Acum patru ani am scăpat ca prin urechile acului de a fi o generație de cobai. Am dat examenul de capacitate pe vechiul sistem și am intrat la liceu cum se făcea și până atunci. Cei care au urmat după mine n-au avut același noroc. Teze unice în a 7-a și a 8-a, medii, nici ei nu mai știau de unde au toate notele alea și pe baza a ce intră în liceu. Dacă în clasa a 8-a am scăpat, se pare că nu voi scăpa în a 12-a. Fac și eu parte, la fel ca mulți alții, din prima generație care dă bacalaureatul pe noul sistem, cel cu trei examene scrise în vară, și trei probe de competențe în timpul celui de-al doilea semestru.

Evident, nu am motive să fiu foarte excitat de diploma pe care urmează să o primesc la final de an, cea cu competențele, că nu știu cât de mult mă va ajuta, dar sunt și niște lucruri bune la bacul ăsta. Nu o să mă dau pe după colț să spun că nu-mi place, că e nasol, că e de rahat, că de ce au schimbat modificarea etc. Mie îmi este mult mai comod acest tip de examen. Uite, mâine scap de română. În aprilie de informatică și în mai de engleză. Parcă e altceva când mai ai de dat doar trei examene în vară, nu șase. Ok, practic nu s-a schimbat nimic, pentru că examenele sunt aceleași, nu sunt mai ușoare, doar că sunt programate într-o perioadă mai lungă de timp, ceea ce este foarte ok. Să luăm cele trei noi probe pe rând:

Restul problelor, cele din vară, sunt absolut la fel ca și înainte. În afară de proba de competențe lingvistice, adică oralul care se dă zilele astea, celelalte două probe sunt niște idei bune. Evident, acum să nu ne imaginăm că diploma primită la final de an o să facă diferența între un elev slab și un elev bun. Deloc. Este doar o hârtie de calitate superioară, dar o hârtie care nu se știe când și unde te poate ajuta. Din păcate, ceea ce nu se înțelege este că boala sistemului românesc de învățământ nu stă în modalitatea de examinare. Mereu când se anunță o reformă, în principiu cam la fiecare nouă guvernare, ba se dă altfel capacitatea, ba se dă altfel bacalaureatul, ba mai punem un examen în clasa a 10-a, ba se intră la facultăți doar pe dosar etc. Modalitățile de examinare sunt asemănătoare cu cele din afara țării, nu aici e problema, ci la alt nivel. Suferim la nivelul personalului (în cele mai multe cazuri slab calificat, sau chiar deloc) și mai ales la nivelul programei școlare. Aici trebuie făcută o reformă, dar probabil că ia prea mult timp și mulți bani, iar rezultatele sunt pe termen lung. Păi ce, guvernanții de azi vor să fie bine peste 5 ani? Nu, ei vor să fie bine azi, că doar nu sunt proști să-i lase pe alții să se laude cu munca lor. Nu mai bine mai investim niște bani și nu muncim deloc?

N-am de gând să vă fiu profesor azi, nici nu aș putea. Vreau doar să vă împărtășesc ideile mele despre citit. Ideile despre cărți, despre acele lucruri pe care le aveți în bibliotecă și, totuși, nu le-ați deschis niciodată, sau dimpotrivă, le-ați citit pe nerăsuflate. Literatura nu începe de aici și nici nu se termină aici. Aici face doar un popas. Aici, cineva care a citit destul în 18 ani, vă invită la un dialog despre literatură.

Despre cărți aflați cât încă sunteți pe băncile școlii primare, când doamna învățătoare vă învață să scrieți și să citiți. Vă oferă să citiți cărți cu basme de Petre Ispirescu și povești de Frații Grimm, poate și faimoasele istorioare ale lui Hans Christian Andersen. Și totuși, chiar dacă acolo trebuie să înceapă, literatura se oprește pentru mulți la nivelul primelor patru clase, despărțindu-vă de învățătoare, nemaiavând motivația necesară să citiți. Și știți ceva? Nici nu mă miră.

