Antrenoare mai bine zis. Cea de la înot. Nu-i voi da numele. Dar mereu când o întâlneam pe stradă o salutam cu tot respectul cuvenit. Nu pentru că ne rupea oasele la VEGA în bazin, nici pentru că nu ne bătea cum făceau celelalte profesoare, ci pentru că a fost primul meu antrenor. Antrenori care ulterior mi-au ghidat viața sportivă, chiar dacă în alt sport. De la 1 mai la Uztel, de la Uztel la Blåbjerg HK, și sper din vară și retur. Am respectat-o așa cum respect orice om care face sport, orice om care face sport din plăcere mai ales, nu ca mercenarii din fotbalul de azi, care declară că vor să li se ridice statuie. Pentru ce statuie ? Pentru că și-au făcut treaba pentru care sunt plătiți, pentru că au învins.

Înotul a reprezentat o parte importantă a primilor patru ani de școală. Și acum mai țin minte carnețelul cu timpuri de la concursurile pe care le aveam. Și n-am să uit nici concursurile. Clubul sportiv (dacă se putea numi așa) avea un VAN mic, ceva de genul ăsta. Imaginează-ți 15-16 persoane mergând într-un d-ăsta 12 ore până la Arad. Am ajuns acolo mai obosiți decât am fi fost după o competiție. Au venit pe rând Bacău, Pitești, București, Brașov. Țin minte că cel mai bun loc al meu a fost un 29 național la fluture, care era de-altfel și proba mea preferată, la Bacău. De fapt, era singura probă unde la ștafetă nu era bătaie. Se știa mereu cine înoată fluturele. Mai țin minte un lucru. Eram tot la Bacău parcă, pregătit pentru proba de spate. Pe la mijlocul bazinului m-am uitat în stânga, căutând în tribună ochii antrenoarei, așteptând disperat un sfat. Ceva nu mergea bine. Nu s-a putut pentru că vorbea la telefon. Cu mama :). Mi s-a părut destul de amuzant că a sunat chiar când eu eram în timpul concursului.

Ca să revin la școală, am fost un elev bun. În primii patru ani am învățat mai mult de frică decât de nevoie. De mic am fost învățat că singura mea treabă, copil fiind, este să învăț și să ascult de părinți. Așa că am încercat pe cât mă țineau puterile să îmi mulțumesc părinții. Nu am reușit mereu. Trebuia să vin acasă mereu cu FB. Chiar, mai știți bazaconiile alea de calificative? Băi ce frică au băgat în mine patru ani de zile. Spre bucuria mea, numărate, am venit acasă de-a lungul a patru ani cu 13 B. În clasa întâi nu am avut niciunul. În rest, pe linie, FB timp de patru ani. Așa că, în ochii mei, mi-am mulțumit mereu părinții când eram mic. Chiar dacă ei voiau mai mult. E păcat să nu încerci mai mult când știi că se poate. S-a terminat și școala primară, fiind singurul din clasă care nu am continuat în 25, și implicit, și la înot. A fost trist, dar a trecut. Nu-mi pare rău că am plecat în Pedagogic. Îmi pare rău însă că soarta acestui liceu stă în mâinile unor comuniști incapabili, cu titulatură de directori.

Și a venit gimnaziul. Scăpasem de calificative. Veneau însă notele. Ei bine, astea m-au speriat și mai mult :)). În primii doi ani am încercat să continui tradiția din primară, intimidat fiind de impactul pe care-l poate lua liceul asupra mea și al viitorului meu. Era și asta ceva nou, la fel cum e și prima zi din clasa întâi. De prin a șaptea am început să-mi pun la treabă neuronii mai mult, și am realizat că se poate și fără așa de mult efort. Într-un cuvânt, mai puține teme, mai multă distracție și mai multă libertate. Doar n-aveam să stau toata viața cu nasul în cărți. Spre surprinderea mea, a mers și așa mediile scăzând cu mult prea puțin ca să se observe că îmi schimbasem stilul. Și uite așa a venit și Capacitatea. Am trecut-o fâlfâind, mi s-a părut ușor, dar mi-am făcut părinții să aibă emoții că … „nu intru”. Am intrat la filo-germană, acolo unde am vrut, chiar printre primii, și i-am liniștit și pe ai mei. De fapt, m-am liniștit și pe mine. Nu voiam să aud replica celebră „ți-am zis eu”, așa că văzându-i că se agită începeam să mă întreb dacă nu cumva au dreptate. N-au avut. Ba dimpotrivă, au fost departe de a o avea.

