Bun, că acum am revenit în țară după scurta perioadă de un an petrecută în Danemarca, și că m-am și liniștit un pic, vreau să fac un lucru pe care ar trebui, în zilele următoare, să-l fac și în școlile din Ploiești; doar în două dintre ele, dar peste asta trecem. Cine îmi citește blogul de mai mult de două-trei luni știe că am fost plecat în Danemarca pentru un an de schimb. Da, chestii d-alea de vedem în filmele americane și în Copiii de la 402 există și în România. Unii dintre voi ați fost alături de mine pe toată perioada cât am fost plecat, și știți cu exactitate despre ce vorbesc. Pentru cei care nu știu, m-am hotărât să scriu acest post, pentru că fundația are nevoie de continuitate. Are nevoie de noi, foștii elevi de schimb, actuali voluntari, ca să ducem mai departe schimburile de elevi. Și da, puteți afla și singuri de asta de pe Google, dar sunt mulți oameni care nu știu de astfel de posibilități.

Să studiezi un an în afara țării este o experiență incredibilă. Te întorci o persoană total schimbată, matură, poți oricând să-ți iei zborul de acasă, deja ai trăit pe picioarele tale. Revii acasă cu un caracter diferit, și cu idei total schimbate despre viață. Să aflii cum este sistemul de învățământ îțări care se află cu zeci de ani înaintea noastră este și mai interesant. Povestea mea începe undeva prin septembrie 2007, atunci când am depus dosarul. Am scris anul trecut prin decembrie un post mai detaliat despre cum am ajuns să mă gândesc să plec din țară. Îl găsiți aici. Nu scriu asta ca să vă povestesc iar anumite detalii plictisitoare. Vreau doar să promovez și prin blog ideea de exchange year, și mai presus de toate, vreau să promovez YFU, fundația care schimbă an de an viețile unui număr restrâns de tineri. Iar noi încercăm să mărim numărul acesta prin prezentări în școli sau, iată, prin surse personale.

Toată lumea se întreabă de la început care sunt costurile. Mari. Peste jumătate se sperie când aud de sume care se învârt în jurul a 5500 de euro. Și mult mai mulți întreabă unde se duc banii ăstia. Ei bine, se duc pe transport, pe organizarea de seminare la care și tu, ca elev de schimb, vei participa (undeva la 4-5 seminare în fiecare an, depinde de țara-gazdă). Se mai duc la asigurarea de sănătate și, dacă vei pleca în Europa, și la seminarul YES din Berlin, unde se adună sute de elevi de schimb de pe tot continentul, înainte de reîntoarcerea acasă Și eu vă pot garanta că YES Beriln 2009 a fost unul dintre cele mai bune lucruri din anul meu de schimb. Bun, există și burse, dar nu vă bazați pe ele, pentru că șansele sunt mici. Acum, dacă și după ce ați auzit de costuri nu ați ieșit de aici, înseamnă că e o șansă ca unul dintre voi să fie interesat. Ceea ce, evident, ar fi un câștig. Trebuie să înveți în clasa a 9-a sau a 10-a, în general astea sunt clasele de unde se acceptă elevi, dar mai există și excepții. Și, mai presus de toate acestea, trebuie să VREI. Ăsta este cel mai important lucru: să vrei. Să vrei să înveți într-una dintre țările pe care programul YFU le pune la dispoziție (Germania, Danemarca, Elveția – în cantoanele vorbitoare de germană, Chile, Estonia, America – doar cu plasament direct, Suedia, Olanda, Belgia – în cantoanele vorbitoare de franceză, Norvegia; și mai sunt câteva, dar nu mi le amintesc acum). Nu vrei să pleci din țară? Ei bine, atunci, gândește-te să ai acasă un elev de schimb venit dintr-o țară ca Germania. N-ar fi o experiență frumoasă? Familia pe care am avut-o eu în Danemarca m-a ținut timp de un an pentru că aveau trei fete, iar tatăl-gazdă își dorea un băiat. Ei bine, l-a avut pentru un an. Tu nu ți-ai dori așa ceva?

