Atenție, articol foarte lung într-o perioadă de secetă :) Dar îl plănuiesc de mult timp. Modific la el prin drafturi de prin februarie, mai mereu adăugând câte ceva, tocmai pentru că sunt multe de spus și nu vrea să scap nimic. Voi vorbi cele două sisteme de învățământ și voi puncta plusurile și minusurile fiecăruia.

Sistemul de învățământ din Danemarca este opusul celui din România. Fiind extrem de liber, permițând elevilor foarte multe lucruri care în România ar stârni furia profesorilor, aduce elevul la nivelul tutorilor. Într-un cuvânt, există egalitate. Profesorul nu este superior decât prin studii și vârstă, nu și prin comportament. Profesorii se strigă pe numele mic. Știu, sună ciudat și incredibil, nici mie nu mi-a venit să cred. Dar când am făcut-o prima dată mi-a dat un sentiment plăcut. M-a făcut să cred că sunt într-adevăr egal cu profesorii la nivel social. Și asta mă face să îi respect pe toți, chiar dacă nu mă duceam la toate orele cu cea mai mare plăcere.

Orarul este foarte simplu. Maxim 4 module în fiecare zi, cel puțin în școala mea. Spun asta pentru că fiecare școală își face propriul program, unele folosind module (o oră și 35 de minute, în care intră și 5 minute de pauză), altele folosind 50 de minute ca și în România. Indiferent care dintre ele se folosește, nu exista zi cu mai mult de 4 materii. Asta înseamnă automat mai puține teme pentru acasă, și mai puține ore săptămânal. În cazul meu, 15 ore în majoritatea săptămânilor, pentru că sunt săptămâni și mai ușoare, cu 14 sau chiar 13 module, dar acestea sunt destul de rare. Materiile din orar se leagă extrem de bine între ele. Au fost zile în care am avut daneză, istorie și politică, și am discutat la toate despre același subiect. Programa școlară este făcută de către oameni cu cap, care leagă materiile între ele la perfecțiune, astfel să se „ajute” una pe cealaltă.

Materiile pe care le faci la școală sunt dintre cele mai importante. Muzica, desen, religie? Se fac doar dacă majoritatea votează să se facă. Și cum asta nu se prea întâmplă, ele sunt impuse doar într-un singur an din cei trei de gimnaziu (să ne înțelegem: liceul din România se numește în Danemarca gimnaziu, și are trei ani, în anumite cazuri doar doi).

Nimic nu se face pe hârtie. Am impresia că atât cât am fost acolo am uitat și cum se scrie. Totul se face pe calculatoare, și nu e de mirare că au fost zile în care 24 din 26 de elevi în clasă aveau laptopurile aliniate pe birouri. Pe hârtie se scrie la mate, dar nu mereu. Ora de matematică se face cu laptopul, cu un program omologat și creat la cererea Ministerului Învățământului. Pe lângă asta, fiecare elev are și un calculator separat, de mână, care e în stare să facă de la operații de gradul I și II până la grafice. Se pune accent pe „să știi unde găsești sau cum să faci” mult mai mult decât pe „să ai informația în cap întotdeauna”.

Apoi, ca să întărim relația profesor-elev, directorii și profesorii vin și ei la petrecerile organizate de școală, după cum am spus într-un articol mai vechi. Câți dintre voi v-ați imagina directorii la petreceri, și plus de asta să vă mai și mulțumească pentru că s-au distrat, sau să servească bere la bar?

Dacă aș puncta ceva pozitiv la sistemul românesc, față de cel danez, este organizarea. Nordicii află ce vor da la examene cu puțin timp înainte de data testului, așa că te poți trezi că vei da examen la materia la care nu ai învățat deloc tot anul. În România știi una și bună. De la începutul anului ți se spun materiile, zilele, mai au un pic să îți zică și locul din bancă. Aici dăm plusul și bila albă României.