Doamna învățătoare, chiar dacă se supune unei programe și unor reguli, vă face să citiți pentru că vă prezintă literatura din suflet, vă prezintă cărțile până în cele mai frumoase colțuri ale sale. Din școala generală nu mai este așa. Din toate cărțile ce mi-au fost date să le citesc la școală, evident obligatorii, nu am citit decât trei, în doisprezece ani: „Ion” de Rebreanu, „Baltagul” de Sadoveanu și „Romanul adolescentului miop” de Eliade. În schimb, pe lângă multe zeci de alte cărți citite, am parcurs fără oprire cinci cărți de Jules Verne și patru de Mario Puzo. Așa cum francezul îmi plăcea în copilărie, așa și Mario Puzo îmi place acum, totul pornind de la celebrul film „Nașul”, ecranizat în urma cu treizeci de ani după romanul lui.

Ceea ce vreau să spune este că dacă îți găsești cărțile potrivite, e imposibil să nu-ți placă să citești. Este imposibil să nu fie ceva de care să fii interesat. Și mi se pare și normal că mulți elevi nu mai citesc, având în vedere listele cu lecturi de la școală. Repet, citesc mult, și totuși, nu multe cărți date de profesori mi-au plăcut, iar asta pentru că ei se țin cu dinții de o programă construită pe vremea când Francisc Ford Coppola punea pe marile ecrane „Nașul”. Adică acum multe zeci de ani. Mai trist este că nici școala nu te motivează să citești. Nu mulți profesori de limba și literatura română dau note pentru romane citite și prezentate în fața clasei. Nu mulți pierd timpul cu așa ceva, pentru că e o programă stufoasă de care trebuie să se țină. Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, gata poezia. Apoi basmul, nuvela psihologică, romanul interbelic și romanul tradițional. Și stai, că nu am terminat. Trebuie să studiem și să scriem eseuri despre toate astea văzute prin ochii lui George Călinescu. Poftim? Păi cum vrei ca elevului să-i placă cititului dacă, de fapt, tot ce citește trebuie să se regăsească în viziunea criticilor?

Un copil nu are cum să citească și ce îi trebuie la școală, și ce îi place. Este nevoie să aleagă una dintre ele. Și cum și părinții vor note bune, și profesorii îi presează, normal că-i vor „savura” pe Camil Petrescu și Ioan Slavici. Mulți dintre ei le vor lua de pe internet, nici măcar nu se vor chinui să-și cumpere o carte de comentarii de unde să mai și înțeleagă ceva. Și asta pentru că sistemul este prost gândit, comunist, așa încât să-i oblige pe elevi să citească ce vrea programa. Problema este că asta nu se mai întâmplă. Un elev de clasa a VI-a, să spunem, preferă să sară peste literatură, decât să afle câte ceva despre „Florin scrie un roman”.

Cărțile sunt prețioase, mai ales dacă găsești ceva care să-ți placă. Mereu am apreciat oamenii cu care pot vorbi despre literatură, care chiar dacă nu au citit romanele pe care le-am citit eu, sunt în stare să emită o părere despre ele din simpla viziune a cuiva care citește mult. Mario Puzo nu doar că a trezit în mine simpatia pentru cărți cu mafie, dar m-a făcut să mă fascineze subiectul, să mă facă să-mi doresc să scriu o carte despre asta; despre o mafie imaginară, bineînțeles, nu despre una reală, cum a făcut el.

Știu, eu sunt bun la aruncat cu noroi în oameni, la criticat sistemul și la oferirea unei viziuni realiste asupra vieții (pesimistă, ar spune unii), tocmai de aceea am și renunțat la idee pentru moment. Poate cândva o să pot, la fel ca și Adrian Ciubotaru, să scriu și o carte din postura de blogger. Până atunci, voi lăsa urme doar aici, nu și la tipografiile offline. Și cum o lecție, sau un dialog, trebuie să se încheie cu un sfat, eu vă spun că trebuie să fie o carte acolo, undeva, care o să vă placă mai mult decât vă puteți imagina. Doar că trebuie găsită…

Am participat și eu la leapșa pornită de cea mai luminoasă parte a blogosferei, Brightie, și am scris aici o poveste ce poate avea urmări grave până la urmă. După cum v-am spus și în articolul precedent, vreau să îmi exprim părerea și despre același subiect, doar că privit din alt punct de vedere. Evident, nu sunt de acord cu teribilismul, mai ales cu cel la volan, dar sunt unele lucruri cool fără de care poți considera că nu trăiești. Și nu pentru că așa ar fi, ci pentru că viața (trăită în societate) este determinată de relații inter-umane. Iar dacă tu, ca cetățean, faci ca aceste relații să dispară sau să se altereze, atunci poți considera că nu trăiești. Mă voi referi prin termenul de „viu” în acest post la calitatea de a fi activ într-o comunitate, la calitatea de a fi văzut de oameni. Adică la opusul celor care stau în casă pe motiv că n-au cu cine să iasă în oraș, sau pe motiv că nu au comunități care să-i asimileze. Și cum noi trăim în societate, între oameni, dacă nu reușești să îi ai pe acești oameni lângă tine, te poți considera „mort”. Este, de fapt, ca și la 2 metri sub pământ: liniște totală.

