Am participat de multe ori la competiții, fie că au avut caracter sportiv sau nu. Până la urmă, peste tot în jurul meu e o competiție, sunt înconjurat de astfel de lucruri. Bătaie pe medii mari la școală, pe cele mai mari note, cele mai bune referințe. Bătaie pe locul din autobuz. Și asta ca să ce, să-l dai băbuței care urcă la următoarea stație? Să nu mai vorbim de tot felul de concursuri de care auzim la televizor. Sau, de ce nu, hai să considerăm viața ca o competiție. Un concurs în care cel mai bun, cel mai bine pregătit, ajunge să fie și pe cea mai înaltă treaptă a societății.

De concursuri ne-am săturat. La Loto n-am câștigat, Bingo e doar o hoție, și parcă nici măgăriile alea de le-am trimis prin poștă la capetală n-au dat rezultate. Competițiile sunt constituite pentru toți, în afară de unul singur, din dezamăgiri. Sau din nepăsare, în cazul în care nu înțelegi adevăratul spirit al sportului și nu participi ca să câștigi, ci doar pentru că e bine să participi. Cu asta nu sunt deloc de acord și v-am mai spus-o și aici.

Despre Prahoveanul anului, concursul lansat de către Phonline.ro, am aflat de la Sorin. Sau, mai bine zis, am aflat de la linkul pe care îl avea la status pe Y!M. Sunt și eu nominalizat acolo, ba chiar de două ori. O dată la categoria bloguri, bineînțeles; linkul poate fi găsit aici. A doua nominalizare este la categoria sport. Chiar dacă ceea ce fac eu nu se poate numi un sport propriu-zis, cine m-a nominalizat a considerat că ceea ce fac mânuțele mele cu niște cuburi Rubik este foarte mișto. Linkul este aici. Se poate vota simplu, printr-un singur click pe steluțele din josul paginilor pe care vi le-am dat, și chiar vă rog să o faceți. Știu, sunt mulți oameni out there care vor vota cu minus pentru ca m-am luat de stilul lor de viață, țara lor sau alte d-alea. Nu e nimic, am auzit eu cândva o vorbă care spunea că ești pe atât de sus pe cât de mulți dușmani ai. Ia să vedem, eu câți dușmani am?

Ca sportiv de performanță, de-a lungul timpului am participat la mai multe competiții, în special în copilărie pe când făceam înot. Am făcut și ceva fotbal și handbal, câțiva ani buni, deci din aproape 19 ani de când mă învârt pe aici, mai mult de jumătate am făcut un sport de performanță. Și știți ceva? Niciodată nu am plecat din vestiar cu ghetele, jambierele, apărătorile și echipamentul în geantă și pe drum către casă am gândit așa: „Băi, ce fericit sunt că am participat la meciul ăsta. Sunt tare bucuros că am jucat 75 de minute pe teren astăzi, participarea mea la acest eveniment este foarte importantă.” Nu. Am gândit ori „Am învins, e ok”, sau ”Am pierdut, data viitoare trebuie să fim mai buni”.

Un sportiv profesionist nu vine de 6-7 ori pe săptămână la antrenament ca să participe și el o dată pe săptămână la un meci. Nu. El vine la antrenament ca să devină mai bun, să se pregătească și, surpriză, nici de data asta nu o face doar de plăcere, ci pentru a fi mai bun decât adversarul între fluierele arbitrului. O face pentru a ieși de pe teren învingător, nu pentru a participa. De participat poate oricine, de câștigat nu chiar. Voi credeți că peste 10 ani îmi voi aminti că acum trei sezoane Levski Sofia a participat în grupele Ligii Campionilor, dar că nu a câștigat niciun meci? Nu. Dar ce credeți, îmi voi aminti peste 10 ani cine a câștigat Liga acum trei ani? Evident. Pentru că învingătorul are mereu un loc stabilit în istorie, chit că vorbim de fotbal, handbal, box, sau de orice în afară de sport. Învingătorul scrie istorie. Participantul este cel care-l face campion pe cel care, la final, ridică trofeul. Și chiar dacă fără participanți nu ar exista o competiție, mereu va exista doar o singură echipa: cea care la final se află cel mai sus.