Mergem și la un subiect care doare de multe ori când vorbim despre el. Uniformele. Nu există. Sunt interzise de către Ministerul Învățământului. Adică lege. Lege în Danemarca, nu în România. Nu vine Ministrul să ne îmbrace cum visează el în noaptea dinainte să înceapă școala. Într-adevăr, oamenii sunt mai bogați, n-au probleme financiare ca aici, dar nici în România nu cred că ar fi o problemă. Ok, sunt oameni care nu și-ar permite curele D&G sau chiloți Armani, dar nu cred că există cineva să nu aibă acasă 6 perechi de tricouri și două de blugi. Ăsta e minimul, nu trebuie mai mult. Și, repet, nu știu dacă e cineva chiar în așa o situație financiară proastă. Și aici dăm plusul nordicilor.

Ce să mai zic de școala de șoferi, ale cărei ore de condus sau examene sunt dimineața. În cazurile astea, primești liber de la școală fără a primi absență. Și că tot vorbeam de absențe. În România la 10 absențe ți se scade un punct la purtare (care, apropo, notă la purtare nu există aici). În Danemarca ai voie să lipsești 20% din toate orele unui an. Iar asta înseamnă mult peste 40 de absențe, cu care în mod normal cazi anul în România, calculând și faptul că aici sunt mai puține ore. Și se lipsește și aici. Dar niciun profesor nu-și permite să te întrebe de ce nu ai fost la ora lui data trecută. Este exclusiv problema și pierderea ta dacă nu ai venit, nu îl privește pe profesor.

Sistemul de notare e diferit și ciudat. Aici tot românii iau bulinuța albă. De la 1-10, cu 5 se trece. Ce poate fi mai simplu de atât? -3 00 02 4 7 10 12. Astea sunt ale danezilor. Cu 02 se trece. De precizat ca 12 nu se ia decât dacă îl meriți. Aici chiar se pune în aplicare „12-le e al profesorului”. Plus de asta notele nu se iau ca la noi. Nu există teste aici. Notele se iau doar de trei ori pe an. Notă până în iarnă, notă până în martie, și nota anuală. Simplu, nu?

Apoi, revenim la examene. Se dau cu materialele pe masă. Am dat examen la sociologie și politică, 6 ore, cu cărțile și calculatorul pe masă. Se trage la imprimantă și se predă așa. Din nou, nu se folosesc pixuri. Și ăsta nu a fost singurul examen. Cum ei nu iau foarte multe note, au la finalul fiecărui an examene la cele mai importante materii și la cele care nu se vor mai preda anul următor. Se dau și orale, și examene scrise. La mate la oral, spre exemplu, știam cele 23 de întrebări dinainte. În general examenele de acolo se bazează pe sistemul olimpiadelor la români. Păstrăm noi plusul de data asta. Mi s-ar părea mai normal să trebuiască să ai activitate întregul an școlar, nu doar la final când ai examene.

Vacanța e scurtă. De fapt, adunate, toate vacanțele românilor însumează cu patru săptămâni mai mult decât în Danemarca. Doar că ei de când află ce examene vor lua, iau așa numita „vacanță de studiu”, timp de două sau trei săptămâni (noi am avut două). Iar în vacanțele alea nu se stă degeabă. Oamenii chiar învață, că doar tot anul au făcut … nimic :)

Cam asta despre sistemul de învățământ danez, comparat cu cel român. Lucruri bune și rele de fiecare parte, dar e clar ce-aș alege iar dacă aș avea ocazia. Sistemul danez te învață puține, dar îți dezvoltă mintea așa încât când ai ieșit din școală să poți să spui că ești pregătit pentru viață. Cel românesc te umple cu informații, unele bune, altele degeaba, dar pentru a avea pregătirea necesară unui job bine plătit, ai nevoie și de o facultate. Danezii, ca și majoritatea vest-europenilor, se focusează foarte mult pe o categorie de lucruri, acolo unde sunt cei mai buni. Fiecare e cel mai bun în domeniul lui, dar în domeniile vecine nu are nici cea mai mică idee despre lucrurile de bază, în timp ce în România se știe câte puțin din toate. Cred că foarte mult depinde și de cum ești ca persoană, pentru a te putea adapta într-unul dintre cele două sisteme. Eu m-am născut cu democrația în cap. Uneori chiar dă pe afară, și o recunosc. Dar tineri au murit în decembrie și pentru mine …