Maracana. Stadionul unde multe dintre visele fotbaliștilor tineri se împlinesc. O altfel de Maracana decât cea cunoscută în lume pentru cei aproape de 90.000 de suporteri pe care-i poate închide în mrejele sale. O Maracana românească. Maracana ploieșteană, de fapt. Acolo unde, ani la rând, s-a jucat fotbal pe beton la „porțile” unde trebuiau bătute covoare. Generații după generații, încă de pe vremea când în parcare erau 5 mașini, și-au arătat acolo talentele fotbalistice. Până la noi. Pentru că după normala evoluție, parcarea s-a umplut. Atât cu mașini, cât și cu proprietari. Proprietari de mașini, bineînțeles, că doar nu sunt de sine stătătoare.

Mașinile nu sunt problemele cele mai mari, că doar talentații de noi le folosim ca jaloane. Proprietarii sunt problemele principale. Mai ales cei bogați, cu mașini scumpe. Și pe de o parte îi pot înțelege, chiar dacă nici noi nu suntem așa animale. Dar pe de altă parte … am atât de multe de zis. În primul rând sunt niște putori. Sunt locuri de parcare și mai departe de terenul de fotbal, dar refuză să parcheze acolo din lejeritate. Preferă să pună mașina ca balega-n drum, și mișcându-și posteriorul de balenă, să se deplaseze spre scara blocului uitându-se viclean către noi: „V-am tras-o!”. Iar noi, viclean către balenă, cu o durere de copil în suflet: „Pe riscul tău.”

Dar războiul psihologic nu se oprește aici. Ne urmărește de la balcon, gata gata să ne spună să plecăm acasă, de parcă noi nu locuim chiar acolo. Dacă nu plecăm vine și mută mașina în mijlocul porții. Mai joacă-te … sârba. Bineînțeles că ei câștigă mereu. Problema mea este alta. Acum cinci ani când plozii lor loveau mașini la foc automat, de ce nu le-au spus să se oprească? Doar pentru că sunt ai lor? Asta mă deranjează cel mai mult. Când e vorba de tine, taci. Când e vorba de alții, ridică glasul. Că ești șmecher, ai beamveu, iar celălalt n-are. Sau dacă spun „celălant”, înțelegi mai bine?

În Danemarca am învățat ceva. Și anume că tipul ăsta de om este, de fapt, un inferior. Ah, bun, are bani, mașini și case. Bun, și? Tot un inferior rămâne. Un needucat, fără școală (sau dacă are, terminată pe bani). Oameni care, contrar unei replici cunoscute, s-au născut mai egali decât alții. Datorită statutului financiar, s-au născut cu o șansă în plus față de ceilalți. Oameni de ban-gata care cred că totul li se cuvine doar pentru că pe „fluturaș” sunt multe zero-uri. Niște oameni care într-o țară civilizată ar ajunge plini de flegme. Ar sta undeva la colț, departe de societate, pentru că sunt oameni care nu se pot integra într-o lume normală, unde lucrurile decurg exact ca în abecedarul democrației. Ei, obișnuiți fiind cu drepturile de acasă, ar da de un zid în afara țării. Acolo unde ar sta la coadă după oricine, unde ar sta la rând la benzină, și unde comenzile lor ar însemna nimic. „Du-te acasă la tine și joacă-te!” ar primi ca răspuns o perioadă de ignorare sau, în cel mai rău caz, un deget mijlociu din partea interlocutorului. Și atunci ce vei face? Vei coborî la copii și îi vei bate?

Înainte să plec mă certam încă pentru peticul ăla de parcare. Dădeam orice să mai joc zece minute de fotbal. Și, de cele mai multe ori, pierdeam. Pentru că după cum am spus și mai devreme, nesimțitul vine și mută mașina așa încât nu mai poți juca. Acum, când am realizat câți bani dau pe căcăței din ăștia și pe figurile lor, nici nu prea mai am chef să mă cert cu ei. Mai bine mă duc cu mai mulți, închiriez un teren undeva, și jucăm acolo. Dar mârlanul va crede că el a fost motivul pentru care am plecat și nu ne mai jucăm acolo. Și ego-ul lui se va mări, se va umfla pipota în el. Când va trece pe lângă noi va umfla pieptul, va ridica nasul și sprânceana și ne va spune „Salut, băieți!”. Și-atunci, nu-ți vine să-l pleznești pe libidinos?