Nu știu ce vârstă medie au persoanele care îmi citesc blogul, însă dacă ai între 15 și 18 ani, chiar merită măcar să tragi cu ochiul pe site-ul YFU, poate o să îți stârnească interesul. Cât de curând, sper eu, voi reuși să fac și un blog YFU, unde mulți dintre foștii elevi de schimb sau familiile de schimb își vor scrie experiențele. Când scriu eu acum, robotic, niște date și atât, nu este foarte interesant. Dar dacă cineva citește un articol scris de un fost elev de schimb, în care acesta ne povestește cum și-a petrecut Crăciunul, Paștele, cum a fost plecarea, cum a fost revederea, deja articolul devine mult mai interesant, și cititorul mult mai interesat. Gândește-te, ți-ar putea schimba viața!

P.S. Dacă este pe aici vreun blogger care mi-ar putea oferi ocazia să scriu un guest post despre același lucru, i-aș fi foarte mulțumitor :)

Atenție, articol foarte lung într-o perioadă de secetă :) Dar îl plănuiesc de mult timp. Modific la el prin drafturi de prin februarie, mai mereu adăugând câte ceva, tocmai pentru că sunt multe de spus și nu vrea să scap nimic. Voi vorbi cele două sisteme de învățământ și voi puncta plusurile și minusurile fiecăruia.

Sistemul de învățământ din Danemarca este opusul celui din România. Fiind extrem de liber, permițând elevilor foarte multe lucruri care în România ar stârni furia profesorilor, aduce elevul la nivelul tutorilor. Într-un cuvânt, există egalitate. Profesorul nu este superior decât prin studii și vârstă, nu și prin comportament. Profesorii se strigă pe numele mic. Știu, sună ciudat și incredibil, nici mie nu mi-a venit să cred. Dar când am făcut-o prima dată mi-a dat un sentiment plăcut. M-a făcut să cred că sunt într-adevăr egal cu profesorii la nivel social. Și asta mă face să îi respect pe toți, chiar dacă nu mă duceam la toate orele cu cea mai mare plăcere.

Orarul este foarte simplu. Maxim 4 module în fiecare zi, cel puțin în școala mea. Spun asta pentru că fiecare școală își face propriul program, unele folosind module (o oră și 35 de minute, în care intră și 5 minute de pauză), altele folosind 50 de minute ca și în România. Indiferent care dintre ele se folosește, nu exista zi cu mai mult de 4 materii. Asta înseamnă automat mai puține teme pentru acasă, și mai puține ore săptămânal. În cazul meu, 15 ore în majoritatea săptămânilor, pentru că sunt săptămâni și mai ușoare, cu 14 sau chiar 13 module, dar acestea sunt destul de rare. Materiile din orar se leagă extrem de bine între ele. Au fost zile în care am avut daneză, istorie și politică, și am discutat la toate despre același subiect. Programa școlară este făcută de către oameni cu cap, care leagă materiile între ele la perfecțiune, astfel să se „ajute” una pe cealaltă.

Materiile pe care le faci la școală sunt dintre cele mai importante. Muzica, desen, religie? Se fac doar dacă majoritatea votează să se facă. Și cum asta nu se prea întâmplă, ele sunt impuse doar într-un singur an din cei trei de gimnaziu (să ne înțelegem: liceul din România se numește în Danemarca gimnaziu, și are trei ani, în anumite cazuri doar doi).

Nimic nu se face pe hârtie. Am impresia că atât cât am fost acolo am uitat și cum se scrie. Totul se face pe calculatoare, și nu e de mirare că au fost zile în care 24 din 26 de elevi în clasă aveau laptopurile aliniate pe birouri. Pe hârtie se scrie la mate, dar nu mereu. Ora de matematică se face cu laptopul, cu un program omologat și creat la cererea Ministerului Învățământului. Pe lângă asta, fiecare elev are și un calculator separat, de mână, care e în stare să facă de la operații de gradul I și II până la grafice. Se pune accent pe „să știi unde găsești sau cum să faci” mult mai mult decât pe „să ai informația în cap întotdeauna”.

Apoi, ca să întărim relația profesor-elev, directorii și profesorii vin și ei la petrecerile organizate de școală, după cum am spus într-un articol mai vechi. Câți dintre voi v-ați imagina directorii la petreceri, și plus de asta să vă mai și mulțumească pentru că s-au distrat, sau să servească bere la bar?