Liceul, cei mai frumoși patru ani cică, a început tot în Pedagogic. Nu mi-a plăcut excesiv de mult clasa mea, lucru pe care nu m-am temut să-l arăt printr-o atitudine de nepăsare, în principal. Pur și simplu suntem în același catalog, dar nimic mai mult. De fapt, acum, eram în același catalog. Sper și la anul să mai fiu. Dar asta e altă supă de pui. Primii doi ani de liceu au trecut repede. Am suferit împreună, am fost și fericiți împreună, ne-am certat, ne-am împăcat, am făcut tâmpenii, am mers în excursii, am dat petreceri, am copiat, n-am copiat că n-am putut, am luat note mici, note mari, note și mai mari, dar cel mai important, ne-am făcut prieteni. Nu mulți, dar prieteni în adevăratul sens al cuvântului. Nu ăla care nu te bârfește, că sunt sigur că așa ceva nu există. Ci ăla care te bârfește mai puțin sau care o face pentru că, poate, i-o fi dor de tine. Am învâțat alături de ei multe. Ar mai fi fost destule de asimilat, dar poate că ei o fac, chiar acum, în timp ce eu mi-am ales altă cale. Cam aici se încheie copilăria mea. Când am aflat că voi fi elev de schimb.

În copilărie m-au bătut ai mei la cap, și în cap, ca să citesc. N-am făcut-o foarte des, pentru că nu-mi plăcea. Totuși, mai bine mai târziu decât niciodată. A început să-mi placă să citesc târzior, și am realizat că ceea ce nu-mi plăcea era de fapt ceea ce citeam, nu faptul că citeam. Am fost învățat să-i iubesc pe cei de lângă mine, dar nu pe toți, ci doar pe cei care merită. Și n-am uitat. N-am uitat nici de respectul față de părinți. O să le spun părinților mei „săru’mâna” și dacă o să am 50 de ani, pentru că m-au crescut și au făcut din mine nimic mai puțin decât aș fi vrut să fiu. Și sunt sigur că, și despărțiți fiind, mereu când voi avea nevoie de unul dintre ei, vor fi acolo ca să mă ajute. De aceea-mi respect părinții. De aceea țin să le arăt asta. De aceea ar trebui cu toții să facem așa. Pentru că încă de mici ne-au dat tot ce au putut să ne dea, sufletește vorbind, nu material. Ne-au educat cum au crezut că e mai bine. Nu tuturor le-a ieșit. Unii și-au scăpat din mână copiii, și vedem cu toții asta în realitatea care ne înconjoară. Unii părinți însă nu s-au dat la o parte niciodată din fața greutăților pentru a își îngriji copiii așa cum au crezut că trebuie să o facă. Și sunt mândru. Și cu copilăria mea, și cu tot ce ține de ea.

Mai pe scurt, cam așa am copilărit eu. Nu mi-a fost rușine cu nimic, ba chiar, cu riscul de a mă repeta, am fost mândru. Foarte mândru că am fost un copil privilegiat. Privilegiat de faptul că am avut părinți care mi-au vrut binele și care au fost în stare să aibă grijă de mine chiar și atunci când am venit acasă cu pantalonii rupți de la fotbal, cu un B la geografie semnat cu verde în carnet (nu, tată – daca citești asta – tu ai semnat, nu eu) sau cu un 4 la fizică. Am fost privilegiat de faptul că am avut părinți care au știut când să vorbească frumos, sau când, la figurat vorbind, să mă dea cu capul de pereți. Nici cu asta nu mi-a fost rușine. Peste ani am realizat că așa a fost mai bine. Poate că fără asta nu eram ce sunt acum. Poate că fără asta eram un golan. Sau poate doi. Sau poate trei, că mi-am lăsat prietena însărcinată și ne-au dat părinții afară din casă. Dar cred că deja schiez prea departe de subiect, și e periculos, mai ales că n-am mai schiat niciodată. Cred că-mi dau schiurile jos din picioare și rămân la handball. Mereu e loc de un nou început. Niciodată însă nu e loc să începi ceva nou, dacă asta te face să uiți trecutul…