Eu știu una și bună, și asta de mult timp, nu de ieri, de azi. Dacă te apuci de un lucru, fii sigur nu doar că îl poți duce la capăt, dar fii sigur că ești bun la acel lucru. Fii sigur că nu te apuci să-l faci doar de dragul de a mai face un lucru. Informează-te, citește, întreabă, caută, și după ce ești sigur că știi ce trebuie să faci, apucă-te. Și dacă te-ai apucat, du totul până la capăt, nu te opri la mijloc, pentru că nu ai rezolvat nimic. Este una dintre regulile de bun simț ale omenirii și n-ai nimic de pierdut dacă o respecți.

De ani de zile în România e reformă în învățământ. Că se scoate BAC-ul, că rămâne, că nu vor mai fii așa de multe materii, că va fi mai ușor, că se pun subiectele pe net, că nu se mai pun, că scoatem Capacitatea, că le numim Teste Naționale, ca și cum numele era problema; că băgăm teze naționale, că ducem la 12 clase învățământul obligatoriu, că se vor da examene în clasa a IV-a, că nu se vor da, că se face repartizarea în clasa a 10-a după medii. V-am plictisit deja, nu? Păi nu e de mirare, și Ministerul Educației m-a plictisit pe mine. Și știu că nu sunt singurul scârbit de această reformă care pe alocuri întârzie să apară, iar unde apare e deficitar aplicată.

Nu cred că Ministerul Educației și Cercetării are un plan stabilit pentru reformă, că suntem obișnuiți cu tot felul de transformări structurale care nu sunt aplicate în veci. N-au un plan exact pe care să ni-l pună pe masă și să ne zică „Uite băi proștilor, asta facem”. Nimic. Fac și ei reformă după ureche. Au văzut că și în alte țări se dorește realizarea unei reforme în învățământ, și au zis să facă și ei. Prin nesiguranța de care dau dovada arată că nu au avut nimic stabilit dinainte. Păi ori scoatem BAC-ul, ori îl lăsăm. Ori redenumim Capacitatea (repet, nu înțeleg de ce trebuia redenumită) ori schimbăm formatul în Teze Naționale. Acum iar vor să introducă Testele Naționale. Nici ei nu sunt siguri dacă se va da sau nu examen în clasa a IV-a. Nu vi se pare că sunt cam nehotărâți pentru niște experți în domeniu, care ar trebui să aplice o reformă într-o sferă de activitate care nu doar că e importantă, dar nici nu are rezultate grozave în acest moment?

Și când v-am zis că vor să facă reformă după ureche, știam ce vorbesc. Pentru că au auzit ei că în alte țări elevii au mult mai puține ore de curs decât în România (exemplul pot fi sunt eu, cu 15 ore pe săptămână). Și totuși, sistemul de învățământ de aici e impecabil, chiar dacă și ei vor să aplice o reformă. Și unul dintre obiectivele clare este îmbunătățirea materiei învățate la matematică. E singurul obiectiv de care știu, dar măcar ei au un obiectiv bine stabilit. Acasă? Vor să scurteze programul elevilor care după ce că nici nu prea vin la școală, au vezi Doamne prea multe ore. Și cum fac asta? Scoțând orele de sport.