Dacă aș puncta ceva pozitiv la sistemul românesc, față de cel danez, este organizarea. Nordicii află ce vor da la examene cu puțin timp înainte de data testului, așa că te poți trezi că vei da examen la materia la care nu ai învățat deloc tot anul. În România știi una și bună. De la începutul anului ți se spun materiile, zilele, mai au un pic să îți zică și locul din bancă. Aici dăm plusul și bila albă României.

Mergem și la un subiect care doare de multe ori când vorbim despre el. Uniformele. Nu există. Sunt interzise de către Ministerul Învățământului. Adică lege. Lege în Danemarca, nu în România. Nu vine Ministrul să ne îmbrace cum visează el în noaptea dinainte să înceapă școala. Într-adevăr, oamenii sunt mai bogați, n-au probleme financiare ca aici, dar nici în România nu cred că ar fi o problemă. Ok, sunt oameni care nu și-ar permite curele D&G sau chiloți Armani, dar nu cred că există cineva să nu aibă acasă 6 perechi de tricouri și două de blugi. Ăsta e minimul, nu trebuie mai mult. Și, repet, nu știu dacă e cineva chiar în așa o situație financiară proastă. Și aici dăm plusul nordicilor.

Ce să mai zic de școala de șoferi, ale cărei ore de condus sau examene sunt dimineața. În cazurile astea, primești liber de la școală fără a primi absență. Și că tot vorbeam de absențe. În România la 10 absențe ți se scade un punct la purtare (care, apropo, notă la purtare nu există aici). În Danemarca ai voie să lipsești 20% din toate orele unui an. Iar asta înseamnă mult peste 40 de absențe, cu care în mod normal cazi anul în România, calculând și faptul că aici sunt mai puține ore. Și se lipsește și aici. Dar niciun profesor nu-și permite să te întrebe de ce nu ai fost la ora lui data trecută. Este exclusiv problema și pierderea ta dacă nu ai venit, nu îl privește pe profesor.

Sistemul de notare e diferit și ciudat. Aici tot românii iau bulinuța albă. De la 1-10, cu 5 se trece. Ce poate fi mai simplu de atât? -3 00 02 4 7 10 12. Astea sunt ale danezilor. Cu 02 se trece. De precizat ca 12 nu se ia decât dacă îl meriți. Aici chiar se pune în aplicare „12-le e al profesorului”. Plus de asta notele nu se iau ca la noi. Nu există teste aici. Notele se iau doar de trei ori pe an. Notă până în iarnă, notă până în martie, și nota anuală. Simplu, nu?

Apoi, revenim la examene. Se dau cu materialele pe masă. Am dat examen la sociologie și politică, 6 ore, cu cărțile și calculatorul pe masă. Se trage la imprimantă și se predă așa. Din nou, nu se folosesc pixuri. Și ăsta nu a fost singurul examen. Cum ei nu iau foarte multe note, au la finalul fiecărui an examene la cele mai importante materii și la cele care nu se vor mai preda anul următor. Se dau și orale, și examene scrise. La mate la oral, spre exemplu, știam cele 23 de întrebări dinainte. În general examenele de acolo se bazează pe sistemul olimpiadelor la români. Păstrăm noi plusul de data asta. Mi s-ar părea mai normal să trebuiască să ai activitate întregul an școlar, nu doar la final când ai examene.

Vacanța e scurtă. De fapt, adunate, toate vacanțele românilor însumează cu patru săptămâni mai mult decât în Danemarca. Doar că ei de când află ce examene vor lua, iau așa numita „vacanță de studiu”, timp de două sau trei săptămâni (noi am avut două). Iar în vacanțele alea nu se stă degeabă. Oamenii chiar învață, că doar tot anul au făcut … nimic :)