Un exemplu simplu este sentimentalismul. Dacă în ziua de azi ai sentimente, dacă plângi la un film, dacă suferi alături de ceilalți, ești un fraier. Ce sunt alea sentimente? Trebuie să fii ca din topor, să nu-ți pese de nimic, să-i calci pe toți în picioare, și de-abia atunci ești în rând cu oamenii. Altfel? O să devii un exclus, o persoană care n-are ce căuta în anumite grupuri. Și ăsta este doar un lucru care te poate ține departe de calitatea, la figurat vorbind, de a te putea numi „viu”.

Alt exemplu poate să fie învățatul. Dacă înveți bine la școală, ești declarat tocilar. Ți se pune ștampila și nu mai scapi de ea decât dupa clasa a 12-a, și chiar și după vor mai fi persoane care-și vor aminti de tine ca „tocilarul clasei”. Ești, încet, încet, exclus din grupuri, pentru că tot ceea ce te interesează pe tine este să înveți. Și să fim serioși, cine mai învață în ziua de azi? Exemplele pe care le avem zilnic în față, de la televizor, să zicem, nu s-au spetit să învețe. Au lipsit și de la orele de gramatică, și de la cele de geografie, și nici pe la istorie nu au dat. Și totuși, iată-le pe aceste persoane la televizor, iată-le cum ne povestesc despre cum întorc ei banii cu lopata, iată cum aflăm cine s-a mai dus în vacanță în Tahiti, iată cum ne învață cum să facem primul milion. De dolari, evident. Și ce, credeți că s-au spetit la școală? Nu. Atunci, noi de ce să o facem? Iar tu dacă faci asta nu ești de-al nostru. Deci, din nou, ești un exclus. Nu ești cool, deci nici „viu”.

Repet, nu mă leg de teribilismul la volan, dar nu este super în ziua de azi să ai propria ta mașină? Chiar dacă te deplasezi pe distanțe scurte pentru că ești un puturos, poate ai tăi te-au conceput în mașină și simți nevoia să te întorci „acasă”. Dar na, e cool să apari cu mașina la școală, mai ales dacă stai la 10 minute de mers pe jos distanță. Că na, dacă stai la 20 de km. de oraș, pot să înțeleg, dar atât timp cât ai putea foarte ușor să folosești mijlocul de transport în comun, sau ai putea să mergi pe jos, nu te mai înțeleg. Devii, pentru mine, un puturos, care și la 30, și la 40, și la 50 de ani se va deplasa tot cu mașina. Și un om pe care dacă-l pui să alerge 100 metri viteză, cade. Nu mai poate. Dar, din nou, e cool, așa că facem. Ești cool -> ești viu. Exclusiv prin mașina pe care o conduci, dar nu contează, tu trăiești.

Apoi, alt exemplu; nu e mișto să chiulești de la orele de sport? (știu, cu asta am o boală). Ba da, e foarte tare. N-ai chef azi de sport, nu-l faci. Nici data viitoare n-ai chef, nu-l faci. Cum, nu ai media 10 la final de semestru? Nicio problemă, vine mama la școală. Alt lucru cool, alt lucru care te ajută să ai prieteni, că doar chiulești împreună cu ei. Faci sportul mereu? Uite-l și pe ăla, n-are ce face acasă. Get a life, băi! Mai ieși și tu în oraș…