La început pentru unii nu pare un lucru rău. Și-așa mulți sunt niște putori inimaginabile, enervate de faptul că sunt siliți să vina cu echipamentul de sport la ora de educație fizică. Mulți vin și stau pe bancă, doar prezentând echipamentul ca o scuză pentru a nu primi absență. Alții sunt accidentați mereu. Alții au adeverință cum că n-au voie să facă sport, luată și aia pe niște bănuți. Dar cu cei care vor să facă ora de sport și cu cei care nu lipsesc niciodată ce se va întâmpla? Păi să se ducă să facă sport în particular. Ei na, ce soluție ne-a dat Ministerul. Poate sunt unii care nu vor să facă sport de performanță, dar totuși vor să mai dea cu piciorul în minge din când în când. Și unde să facă asta dacă nu la școală, că spațiile de relaxare dispar, apărând în locul lor giganți de beton. De ce nu se scot orele de desen și muzică? De ce tocmai cele de sport? La ce mă ajută muzica și desenul? Dacă vreau să mă fac pictor mă duc la o școală de arte. Dacă vreau să mă fac pop-star nu îmi trebuie orele de muzică de la școală. Îmi trebuie un manager bun, să arăt cât de cât bine și să fac anumite favoruri așa, din când în când. Și uite-mă și pe mine pe scenă. Deci, de ce ora de sport?

N-am trăit atunci, dar am citit și m-am informat mult despre perioada comunismului din România. Dacă mi-a plăcut ceva pe vremea aia, era faptul că sportul era foarte important. Sportul e cel mai bun ambasador, spunea o vorbă cândva. Și da, ăsta e adevărul. Dacă te duci în Germania, toți ne știu de Năstase, Hagi și Nadia, corect? La fel și în America sau Franța. În Canada sunt Bute și Doroftei. În Italia sunt Chivu și Mutu (din păcate acolo nu ei sunt figurile românești cele mai importante). Sportul este un ambasador. România a mai scos din când în când capul în lume datorită sportului. Handbal seniori, de câteva ori campioni mondiali, handbal tineret, și acolo de câteva ori campioni mondiali. Gimastică, și acolo campioni mondiali, olimpici, europeni. Canotaj și atletism? Și acolo cam de toate. Fotbal? Nu medalii, dar ne mândrim cu Generația de Aur. Mai trebuie alte exemple? Nu sunt de ajuns cele prezentate acum pentru ca tembelii ăia de la Minister să înțeleagă ce înseamnă sportul?

Scoateți ora de muzică, scoateți ora de desen, scoateți căcatul ala de chimie la clasele de filologie, scoateți drigenția, scoateți ce vreți voi, dar nu scoateți sportul. Sunt două ore pe săptămână, la anumite clase doar una, nu cred că ele ocupă cel mai mult din orar. O reformă în învățământ nu se face scoțând orele de educație fizică, ci pregătind dinainte o strategie pe termen scurt, mediu și lung. Și cel mai important, strategia asta trebuie făcută de persoane care se pricep, nu de unii ca șoferul lui Boc, care a fost angajat consilier prin Guvern. Chestia asta pe care ei o numesc reformă nu este de fapt reformă. E o cacealma făcută de ei ca să arate poporului că da, încă ne interesează soarta tinerelor vlăstare ale societății. Eu nu cred că îi interesează așa de mult. Până la urmă de ce i-ar interesa? Au ceva de câștigat buzunarele lor? Nu? Așa credeam și eu.

În ziua de azi toată lumea e bolnavă. Pământul suferă de încălzire globală, și totuși nouă încă ne e frig. Tremurăm de sub cele două perechi de șosete, izmene, puloverul de lână tricotat de bunica pe vremea războiului, geaca de ski. Avem și fes și mânuși, și totuși încă ne e frig. Inevitabil, răcim. Ne curge nasul, tușim, tremurăm, frisoane, dureri de cap, pastile, ceai și tot tacâmul. Mă uit în jurul meu; toată lumea își suflă nasul. Altul și-a uitat șervețelele acasă așa că-și trage mucii, și atât. Colegul din față tușește de mama focului. Dimineață în tren, tipa din spatele meu a strănutat de 8 ori în 40 de minute. Toți sunt roșii la față. Ce aveți mă de răciți cu toții ?