Cam asta despre sistemul de învățământ danez, comparat cu cel român. Lucruri bune și rele de fiecare parte, dar e clar ce-aș alege iar dacă aș avea ocazia. Sistemul danez te învață puține, dar îți dezvoltă mintea așa încât când ai ieșit din școală să poți să spui că ești pregătit pentru viață. Cel românesc te umple cu informații, unele bune, altele degeaba, dar pentru a avea pregătirea necesară unui job bine plătit, ai nevoie și de o facultate. Danezii, ca și majoritatea vest-europenilor, se focusează foarte mult pe o categorie de lucruri, acolo unde sunt cei mai buni. Fiecare e cel mai bun în domeniul lui, dar în domeniile vecine nu are nici cea mai mică idee despre lucrurile de bază, în timp ce în România se știe câte puțin din toate. Cred că foarte mult depinde și de cum ești ca persoană, pentru a te putea adapta într-unul dintre cele două sisteme. Eu m-am născut cu democrația în cap. Uneori chiar dă pe afară, și o recunosc. Dar tineri au murit în decembrie și pentru mine …

În primul rând știu că am, din punctul unora de vedere, ceva scuze de cerut. Nu v-am mai scris de mult și asta chiar dacă pe Twitter sau Blogoree am mai fost. Nu este pentru că vreau să mă las de blogging, ci pentru că simt că nu mai pot scrie la foc automat, cum o făceam înainte. Probabil că aici a intervenit și recenta schimbare de mediu, sau poate că altele au fost cauzele. Nu le știu, dar cert este că așa cum scriam înainte n-o voi mai face niciodată. Din multiple motive. Pe de altă parte, de blogging nu mă las, chiar dacă unora v-a trecut prin cap asta în perioada de secetă de aici. După cum v-am mai spus, cel mai bine este să vă abonați la reader (în dreapta, sub categorii) și să primiți articolele direct pe e-mail.

Acum, să trecem la subiectul postului. Vă spun de la început că e scris sub influența anumitor discuții avute cu prietenii, și în urma unei frustrări de care sufăr, dar pe care o voi elibera aici, acum, pentru totdeauna. Și da, pe unii vă atac.

REPETÉNT, -Ă, repetenți, -te, adj., s.m. și f. (Elev sau student) care repetă clasa sau anul de studii deoarece nu a obținut nota de trecere. – Din germ. Repetent.

Asta spune la dicționar. Asta înseamnă repetent. Nici nu știu dacă Ministerul îmi va echivala anul din Danemarca sau nu, și deja au început să fie făcute glume proaste. Proaste, vreau să spun. Foarte proaste. Gen „ești repetent”. Azi vreau să mă adresez în special redușilor mintal care nu înțeleg diferența dintre mine și un repetent. Și nu cei cu glumele. Ci cei pe care, într-adevăr, nu-i duce capul.

Pentru a rămâne repetent trebuie să urmezi cursurile unui an școlar. În același timp, trebuie să dovedești atâta incapacitate de lucru încât să îi convingi pe profesori să nu te treacă la materiile lor (sau să le fii nesuferit, depinde și de situație). Apoi, în toamnă, dai și niște examene. Ca să rămâi repetent, trebuie să le cazi și pe alea. Că toată vara ai fost la mare, la soare, fetițele sunt goale și n-ai învățat. Bun, acum să vă explic situația mea. Elev român, plecat vara trecută la studii într-o altă țară. Deci la studii, nu la dat cu fundul sau la furat de portofele. Într-o țară despre care mulți nu știu nimic: în Danemarca, nu în Spania sau Italia. Au auzit și ei prin stânga și prin dreapta că danezii sunt reci și că limba e oribilă. Ei, uite așa reci cum sunt ei, am avut prieteni mai mulți ca în România, oameni care azi îmi spun că le e dor de mine și că de-abia așteaptă să ne vedem. Și așa cum limba aia e oribilă, în patru luni o vorbeam fluent. Patru. Unu, doi, trei patru. În concluzie, în timpul frecat de voi cam până la teze, eu am învățat o limbă. Așa urâtă și rigidă cum e.

Apoi, undeva prin vară, când voi aveați vacanță, eu am aflat că dau șapte examene. Mate (scris – 5 ore, oral – o oră), daneză – 5 ore, sociologie și politică – 6 ore, germana – oral – o oră, ansamblu de proiecte – oral – o oră, engleză – 6 ore. Șapte examene finale care înseamnă mai multe examene decât am dat toată viața în România. Și mai multe decât ați dat voi până în clasa a 12-a. Iar de astea am aflat cu o lună înainte să le dau. Hai, ce vă mai aburesc atât, mai bine vă spun că am trecut anul și gata. Și l-am trecut cu o medie bună, din punctul meu de vedere, de elev care niciodată n-a avut în România medie generală sub 9.36. Nu vă zic mai multe, că pic în extrema cealaltă. Important e că eu nu țin minte să fi fost declarat vreodată repetent. Nici în România, nici în Danemarca.