Să participi e important doar dacă ești amator și faci sport de plăcere. Doar dacă mergi cu prietenii la fotbal pe sintetic și apoi la o bere. Nu dacă ești profesionist. Nu dacă vii la antrenament în fiecare zi, poate chiar de două ori pe zi. Sportul, în general, trebuie să fie privit din două perspective: cel făcut de plăcere, și cel profesionist. Eu vorbesc despre al doilea caz, că despre primul nu sunt atât de multe de zis.

Jucătorii de fotbal din Spania, să zicem, plătiți cu milioane de euro pe sezon nu primesc banii ăștia ca să participe în Primera Division. Nu, ei îi primesc pentru că ăla e jobul lor, iar cum nici matale nu te duci la job doar pentru a te afla acolo, atunci nici ei nu primesc banii ăstia doar ca să participe. Ei primesc banii ăștia pentru a câștiga. Nu neapărat trofeul, pentru că multe echipe nu pot ajunge la astfel de performanțe, dar fiecare manager setează la început de sezon un obiectiv. L-ai îndeplinit? Ai câștigat. Nu l-ai îndeplinit? Ai pierdut. As simple as that…

Chestia asta cu „e mai important să participi decât să câștigi” e ceva penibil spusă de către cineva care nu a participat în viața lui la o competiție, care nu știe cu ce se mănâncă o minge de fotbal, sau care nu știe regulile niciunui joc. Poate doar al pokerului. Sau, cel mai probabil, cu mult timp în urmă niște sportivi de performanță foarte slabi (nu fizic, ci psihic și calitativ), care n-au câștigat nimic în viața lor s-au adunat la sfat și au spus: „Domnilor, cariera noastră e pe final, nu am atins niciun trofeu, decât cu privirea la televizor, și trebuie să spălăm rușinea. Cum facem?” Iar atunci, cel mai deștept dintre ei a venit cu o idee genială în fața presei.
„Stimați jurnaliști și telespectatori, adevăratul motiv pentru care există sportul este participarea. Adevărata plăcere este să iei parte la un eveniment sportiv, nu să câștigi”
„Normal, tu nici n-ai de unde să știi cum e să câștigi ceva”, se aude din spatele puhoiului de oameni ai presei.

Frumoasă povestea mea, nu? E adevărată. Cel puțin așa cred. Și mai cred că știu ce vorbesc, și aș dori dacă mă contraziceți să o faceți cu argumente bine puse la punct, că știți că trag cu dinții de ideile mele. Nu vă mai dați pe după colț, adevăratul lucru pentru care ORICINE participă la o competiție, fie ea sportivă sau nu, este să câștige. Sau cel puțin să se apropie cât mai mult de acest obiectiv. Mulțumirea idioată a celor care doar participă vine de la români, probabil, pentru că din incapacitatea de a câștiga aproape nimic, trebuie să ieșim și noi cumva, nu? În momentele alea, evident că participarea e mai importantă, când ea devine, de fapt, singurul target. Sau mi se pare mie prea des că aud fraza ”obiectivul nostru este participarea în Champions League”?

Am participat și eu la leapșa pornită de cea mai luminoasă parte a blogosferei, Brightie, și am scris aici o poveste ce poate avea urmări grave până la urmă. După cum v-am spus și în articolul precedent, vreau să îmi exprim părerea și despre același subiect, doar că privit din alt punct de vedere. Evident, nu sunt de acord cu teribilismul, mai ales cu cel la volan, dar sunt unele lucruri cool fără de care poți considera că nu trăiești. Și nu pentru că așa ar fi, ci pentru că viața (trăită în societate) este determinată de relații inter-umane. Iar dacă tu, ca cetățean, faci ca aceste relații să dispară sau să se altereze, atunci poți considera că nu trăiești. Mă voi referi prin termenul de „viu” în acest post la calitatea de a fi activ într-o comunitate, la calitatea de a fi văzut de oameni. Adică la opusul celor care stau în casă pe motiv că n-au cu cine să iasă în oraș, sau pe motiv că nu au comunități care să-i asimileze. Și cum noi trăim în societate, între oameni, dacă nu reușești să îi ai pe acești oameni lângă tine, te poți considera „mort”. Este, de fapt, ca și la 2 metri sub pământ: liniște totală.

Un exemplu simplu este sentimentalismul. Dacă în ziua de azi ai sentimente, dacă plângi la un film, dacă suferi alături de ceilalți, ești un fraier. Ce sunt alea sentimente? Trebuie să fii ca din topor, să nu-ți pese de nimic, să-i calci pe toți în picioare, și de-abia atunci ești în rând cu oamenii. Altfel? O să devii un exclus, o persoană care n-are ce căuta în anumite grupuri. Și ăsta este doar un lucru care te poate ține departe de calitatea, la figurat vorbind, de a te putea numi „viu”.