Pe mine nu mă afectează. Eu sunt sănătos. Dar sănătos tun. Îmi mai curg și mie lumânările, dar pentru asta nu trebuie nici spitalizare și nici stat acasă. De fapt, de mic fiind, am fost sănătos. Poate că a fost faptul că nu am stat niciodată departe de sport. Și nici el de mine. L-am iubit și m-a iubit. A fost o relație strânsă între noi. Și cum nu l-am lăsat la greu, nici el nu m-a dezamăgit când aveam nevoie. Mi-a transformat organismul într-unul solid, cu anticorpi pe care uneori îi și simt cum se bat cu virușii înăuntrul meu. Și niciodată nu cedează. Se bat până la epuizare. Dau cu pumnii, cu picioarele, ba uneori chiar mai și trișează, dar scopul scuză mijloacele. Mă trimit la culcare la momentul potrivit, se reîncarcă și apoi purced iar la luptă. Ca Ștefan la Vaslui, care cu trei surcele a căsăpit 120 000 de turci. Sau ca Mihai la Călugăreni când a bătut peste 100 000 de oameni cu 16 000 de români și 12 tunuri. Virușii nu și-au dat seama că jucând în deplasare, în corpul meu, n-au nicio șansă. Anticorpii mei sunt cunoscuți pentru duritatea cu care înfig crampoanele în gleznele adversarilor. Nu mi-e frică de boli. Știu că am în mine mici organisme care ar lupta până în ultima clipă ca să mă scape de răceală. Bineînțeles că nu doar sportul m-a făcut așa. Cu siguranță am ceva și de la părinți, dar sunt sigur că efectul activităților sportive asupra mea a fost în totalitate pozitiv.

De când mă știu am fost sănătos. Asta de pe la 6-7 ani, că înainte de asta nu mă prea știam. Am fost bolnav rău de 2-3 ori probabil, și cam atât. Într-adevăr, ultima dată când am fost a fost d-aia nasoală, cu spital. Dar totul a trecut cu bine, am scăpat și fără operație, și m-am învățat și minte că iarna e periculoasă. Păi cine umbla cu gel în cap pe +5 grade iarna ? Bine, nu vă imaginați că acum port trei căciuli. Dar măcar am renunțat la gel, că era crimă pe vremea asta să ieși cu capul ud afară. Plus de asta, tocmai acum când stau într-o țară unde zăpada e chiar mai rar întâlnită decât în România, m-am gândit să port mânuși. După ce ani de zile degetele mele au trecut de nenumărate ori prin procesul îngheț-dezgheț, mi-a venit mintea la cap (sau la mâini) și mi-am investit profitul din afaceri într-o pereche de mânuși din aia pentru Polul Nord. Plus geaca groasă, cu care nu mi-ar fi frig nici la ski. Și uneori și fesul. La izmene n-am ajuns încă, dar situațiile disperate cer măsuri disperate. Mă pot ruga doar să nu devină și mai frig decât este deja. Bag toată fața în gulerul mare al gecii și gata, nu îmi mai e frig. Arăt ca un caniș. Nici ochii nu mi se mai vâd. Nici nu mai văd pe unde merg, dar măcar n-o să răcesc.

E decembrie, ianuarie, vine februarie, curând martie … și apar ghioceii. A venit primăvara. Nu mai e frig. Nu mai folosim nici căciuli, nici mânuși. Izmenele deja sunt băgate la naftalină până în noiembrie. Geaca de ski e sus în dulap. Putem acum să scoatem și gelul din baie. Dar după ce ne-am obosit atât să ne luptăm cu bolile iernii, cu mucii curgând din nas ca apa de la robinet sau cu tusea, am obosit. Celulele noastre au obosit. Și vine astenia de primăvară. Pentru asta nu trebuie să cumperi pastile, ci fructe. Bagi banane și portocale în tine până-ți trece melancolia. Dar trece și asta. Și vine vara. Îmi trimit anticorpii la relaxare, la niște băi termale și la saună. Au timp câteva luni bune să se odihnească. Îi umplu iar cu energie adusă de pe maidan de la fotbal. Și uite așa sunt mereu pregătit pentru următoarea iarnă. Moșu’ să fie, pe toate celelalte le rezolvăm noi.