Apoi, dacă trecem peste aspectul școlar, în partea numită „experiență de viață”, voi sunteți repetenții. Mulți dintre voi nu vreți să plecați din țară pentru că vă e mai comod aici. Vă e mai comod în brațe la mama și la tata, la bunica și bunicul. Vă e mai comod aici, că aici v-ați născut. Vă e bine, da’ nu prea, cum era o vorbă de-aici. Știu, la aceeași vârstă cu voi, două limbi aproape de perfecție, și încă una pe care am făcut-o, săracul de mine, vreo 9-10 ani. Însă în mintea voastră de găini, tot un repetent sunt, nu? Urât, tare urât, să-mi iau prietenii în colimator. Știu, sunt un nenorocit. Dar măcar pe asta nu o contest. Însă când aud replica de mai devreme, cu repetentul, îmi ies din pepeni. Și știți de ce? Pentru că eu consider că altcineva e repetent în situația asta. Și sunteți cam mulți repetenți și incapabili psihic, dacă mă puneți pe mine în aceeași oală cu leprele care n-au fost în stare să treacă anul. Și uneori, când vă văd așa de tălâmbi, mi-e tare milă de voi.

Gata, acum mi-am vărsat frustrările și am aruncat și cu destule fecale în voi. Suntem prieteni iar, nu? :)

Pe prima o știți, e scrisă de papagalul ăla care nu are chef azi. A doua nu e chiar pentru orice tip de liceeni, și nu e nici vreun discurs înflăcărat cu dorința de a vă face să urniți munții din loc. E pentru un grup anume, undeva pe la 25 de liceeni, oameni care au reprezentat foarte mult pentru mine. Hai să-i dăm drumul, că poate mai aveți și altele de făcut:

Salutări 2.d! Din păcate azi am luat cu toții vacanța de studiu. Nu mă înțelegeți greșit, să iei vacanță oferă mereu un sentiment plăcut, dar pentru mine e și un pic trist pentru că e ultima mea zi în Gimnaziul din Varde. Voiam să vă spun că am întâlnit aici în gimnaziu oameni fantastici (în special la 2.d), mai mici, mai mari sau de aceeași vârstă, nici nu are importanță. De apreciat este faptul că toți sunteți niște oameni extraordinari și că m-ați putut asimila și pe mine printre voi, indiferent că era vorba despre bârfa de la prânz sau de vreun proiect serios la școală. N-am să uit niciodată primul modul (Și n-am să uit nici că era matematică și că mi se părea că vorbiți chineză; chineză pe care, iată, astăzi o pot vorbi și eu), prima petrecere de la școală (ce ciudat mi s-a mai părut), petrecerea de Crăciun cu voi, excursia de studiu din Amsterdam (ce mai excursie a mai fost:D) sau minunatele ore de sport pe care știți că le iubesc mai mult ca orice altă activitate.

Cred că eu am strâns o experiență mare în decursul acestui an, poate și pentru că am învățat multe lucruri de la voi. Sper să nu fie ultima dată când ne vedem. Așa cum v-am spus, sper că voi participa și eu la banchetul de anul viitor când veți termina școala. Vă urez o vacanță plăcută, dar înainte de asta sper să luați notele pe care vi le doriți la examenele de final de an și să vă numiți în august 3.d, plăcerea supremă al gimnaziului danez. Aruncați cu baloane cu apă în broaște și pentru mine. Ne vedem ;)

Ați realizat probabil singurei despre ce scrisoare e vorba. E mesajul pe care l-am trimis tuturor colegilor pe care i-am avut în Danemarca. Broaștele sunt așa numiții „boboci”, iar aruncarea cu baloane pline cu apă este o tradiție de care eu am scăpat, fiind anul doi. Am simțit nevoia să le spun lucrurile astea, să transmit ceva celor care au reprezentat o parte importantă în viața mea. Pentru că anul care se termină cât de curând a fost fantastic și datorită lor. Nu chiar tuturor, dar în orice caz, datorită majorității. Majoritate care cât de curând se va afla la mai mult de 2000 de km. depărtare…