E cool să ai blog? Facem unul, doar e pe gratis! Am citit eu undeva că e ușor să te faci blogger, bagi un nume, o adresă de mail, și începi să scrii. N-are importanță că în ultimii trei ani la gramatică ți-ai făcut unghiile, tu scrie. Perseverența este mama reușitei. E mișto să te dai cu skiurile? Ne dăm! E la modă să fumezi? Fumăm! Se poartă fițele și tupeul? Așa să fim! Chestiile astea devin o modă. Și în ziua de azi, fără ele, este destul de greu să te păstrezi în comunități. La un moment dat vei deveni exclus, pe rând, din toate cercurile de prieteni pe care le ai, pentru că nu vă mai potriviți. Știu, acum vor veni optimistele mele și îmi vor explica ele că de fapt mie îmi lipsesc anumite calități și că nu e așa, și pe dincolo, și este chiar altfel. Da, poate că așa e. Dar pentru mine, viața într-un cerc de tocilari n-ar arăta prea bine. Și nici una într-o comunitate de prieteni ai fast-food-urilor, care nu știu că alergarea se face și din plăcere, nu doar dacă ești atlet. Așa cum spunea și Brightie, ca să fii cool trebuie să fii viu. Dar, de cele mai multe ori în societatea noastră, lucrurile stau în totalitate diferit. Și atât timp cât nu depășești limita, e mai bine să fii mai cool și „viu”, decât să te gândești că pentru ca să fii cool, trebuie să nu sfârșești sub roțile unui tir.

Bun, că acum am revenit în țară după scurta perioadă de un an petrecută în Danemarca, și că m-am și liniștit un pic, vreau să fac un lucru pe care ar trebui, în zilele următoare, să-l fac și în școlile din Ploiești; doar în două dintre ele, dar peste asta trecem. Cine îmi citește blogul de mai mult de două-trei luni știe că am fost plecat în Danemarca pentru un an de schimb. Da, chestii d-alea de vedem în filmele americane și în Copiii de la 402 există și în România. Unii dintre voi ați fost alături de mine pe toată perioada cât am fost plecat, și știți cu exactitate despre ce vorbesc. Pentru cei care nu știu, m-am hotărât să scriu acest post, pentru că fundația are nevoie de continuitate. Are nevoie de noi, foștii elevi de schimb, actuali voluntari, ca să ducem mai departe schimburile de elevi. Și da, puteți afla și singuri de asta de pe Google, dar sunt mulți oameni care nu știu de astfel de posibilități.

Să studiezi un an în afara țării este o experiență incredibilă. Te întorci o persoană total schimbată, matură, poți oricând să-ți iei zborul de acasă, deja ai trăit pe picioarele tale. Revii acasă cu un caracter diferit, și cu idei total schimbate despre viață. Să aflii cum este sistemul de învățământ îțări care se află cu zeci de ani înaintea noastră este și mai interesant. Povestea mea începe undeva prin septembrie 2007, atunci când am depus dosarul. Am scris anul trecut prin decembrie un post mai detaliat despre cum am ajuns să mă gândesc să plec din țară. Îl găsiți aici. Nu scriu asta ca să vă povestesc iar anumite detalii plictisitoare. Vreau doar să promovez și prin blog ideea de exchange year, și mai presus de toate, vreau să promovez YFU, fundația care schimbă an de an viețile unui număr restrâns de tineri. Iar noi încercăm să mărim numărul acesta prin prezentări în școli sau, iată, prin surse personale.

Toată lumea se întreabă de la început care sunt costurile. Mari. Peste jumătate se sperie când aud de sume care se învârt în jurul a 5500 de euro. Și mult mai mulți întreabă unde se duc banii ăstia. Ei bine, se duc pe transport, pe organizarea de seminare la care și tu, ca elev de schimb, vei participa (undeva la 4-5 seminare în fiecare an, depinde de țara-gazdă). Se mai duc la asigurarea de sănătate și, dacă vei pleca în Europa, și la seminarul YES din Berlin, unde se adună sute de elevi de schimb de pe tot continentul, înainte de reîntoarcerea acasă Și eu vă pot garanta că YES Beriln 2009 a fost unul dintre cele mai bune lucruri din anul meu de schimb. Bun, există și burse, dar nu vă bazați pe ele, pentru că șansele sunt mici. Acum, dacă și după ce ați auzit de costuri nu ați ieșit de aici, înseamnă că e o șansă ca unul dintre voi să fie interesat. Ceea ce, evident, ar fi un câștig. Trebuie să înveți în clasa a 9-a sau a 10-a, în general astea sunt clasele de unde se acceptă elevi, dar mai există și excepții. Și, mai presus de toate acestea, trebuie să VREI. Ăsta este cel mai important lucru: să vrei. Să vrei să înveți într-una dintre țările pe care programul YFU le pune la dispoziție (Germania, Danemarca, Elveția – în cantoanele vorbitoare de germană, Chile, Estonia, America – doar cu plasament direct, Suedia, Olanda, Belgia – în cantoanele vorbitoare de franceză, Norvegia; și mai sunt câteva, dar nu mi le amintesc acum). Nu vrei să pleci din țară? Ei bine, atunci, gândește-te să ai acasă un elev de schimb venit dintr-o țară ca Germania. N-ar fi o experiență frumoasă? Familia pe care am avut-o eu în Danemarca m-a ținut timp de un an pentru că aveau trei fete, iar tatăl-gazdă își dorea un băiat. Ei bine, l-a avut pentru un an. Tu nu ți-ai dori așa ceva?