P.S.: În weekend nu ne auzim, așa că am făcut un mic efort și am scris două articole azi. Cel de-al doilea se postează automat sâmbătă la prima oră. Un weekend plăcut vă urez, chiar dacă e doar joi. Alții de-abia au luat vacanță :D

Am văzut la mai mulți articole de genul acesta, comparându-și copilăria zbuciumată cu cea a copiilor de ban-gata din ziua de azi. Sau pur și simplu, povestindu-și momentele preferate din copilărie, cum a fost prima zi de școală, ce s-a întâmplat când ai venit cu primul insuficient acasă, ce te-a marcat cel mai mult etc. Am vrut și eu să povestesc ceva din copilăria mea. Poate peste ani mă lovesc la cap și o uit. O să am de unde să mi-o amintesc.

M-am hotărât să scriu acest articol pentru că în curând fac 18 ani. La vârsta majoratului mulți consideră că nu mai sunt copii. Eu unul, aș vrea să am suflet de copil mereu. Să mă uit în mine și să-l văd pe Christian de la 10 ani. Am realizat însă că nu poți fi copil toată viața. Poți să te simți copil, să vrei să fii copil sau să crezi că ești. La un moment dat însă grijile vieții vor bate și la tine la ușă. Atunci vei da cu curul de pământ și vei realiza, șocat, că nu mai ești copil.

Eu mă încadrez la primele două categorii de mai sus. Copilăria mea a fost fericită, cu bune și cu rele. Și asta se reflectă cel mai mult în ceea ce sunt azi. Acțiunile din trecut mă definesc a fii ceea ce sunt astăzi. Nu; nu elev de schimb. Îmi conturează caracterul, concepția despre viitor și modalitatea de a gândi.

Am fost și eu la școală ca toată lumea. La una de cartier primii 4 ani, în 25-ul din nordul Ploieștiului. Știți voi, acolo în spatele pieței. Într-o piață în care țin minte că era un magazin cu o brânză gustoasă de-ți venea să fugi până acasă doar ca s-o poți pune mai repede pe masă. Și covrigii de la gogoșeria care mai funcționa și vara trecută. Nu mai țin minte nimic din prima zi de școală. Știu că în primii doi ani am avut o învățătoare de nota 10, pe care ulterior am întâlnit-o ca profesoară în Liceul Pedagogic, iar în ultimii doi o învățătoare mai bătrână. Școala mea primară a fost ca un basm. Personajul principal, pozitiv, caracterizat mereu în antiteză cu cel negativ. Cam așa a fost cu învățătoarele mele. În primii doi ani mi-a plăcut școala. Așa cum ulterior avea să-mi placă fizica, tot datorită profesoarei pe care am avut norocul să o am. În ultimii doi, de-abia așteptam să se termine ziua să pot pleca la antrenament. Pe lângă cele două învățătoare pe care le-am avut, plus scârba grasă de profesoară de germană, am mai avut și altă profesoră. Antrenoare mai bine zis. Cea de la înot. Nu-i voi da numele. Dar mereu când o întâlneam pe stradă o salutam cu tot respectul cuvenit. Nu pentru că ne rupea oasele la VEGA în bazin, nici pentru că nu ne bătea cum făceau celelalte profesoare, ci pentru că a fost primul meu antrenor. Antrenori care ulterior mi-au ghidat viața sportivă, chiar dacă în alt sport. De la 1 mai la Uztel, de la Uztel la Blåbjerg HK, și sper din vară și retur. Am respectat-o așa cum respect orice om care face sport, orice om care face sport din plăcere mai ales, nu ca mercenarii din fotbalul de azi, care declară că vor să li se ridice statuie. Pentru ce statuie ? Pentru că și-au făcut treaba pentru care sunt plătiți, pentru că au învins.