Alt exemplu poate să fie învățatul. Dacă înveți bine la școală, ești declarat tocilar. Ți se pune ștampila și nu mai scapi de ea decât dupa clasa a 12-a, și chiar și după vor mai fi persoane care-și vor aminti de tine ca „tocilarul clasei”. Ești, încet, încet, exclus din grupuri, pentru că tot ceea ce te interesează pe tine este să înveți. Și să fim serioși, cine mai învață în ziua de azi? Exemplele pe care le avem zilnic în față, de la televizor, să zicem, nu s-au spetit să învețe. Au lipsit și de la orele de gramatică, și de la cele de geografie, și nici pe la istorie nu au dat. Și totuși, iată-le pe aceste persoane la televizor, iată-le cum ne povestesc despre cum întorc ei banii cu lopata, iată cum aflăm cine s-a mai dus în vacanță în Tahiti, iată cum ne învață cum să facem primul milion. De dolari, evident. Și ce, credeți că s-au spetit la școală? Nu. Atunci, noi de ce să o facem? Iar tu dacă faci asta nu ești de-al nostru. Deci, din nou, ești un exclus. Nu ești cool, deci nici „viu”.

Repet, nu mă leg de teribilismul la volan, dar nu este super în ziua de azi să ai propria ta mașină? Chiar dacă te deplasezi pe distanțe scurte pentru că ești un puturos, poate ai tăi te-au conceput în mașină și simți nevoia să te întorci „acasă”. Dar na, e cool să apari cu mașina la școală, mai ales dacă stai la 10 minute de mers pe jos distanță. Că na, dacă stai la 20 de km. de oraș, pot să înțeleg, dar atât timp cât ai putea foarte ușor să folosești mijlocul de transport în comun, sau ai putea să mergi pe jos, nu te mai înțeleg. Devii, pentru mine, un puturos, care și la 30, și la 40, și la 50 de ani se va deplasa tot cu mașina. Și un om pe care dacă-l pui să alerge 100 metri viteză, cade. Nu mai poate. Dar, din nou, e cool, așa că facem. Ești cool -> ești viu. Exclusiv prin mașina pe care o conduci, dar nu contează, tu trăiești.

Apoi, alt exemplu; nu e mișto să chiulești de la orele de sport? (știu, cu asta am o boală). Ba da, e foarte tare. N-ai chef azi de sport, nu-l faci. Nici data viitoare n-ai chef, nu-l faci. Cum, nu ai media 10 la final de semestru? Nicio problemă, vine mama la școală. Alt lucru cool, alt lucru care te ajută să ai prieteni, că doar chiulești împreună cu ei. Faci sportul mereu? Uite-l și pe ăla, n-are ce face acasă. Get a life, băi! Mai ieși și tu în oraș…

E cool să ai blog? Facem unul, doar e pe gratis! Am citit eu undeva că e ușor să te faci blogger, bagi un nume, o adresă de mail, și începi să scrii. N-are importanță că în ultimii trei ani la gramatică ți-ai făcut unghiile, tu scrie. Perseverența este mama reușitei. E mișto să te dai cu skiurile? Ne dăm! E la modă să fumezi? Fumăm! Se poartă fițele și tupeul? Așa să fim! Chestiile astea devin o modă. Și în ziua de azi, fără ele, este destul de greu să te păstrezi în comunități. La un moment dat vei deveni exclus, pe rând, din toate cercurile de prieteni pe care le ai, pentru că nu vă mai potriviți. Știu, acum vor veni optimistele mele și îmi vor explica ele că de fapt mie îmi lipsesc anumite calități și că nu e așa, și pe dincolo, și este chiar altfel. Da, poate că așa e. Dar pentru mine, viața într-un cerc de tocilari n-ar arăta prea bine. Și nici una într-o comunitate de prieteni ai fast-food-urilor, care nu știu că alergarea se face și din plăcere, nu doar dacă ești atlet. Așa cum spunea și Brightie, ca să fii cool trebuie să fii viu. Dar, de cele mai multe ori în societatea noastră, lucrurile stau în totalitate diferit. Și atât timp cât nu depășești limita, e mai bine să fii mai cool și „viu”, decât să te gândești că pentru ca să fii cool, trebuie să nu sfârșești sub roțile unui tir.