Nu știu ce vârstă medie au persoanele care îmi citesc blogul, însă dacă ai între 15 și 18 ani, chiar merită măcar să tragi cu ochiul pe site-ul YFU, poate o să îți stârnească interesul. Cât de curând, sper eu, voi reuși să fac și un blog YFU, unde mulți dintre foștii elevi de schimb sau familiile de schimb își vor scrie experiențele. Când scriu eu acum, robotic, niște date și atât, nu este foarte interesant. Dar dacă cineva citește un articol scris de un fost elev de schimb, în care acesta ne povestește cum și-a petrecut Crăciunul, Paștele, cum a fost plecarea, cum a fost revederea, deja articolul devine mult mai interesant, și cititorul mult mai interesat. Gândește-te, ți-ar putea schimba viața!

P.S. Dacă este pe aici vreun blogger care mi-ar putea oferi ocazia să scriu un guest post despre același lucru, i-aș fi foarte mulțumitor :)

Atenție, articol foarte lung într-o perioadă de secetă :) Dar îl plănuiesc de mult timp. Modific la el prin drafturi de prin februarie, mai mereu adăugând câte ceva, tocmai pentru că sunt multe de spus și nu vrea să scap nimic. Voi vorbi cele două sisteme de învățământ și voi puncta plusurile și minusurile fiecăruia.

Sistemul de învățământ din Danemarca este opusul celui din România. Fiind extrem de liber, permițând elevilor foarte multe lucruri care în România ar stârni furia profesorilor, aduce elevul la nivelul tutorilor. Într-un cuvânt, există egalitate. Profesorul nu este superior decât prin studii și vârstă, nu și prin comportament. Profesorii se strigă pe numele mic. Știu, sună ciudat și incredibil, nici mie nu mi-a venit să cred. Dar când am făcut-o prima dată mi-a dat un sentiment plăcut. M-a făcut să cred că sunt într-adevăr egal cu profesorii la nivel social. Și asta mă face să îi respect pe toți, chiar dacă nu mă duceam la toate orele cu cea mai mare plăcere.

Orarul este foarte simplu. Maxim 4 module în fiecare zi, cel puțin în școala mea. Spun asta pentru că fiecare școală își face propriul program, unele folosind module (o oră și 35 de minute, în care intră și 5 minute de pauză), altele folosind 50 de minute ca și în România. Indiferent care dintre ele se folosește, nu exista zi cu mai mult de 4 materii. Asta înseamnă automat mai puține teme pentru acasă, și mai puține ore săptămânal. În cazul meu, 15 ore în majoritatea săptămânilor, pentru că sunt săptămâni și mai ușoare, cu 14 sau chiar 13 module, dar acestea sunt destul de rare. Materiile din orar se leagă extrem de bine între ele. Au fost zile în care am avut daneză, istorie și politică, și am discutat la toate despre același subiect. Programa școlară este făcută de către oameni cu cap, care leagă materiile între ele la perfecțiune, astfel să se „ajute” una pe cealaltă.

Materiile pe care le faci la școală sunt dintre cele mai importante. Muzica, desen, religie? Se fac doar dacă majoritatea votează să se facă. Și cum asta nu se prea întâmplă, ele sunt impuse doar într-un singur an din cei trei de gimnaziu (să ne înțelegem: liceul din România se numește în Danemarca gimnaziu, și are trei ani, în anumite cazuri doar doi).

Nimic nu se face pe hârtie. Am impresia că atât cât am fost acolo am uitat și cum se scrie. Totul se face pe calculatoare, și nu e de mirare că au fost zile în care 24 din 26 de elevi în clasă aveau laptopurile aliniate pe birouri. Pe hârtie se scrie la mate, dar nu mereu. Ora de matematică se face cu laptopul, cu un program omologat și creat la cererea Ministerului Învățământului. Pe lângă asta, fiecare elev are și un calculator separat, de mână, care e în stare să facă de la operații de gradul I și II până la grafice. Se pune accent pe „să știi unde găsești sau cum să faci” mult mai mult decât pe „să ai informația în cap întotdeauna”.

