Acum câteva zeci de ani, când în România și în țările est-europene comunismul era în floare, oamenii din Occident își construiau (la propriu) singuri viitorul. Am să vă spun acum o poveste de succes, exact așa cum mi-a fost povestită și mie și cel mai probabil și multor altora.

Acum 60 de ani trei copii se nășteau într-un mic orășel din Danemarca. Conform tradiției daneze, le putem spune pe numele mic: Jens, Morten și Frederik. Într-o zi, pe când cei trei băieți aveau 16-17 ani, s-au gândit că n-ar fi deloc rău să-și asigure viitorul în loc să-și piardă timpul. Și ce au făcut? Și-au pus mințile de adolescenți maturi la contribuție și s-au gândit să contruiască trei case. Uite așa, cum auziți. Nu știu prea multe detalii legate de cum au obținut banii, și nu am vrut să intru în detalii când am ascultat, mirat, istorioara. Tot ceea ce știu e că au fost de pe la niște bănci (ce bănci or fi fost prin anii ’60-’70 doar ei știu), că ei nu aveau atâția bani, și nici familiile lor.

După ce au avut banii, s-au apucat de construirea primei case pe unul dintre terenurile nefolosite ale unora dintre bunici. Trei oameni, o casă. Lucrau weekend de weekend, fără pauză. Trei oameni, o casă, în fiecare weekend. Un an. Cam atât le-a luat prima. N-o fi fost ea făcută ca de meseriași, doar era lucrată de trei tineri. Nu de specialiști, ci de trei ca voi care în timpul săptămânii mergeau la școală. Care aveau și teme. Care erau și sportivi. Care își mai ajutau și familia acasă, că na, mai duceau ei și gunoiul, mai șteargeau praful, mai spălau vasele.

A doua casă a fost începută imediat ce au terminat-o pe prima. Au construit-o pe terenul altuia dintre ei, la doar câțiva metri de casa unde locuia. A doua a ieșit mai bine pentru că aveau mai multă experiență de la prima. N-au avut nevoie nici de plan, de nimic. Trei oameni după ce au făcut o casă, au mai făcut alta. Fără ajutor! Trei copii, practic. Nici nu aveau școala terminată. Bineînțeles, încă se duceau la școală în timpul săptămânii. Și lucrau tot în weekend. Nu erau mari experți, probabil că aveau degetele umflate de la atâtea lovituri de ciocan. Poate că au și căzut de pe scări sau poate că nici nu au folosit schele pentru casă. Nici nu mă îndoiesc de faptul că nu știau ce e aia. Și după un alt an, au terminat-o și pe a doua.

Și după cum era înțelegerea de la început, mai aveau una de construit. A fost ceva mai greu, bani nu prea mai erau așa de mulți. Ce vreți, erau copii, poate că erau bombe la matematică. Însă după un alt an au reușit să o termina și pe cea de-a treia. Cu greu, probabil, fiind deja plictisiți sau obosiți de atâta muncă. Dar cum au spus de la început că vor fi trei, trei au fost. După trei ani de muncă grea aproape weekend de weekend, nu mai puteau. Dar visul era împlinit. Toți erau majori și puteau să aibă casele trecute pe numele lor. Arătând total diferit, fiecare casă a avut trei proprietari: Jens, Morten și Frederik.

Astăzi, după alți 40 de ani, când în România jumătate dintre cei de vârsta asta se gândesc să-și cumpere loc de veci, Jens, Frederik și Morten fac afaceri cu case. Nu înseamnă că îi dau banii afară din casă, dar acel început i-a ajutat foarte mult în a avea o situație financiară cu mult peste medie. Vânzând toate cele trei case după mulți ani, când lumea era interesată în a cumpăra astfel de locuințe de vară, fiecare și-a luat partea de bani cu care au făcut ce au vrut.

Acum, Jens are o familie cu trei copii, două mașini, o mică fermă și un job bine plătit la o firmă de consultanță financiară (deci vedeți că totuși era cineva bun și la matematică?). Mai presus de astea, este „capul” familiei unde locuiesc în Danemarca. Și ieri tocmai am făcut o tură prin jur ca să vedem niște case pe care ar vrea să le cumpere. În condițiile în care mai are două în Danemarca și una în Bulgaria. Și, după cum era de așteptat, totul a început de la sutele de mii de coroane daneze câștigate pe propria cârcă în copilărie. Deci vedeți, domnule Chirilă, ăsta e un exemplu. Asta trebuie să facă tinerii din ziua de azi. Să-și ia viitorul în mână, să muncească pentru ceea ce trebuie să fie al lor. Discursuri înflăcărate, pline de pasiune și de iubire către popor, ca scrisorica ta către liceeni, nu ajută la nimic. Pune mâna și fă ceva, nu te droga pe plajele din Costinești, dacă tot ești așa de interesat de situația țării. Poezii pot face și eu, după cum vezi. Poezii care din fericire sunt povești de succes, nu doar cuvinte rostite sub sentimentul de patriotism.