Mă gândeam zilele trecute la faptul că Ministerul Educației este așa de inconștient încât până în acest moment profesorilor nu le-au fost comunicate anumite detalii foarte importante despre BAC-ul din 2010. Adică la istorie nu se știe, încă, dacă dăm din istoria românilor, sau și din cea universală. Că sunt împotriva acestor modificări este clar, e stupid ca după ce trei ani ai știut că dai BAC-ul din ceva, în ultimul să te anunțe că nu, că se schimbă modificarea.

Apoi mi-am amintit de cum se voia reforma sistemul de învățământ ultima dată, atunci când se scoteau orele de sport, că erau prea multe de mate (sună bine, nu?). Că oboseau copilașii la școală, săracii de ei. Că nu mai aveau timp să meargă acasă și să iasă pe maidan, când eu cât am fost mic nu miroseam aerul de pe afară decât în weekend. Că nu mai au săracii timp de televizor și calculator, probabil, d-aia se scot orele de sport. Uneori realizez că toți incapabilii ajung în poziții de conducere. Și uite cum o țară din Europa secolului 21 este condusă de niște neinițiați. În nimic. Proști, mai pe scurt și pe înțelesul tuturor.

Este nevoie de ore de sport în școli. Este nevoie pentru că, dacă elevul nu se sinchisește din clasa a IV-a (sau mai devreme) să facă un sport în timpul liber, atunci măcar școala să-l oblige. Măcar la școală să-și mai miște hoitul ăla puturos. Măcar acolo să mai alerge un pic. Măcar acolo să nu se mai poată sustrage mișcării. Cu toate că la ce profesori de sport avem, și la ce medici îngăduitori, care acordă scutiri de sport într-o veselie, că doar nu dau din buzunarul lor, cam tot aia e. Dar totuși, majoritatea elevilor ar face ora de educație fizică.

Cum școala ocupă foarte mult timp din zi, este destul de greu să faci și un sport, să mergi și la școală, și să ai și rezultate excelente la examene, dacă ai așa ceva (ăsta e un apropo pentru cine se simte). Dar, dacă te chinui și într-adevăr îți place ceea ce faci, poți să reușești să reziști programului încărcat. Dacă ești în stare să lași orele de calculator zilnic pentru orele de antrenament, atunci o să fie ok. Ba chiar mult mai sănătos, nu doar ok. Ceea ce nu mulți părinți înțeleg este că sportul e important în dezvoltarea copiilor. Și că un tânăr are puterea de a se descurca atât la școală, cât și de a merge la antrenamente de trei ori pe săptămână. Și îi mai rămâne timp și de teme, acasă. Dacă nici părintele nu-și trimite copilul la un sport, și nici acesta nu e interesat de a se mișca un pic, atunci orele de educație fizică de la școală sunt singura soluție pentru ca elevul să-și mai miște sângele. Și ăștia vor să le scoată și pe alea?

Sunt clase în anumite licee (pentru care am tot respectul) care oferă elevilor profil sportiv. Adică elevul se înscrie și face un sport. De performanță. Nu în timpul liber, ci în timpul școlii. Un fel de mate-info al sportului. O clasă de volei, că ăsta îmi este mie cel mai apropiat exemplu. În loc de cinci ore de istorie, de patru de română, patru de mate, se fac trei din fiecare și rămân patru de volei săptămânal. Sau mai multe, depinde și de programă. Dar să nu uităm că astfel de clase nu au foarte mare succes, așa că oferirea profilului respectiv în abundență, n-ar face decât ca multe dintre clasele astea să fie goale. Sau umplute pe jumătate. Pentru că e mai ușor să mai bagi o teoremă, decât să alergi, nu? Doar toți vrem să ne facem medici, avocați și ambasadori…

De aceea este nevoie de sport în școli, domnilor guvernanți. Pentru că există în țara asta mulți oameni comozi, care fac anumite lucruri doar dacă trebuie. Iar sportul, ca oră inclusă în programul școlar, trebuie făcută. Pentru că este sănătos și pentru că altfel riscăm să ajungem ca americanii. De fapt, nu riscăm, chiar vom ajunge. Hamburgeri, McPuișor, McFlurry și cam atât. Și multe, multe persoane obeze și pline de tot felul de sucuri și E-uri. Voi asta vreți să ajungeți? Nu? Gândiți-vă serios atunci când plecați de la ora de sport săptămâna viitoare.

