16 aprilie e o zi specială pentru mine. Nu doar pentru că în copilărie era la 16 zile distanță de o zi în care trăgeam păcăleli la vecini și prieteni mai abitir decât îi trăgea Vlad pe turci în țepe. Nici pentru că era la 18 zile distanță de ceea ce avea să fie ziua mea de naștere. Ci pentru că prin 1996, cam pe la cinci ani, le tot spuneam părinților că îmi doresc o „frățioară”. Nici nu țin minte daca așa credeam că se spune sau dacă o făceam intenționat, cu toate că aș înclina spre cea de-a doua.

Și, surpriză, pe 16 aprilie 1997 m-am prezentat ca la armată alături de tata la Maternitatea Județeană Ploiești pentru a-mi lua în primire „frățioara”, care era, după cum speram, o fetiță. Deci iată că la 6 ani am primit o frățioară, exact așa cum le cerusem părinților, dragii de ei. Bianca, așa cum aveam să o numim, a crescut. La fel și eu. Ulterior am realizat că frățioara mea era de fapt surioară. Chiar am fost dezamăgit, dacă vă interesează, dovadă că încă mai știu și azi, la 12 ani distanță, de cuvântul ăsta.

Mutroasă și fițoasă. Cam așa a crescut Bianca. Cu ea am trăit 11 ani în aceeași casă (Bianca, să le zic și de cameră?). Am văzut-o crescând sub ochii mei în același timp în care creșteam eu. Și, după cum e natural și normal, cred eu, eu creșteam cu un an, mai creștea și ea cu un an. Și tot așa până când, iată astăzi, „frățioara” face 12 primăveri, în timp ce „boule!”, „tembelule!” sau „tâmpitule!” încă se mai chinuie să dea de 18.

Mai țin minte și acum primele clipe când am văzut-o. Era într-un Volkswagen roșu, mașină la vremea aia, (că doar nu era căruță) care ne ducea frumos către casă pe strada cea veșnic stricată, Mihai Bravu. Da, strada aia, care dă numele cartierului, este și în ziua de azi cum era și atunci. Bianca plângea. Probabil de mică mă credea plin de adjective, cum v-am spus și mai sus. Nu știu ce nu i-a plăcut la mine, dar știu că mama m-a îndemnat să îi cânt un cântecel. Nici despre ce cântecel era vorba nu mai țin minte, dar știu că m-am apucat, cu sufletul plin de bucurie, să îi cânt ceva, în speranța că o să-și țină gura. Peste câțiva ani voi fi realizat că nu cântecelele sunt soluția.

Apoi am ajuns acasă. Nu mai știu decât că eram fericit și urlam prin toată casa. Mai aveam un pic și mă urcam pe pereți, că de, doar aveam o „frățioară” așa cum cerusem de mult timp. Nu voiam să mănânc, nici să dorm, nu voiam decât să mă uit la Bianca. Și probabil alergam prin casă, asta fiind o activitate des întâlnită la mine când eram mic. Și, spre neplăcerea mea, mi-a retezat-o tata. Nu, nu mi-a retezat la ce vă gândiți voi, serios că încă mai e acolo. Dar mi-a spus că gata, „de azi nu se mai face gălăgie aici!”.

Și uite așa, la nici câteva ore de când se născuse, Bianca a început să-mi facă deja probleme. Și da, a urmat o serie lungă de astfel de probleme. Mai mici, mai mari, de nerezolvat, ușor rezolvabile, bătăi, strigăte, urlete, palme, șuturi, înjurături și tot tacâmul. Și totuși, nimic din toate astea nu m-a făcut vreodată să nu țin la ea la fel de mult. Și v-am scris asta pentru simplul motiv că astăzi este ziua ei și că merită un „La Mulți Ani” mai special de la fratele mai mare. Fratele mai mare care a realizat de curând că ai crescut și că ar trebui dracului să iei și tu note mai mari la mate, biologie și fizică. Nu de alta, dar la anul o să faci și chimie, cu Alexe probabil (a VII-a B, a VIII-a B și a IX-a GE știu). Asta e pentru că frații mai mari trebuie să dea sfaturi. Bune, dacă s-ar putea, nu de doar de dragul de a le da.