Înotul a reprezentat o parte importantă a primilor patru ani de școală. Și acum mai țin minte carnețelul cu timpuri de la concursurile pe care le aveam. Și n-am să uit nici concursurile. Clubul sportiv (dacă se putea numi așa) avea un VAN mic, ceva de genul ăsta. Imaginează-ți 15-16 persoane mergând într-un d-ăsta 12 ore până la Arad. Am ajuns acolo mai obosiți decât am fi fost după o competiție. Au venit pe rând Bacău, Pitești, București, Brașov. Țin minte că cel mai bun loc al meu a fost un 29 național la fluture, care era de-altfel și proba mea preferată, la Bacău. De fapt, era singura probă unde la ștafetă nu era bătaie. Se știa mereu cine înoată fluturele. Mai țin minte un lucru. Eram tot la Bacău parcă, pregătit pentru proba de spate. Pe la mijlocul bazinului m-am uitat în stânga, căutând în tribună ochii antrenoarei, așteptând disperat un sfat. Ceva nu mergea bine. Nu s-a putut pentru că vorbea la telefon. Cu mama :). Mi s-a părut destul de amuzant că a sunat chiar când eu eram în timpul concursului.

Ca să revin la școală, am fost un elev bun. În primii patru ani am învățat mai mult de frică decât de nevoie. De mic am fost învățat că singura mea treabă, copil fiind, este să învăț și să ascult de părinți. Așa că am încercat pe cât mă țineau puterile să îmi mulțumesc părinții. Nu am reușit mereu. Trebuia să vin acasă mereu cu FB. Chiar, mai știți bazaconiile alea de calificative? Băi ce frică au băgat în mine patru ani de zile. Spre bucuria mea, numărate, am venit acasă de-a lungul a patru ani cu 13 B. În clasa întâi nu am avut niciunul. În rest, pe linie, FB timp de patru ani. Așa că, în ochii mei, mi-am mulțumit mereu părinții când eram mic. Chiar dacă ei voiau mai mult. E păcat să nu încerci mai mult când știi că se poate. S-a terminat și școala primară, fiind singurul din clasă care nu am continuat în 25, și implicit, și la înot. A fost trist, dar a trecut. Nu-mi pare rău că am plecat în Pedagogic. Îmi pare rău însă că soarta acestui liceu stă în mâinile unor comuniști incapabili, cu titulatură de directori.

Și a venit gimnaziul. Scăpasem de calificative. Veneau însă notele. Ei bine, astea m-au speriat și mai mult :)). În primii doi ani am încercat să continui tradiția din primară, intimidat fiind de impactul pe care-l poate lua liceul asupra mea și al viitorului meu. Era și asta ceva nou, la fel cum e și prima zi din clasa întâi. De prin a șaptea am început să-mi pun la treabă neuronii mai mult, și am realizat că se poate și fără așa de mult efort. Într-un cuvânt, mai puține teme, mai multă distracție și mai multă libertate. Doar n-aveam să stau toata viața cu nasul în cărți. Spre surprinderea mea, a mers și așa mediile scăzând cu mult prea puțin ca să se observe că îmi schimbasem stilul. Și uite așa a venit și Capacitatea. Am trecut-o fâlfâind, mi s-a părut ușor, dar mi-am făcut părinții să aibă emoții că … „nu intru”. Am intrat la filo-germană, acolo unde am vrut, chiar printre primii, și i-am liniștit și pe ai mei. De fapt, m-am liniștit și pe mine. Nu voiam să aud replica celebră „ți-am zis eu”, așa că văzându-i că se agită începeam să mă întreb dacă nu cumva au dreptate. N-au avut. Ba dimpotrivă, au fost departe de a o avea.