Acum mult timp, la șapte ani, în prima zi de școală, m-am așezat undeva în prima bancă, alături bineînțeles de mama și tata. Cred că era una dintre primele bănci, pentru că altfel nu pot să-mi explic ceea ce o să vă povestesc acum. În Școala 25 am stat mereu în primele bănci. În prima, de fapt. Poate pentru că purtam ochelari, sau poate pentru că le plăcea profesorilor cum arătam. Poate pentru că ridicam mâna prea des, sau prea rar. Poate pentru că vorbeam prea mult, sau poate pentru că eram tocilar. Oricare dintre ele e posibilă. Una mai posibilă ca alta. Cert e că până prin a 6-a nu am părăsit de multe ori prima bancă. Mă obișnuisem acolo. Cu Petruț, Andrei sau Bogdan, tot aia a fost mereu. Eram mereu copilul cuminte, care nu deranja orele pentru că nu înțelegea de ce ar face-o.

Statutul de cel din prima bancă nu m-a deranjat niciodată, pentru că ce se întâmpla în timpul orelor era total diferit de ceea ce se întâmpla după ce suna clopoțelul. Poziția în bancă nu conta. Cineva trebuie să fie și în prima, nu? N-am fost niciodată catalogat drept tocilar doar pentru că stăteam în prima bancă, așa că nu mă deranja. Plus de asta, cei care nu se așezaseră niciodată în prima bancă încă mai credeau că ăla e locul pedepsiților. Cum, nu vă amintiți de cei care neastâmpărați erau aduși în față? Mult timp am crezut că acolo e cel mai bine din toate punctele de vedere. Profesorul chiar nu are treabă cu tine dacă stai în față, crezând că vezi-Doamne ți-o fi rușine să scoți un sunet dacă ești acolo. De câte ori la lucrări nu a stat profesorul doar în spate? De nenumărate ori, da? Și până la urmă, purtam ochelari și poate chiar nu puteam mai în spate.

Ei bine, nu. Puteam și mai în spate. Mult mai în spate. Asta am realizat un pic mai târziu când am mai scos nasul din cărți. Mi-am dat seama că tot aia e și în prima, și în ultima, dacă vrei. Doar că acolo în spate nu te vede profesorul. Da, povești d-alea cu „te vede, dar nu-ți zice nimic” sunt niște bălării. Păi ce, colegii mei au rude la Sticleni? Văd profesorii prin ei, sau ce? La fel și cu copiatul. O să revin la asta altă dată, nu e momentul acum. Cert e că mereu am fost atras să stau în față. Nu am înțeles niciodată de ce. Probabil îmi era frică să mă mut în spate pentru că mă gândeam că acolo profesorul chiar stă cu ochii pe mine. Sau poate mi-era teamă că o să mă chiombesc la tablă.

În clasa a 8-a am plecat cu Bogdan prin a treia bancă de la perete, din prima de la mijloc. Era un pic diferit, dar nu se prea simțea diferența. Era o clasă mică și tot ca în prima bancă mă simțeam, așa că la orele la care nu se prea venea, mă găseai mereu prin spate. Sau nu mă găseai deloc. În a 9-a pe la început tot în a treia mă găseai, cu Mihnea de data asta. Aici nu zicem de „nu mă găseai”, că trebuia să faci impresie la profesori, corect? Ulterior am migrat în a patra, tot cu Mihnea, și acolo am putrezit până când am venit în Danemarca.

În școala de aici singurele clase cu bănci pe rânduri sunt la mate. Unde, bineînțeles, mă uit de la 15 metri la tablă. Observ că am înclinații sado-masochiste. Știu că mă chiombesc și mă chinui de acolo, dar aș da orice să prind și data viitoare același loc. Nu că mi-ar fi frică de ceva, ci pentru că m-am dezobișnuit și nici nu-mi mai place așa de mult cum îmi plăcea când eram mai mic să stau în față, în ochii profesorului. Și mă întreb oare de ce? De ce am plecat din prima și am ajuns în ultima? Ce m-a făcut să plec din față ca să ajung în spate, în condițiile în care în viață cred că până acum am mers doar în sensul opus?