Maracana. Stadionul unde multe dintre visele fotbaliștilor tineri se împlinesc. O altfel de Maracana decât cea cunoscută în lume pentru cei aproape de 90.000 de suporteri pe care-i poate închide în mrejele sale. O Maracana românească. Maracana ploieșteană, de fapt. Acolo unde, ani la rând, s-a jucat fotbal pe beton la „porțile” unde trebuiau bătute covoare. Generații după generații, încă de pe vremea când în parcare erau 5 mașini, și-au arătat acolo talentele fotbalistice. Până la noi. Pentru că după normala evoluție, parcarea s-a umplut. Atât cu mașini, cât și cu proprietari. Proprietari de mașini, bineînțeles, că doar nu sunt de sine stătătoare.

Mașinile nu sunt problemele cele mai mari, că doar talentații de noi le folosim ca jaloane. Proprietarii sunt problemele principale. Mai ales cei bogați, cu mașini scumpe. Și pe de o parte îi pot înțelege, chiar dacă nici noi nu suntem așa animale. Dar pe de altă parte … am atât de multe de zis. În primul rând sunt niște putori. Sunt locuri de parcare și mai departe de terenul de fotbal, dar refuză să parcheze acolo din lejeritate. Preferă să pună mașina ca balega-n drum, și mișcându-și posteriorul de balenă, să se deplaseze spre scara blocului uitându-se viclean către noi: „V-am tras-o!”. Iar noi, viclean către balenă, cu o durere de copil în suflet: „Pe riscul tău.”

Dar războiul psihologic nu se oprește aici. Ne urmărește de la balcon, gata gata să ne spună să plecăm acasă, de parcă noi nu locuim chiar acolo. Dacă nu plecăm vine și mută mașina în mijlocul porții. Mai joacă-te … sârba. Bineînțeles că ei câștigă mereu. Problema mea este alta. Acum cinci ani când plozii lor loveau mașini la foc automat, de ce nu le-au spus să se oprească? Doar pentru că sunt ai lor? Asta mă deranjează cel mai mult. Când e vorba de tine, taci. Când e vorba de alții, ridică glasul. Că ești șmecher, ai beamveu, iar celălalt n-are. Sau dacă spun „celălant”, înțelegi mai bine?

În Danemarca am învățat ceva. Și anume că tipul ăsta de om este, de fapt, un inferior. Ah, bun, are bani, mașini și case. Bun, și? Tot un inferior rămâne. Un needucat, fără școală (sau dacă are, terminată pe bani). Oameni care, contrar unei replici cunoscute, s-au născut mai egali decât alții. Datorită statutului financiar, s-au născut cu o șansă în plus față de ceilalți. Oameni de ban-gata care cred că totul li se cuvine doar pentru că pe „fluturaș” sunt multe zero-uri. Niște oameni care într-o țară civilizată ar ajunge plini de flegme. Ar sta undeva la colț, departe de societate, pentru că sunt oameni care nu se pot integra într-o lume normală, unde lucrurile decurg exact ca în abecedarul democrației. Ei, obișnuiți fiind cu drepturile de acasă, ar da de un zid în afara țării. Acolo unde ar sta la coadă după oricine, unde ar sta la rând la benzină, și unde comenzile lor ar însemna nimic. „Du-te acasă la tine și joacă-te!” ar primi ca răspuns o perioadă de ignorare sau, în cel mai rău caz, un deget mijlociu din partea interlocutorului. Și atunci ce vei face? Vei coborî la copii și îi vei bate?

Înainte să plec mă certam încă pentru peticul ăla de parcare. Dădeam orice să mai joc zece minute de fotbal. Și, de cele mai multe ori, pierdeam. Pentru că după cum am spus și mai devreme, nesimțitul vine și mută mașina așa încât nu mai poți juca. Acum, când am realizat câți bani dau pe căcăței din ăștia și pe figurile lor, nici nu prea mai am chef să mă cert cu ei. Mai bine mă duc cu mai mulți, închiriez un teren undeva, și jucăm acolo. Dar mârlanul va crede că el a fost motivul pentru care am plecat și nu ne mai jucăm acolo. Și ego-ul lui se va mări, se va umfla pipota în el. Când va trece pe lângă noi va umfla pieptul, va ridica nasul și sprânceana și ne va spune „Salut, băieți!”. Și-atunci, nu-ți vine să-l pleznești pe libidinos?