Liceul, cei mai frumoși patru ani cică, a început tot în Pedagogic. Nu mi-a plăcut excesiv de mult clasa mea, lucru pe care nu m-am temut să-l arăt printr-o atitudine de nepăsare, în principal. Pur și simplu suntem în același catalog, dar nimic mai mult. De fapt, acum, eram în același catalog. Sper și la anul să mai fiu. Dar asta e altă supă de pui. Primii doi ani de liceu au trecut repede. Am suferit împreună, am fost și fericiți împreună, ne-am certat, ne-am împăcat, am făcut tâmpenii, am mers în excursii, am dat petreceri, am copiat, n-am copiat că n-am putut, am luat note mici, note mari, note și mai mari, dar cel mai important, ne-am făcut prieteni. Nu mulți, dar prieteni în adevăratul sens al cuvântului. Nu ăla care nu te bârfește, că sunt sigur că așa ceva nu există. Ci ăla care te bârfește mai puțin sau care o face pentru că, poate, i-o fi dor de tine. Am învâțat alături de ei multe. Ar mai fi fost destule de asimilat, dar poate că ei o fac, chiar acum, în timp ce eu mi-am ales altă cale. Cam aici se încheie copilăria mea. Când am aflat că voi fi elev de schimb.

În copilărie m-au bătut ai mei la cap, și în cap, ca să citesc. N-am făcut-o foarte des, pentru că nu-mi plăcea. Totuși, mai bine mai târziu decât niciodată. A început să-mi placă să citesc târzior, și am realizat că ceea ce nu-mi plăcea era de fapt ceea ce citeam, nu faptul că citeam. Am fost învățat să-i iubesc pe cei de lângă mine, dar nu pe toți, ci doar pe cei care merită. Și n-am uitat. N-am uitat nici de respectul față de părinți. O să le spun părinților mei „săru’mâna” și dacă o să am 50 de ani, pentru că m-au crescut și au făcut din mine nimic mai puțin decât aș fi vrut să fiu. Și sunt sigur că, și despărțiți fiind, mereu când voi avea nevoie de unul dintre ei, vor fi acolo ca să mă ajute. De aceea-mi respect părinții. De aceea țin să le arăt asta. De aceea ar trebui cu toții să facem așa. Pentru că încă de mici ne-au dat tot ce au putut să ne dea, sufletește vorbind, nu material. Ne-au educat cum au crezut că e mai bine. Nu tuturor le-a ieșit. Unii și-au scăpat din mână copiii, și vedem cu toții asta în realitatea care ne înconjoară. Unii părinți însă nu s-au dat la o parte niciodată din fața greutăților pentru a își îngriji copiii așa cum au crezut că trebuie să o facă. Și sunt mândru. Și cu copilăria mea, și cu tot ce ține de ea.

Mai pe scurt, cam așa am copilărit eu. Nu mi-a fost rușine cu nimic, ba chiar, cu riscul de a mă repeta, am fost mândru. Foarte mândru că am fost un copil privilegiat. Privilegiat de faptul că am avut părinți care mi-au vrut binele și care au fost în stare să aibă grijă de mine chiar și atunci când am venit acasă cu pantalonii rupți de la fotbal, cu un B la geografie semnat cu verde în carnet (nu, tată – daca citești asta – tu ai semnat, nu eu) sau cu un 4 la fizică. Am fost privilegiat de faptul că am avut părinți care au știut când să vorbească frumos, sau când, la figurat vorbind, să mă dea cu capul de pereți. Nici cu asta nu mi-a fost rușine. Peste ani am realizat că așa a fost mai bine. Poate că fără asta nu eram ce sunt acum. Poate că fără asta eram un golan. Sau poate doi. Sau poate trei, că mi-am lăsat prietena însărcinată și ne-au dat părinții afară din casă. Dar cred că deja schiez prea departe de subiect, și e periculos, mai ales că n-am mai schiat niciodată. Cred că-mi dau schiurile jos din picioare și rămân la handball. Mereu e loc de un nou început. Niciodată însă nu e loc să începi ceva nou, dacă asta te face să uiți trecutul…