Apoi, ca să întărim relația profesor-elev, directorii și profesorii vin și ei la petrecerile organizate de școală, după cum am spus într-un articol mai vechi. Câți dintre voi v-ați imagina directorii la petreceri, și plus de asta să vă mai și mulțumească pentru că s-au distrat, sau să servească bere la bar?

Dacă aș puncta ceva pozitiv la sistemul românesc, față de cel danez, este organizarea. Nordicii află ce vor da la examene cu puțin timp înainte de data testului, așa că te poți trezi că vei da examen la materia la care nu ai învățat deloc tot anul. În România știi una și bună. De la începutul anului ți se spun materiile, zilele, mai au un pic să îți zică și locul din bancă. Aici dăm plusul și bila albă României.

Mergem și la un subiect care doare de multe ori când vorbim despre el. Uniformele. Nu există. Sunt interzise de către Ministerul Învățământului. Adică lege. Lege în Danemarca, nu în România. Nu vine Ministrul să ne îmbrace cum visează el în noaptea dinainte să înceapă școala. Într-adevăr, oamenii sunt mai bogați, n-au probleme financiare ca aici, dar nici în România nu cred că ar fi o problemă. Ok, sunt oameni care nu și-ar permite curele D&G sau chiloți Armani, dar nu cred că există cineva să nu aibă acasă 6 perechi de tricouri și două de blugi. Ăsta e minimul, nu trebuie mai mult. Și, repet, nu știu dacă e cineva chiar în așa o situație financiară proastă. Și aici dăm plusul nordicilor.

Ce să mai zic de școala de șoferi, ale cărei ore de condus sau examene sunt dimineața. În cazurile astea, primești liber de la școală fără a primi absență. Și că tot vorbeam de absențe. În România la 10 absențe ți se scade un punct la purtare (care, apropo, notă la purtare nu există aici). În Danemarca ai voie să lipsești 20% din toate orele unui an. Iar asta înseamnă mult peste 40 de absențe, cu care în mod normal cazi anul în România, calculând și faptul că aici sunt mai puține ore. Și se lipsește și aici. Dar niciun profesor nu-și permite să te întrebe de ce nu ai fost la ora lui data trecută. Este exclusiv problema și pierderea ta dacă nu ai venit, nu îl privește pe profesor.

Sistemul de notare e diferit și ciudat. Aici tot românii iau bulinuța albă. De la 1-10, cu 5 se trece. Ce poate fi mai simplu de atât? -3 00 02 4 7 10 12. Astea sunt ale danezilor. Cu 02 se trece. De precizat ca 12 nu se ia decât dacă îl meriți. Aici chiar se pune în aplicare „12-le e al profesorului”. Plus de asta notele nu se iau ca la noi. Nu există teste aici. Notele se iau doar de trei ori pe an. Notă până în iarnă, notă până în martie, și nota anuală. Simplu, nu?

Apoi, revenim la examene. Se dau cu materialele pe masă. Am dat examen la sociologie și politică, 6 ore, cu cărțile și calculatorul pe masă. Se trage la imprimantă și se predă așa. Din nou, nu se folosesc pixuri. Și ăsta nu a fost singurul examen. Cum ei nu iau foarte multe note, au la finalul fiecărui an examene la cele mai importante materii și la cele care nu se vor mai preda anul următor. Se dau și orale, și examene scrise. La mate la oral, spre exemplu, știam cele 23 de întrebări dinainte. În general examenele de acolo se bazează pe sistemul olimpiadelor la români. Păstrăm noi plusul de data asta. Mi s-ar părea mai normal să trebuiască să ai activitate întregul an școlar, nu doar la final când ai examene.

Vacanța e scurtă. De fapt, adunate, toate vacanțele românilor însumează cu patru săptămâni mai mult decât în Danemarca. Doar că ei de când află ce examene vor lua, iau așa numita „vacanță de studiu”, timp de două sau trei săptămâni (noi am avut două). Iar în vacanțele alea nu se stă degeabă. Oamenii chiar învață, că doar tot anul au făcut … nimic :)

Cam asta despre sistemul de învățământ danez, comparat cu cel român. Lucruri bune și rele de fiecare parte, dar e clar ce-aș alege iar dacă aș avea ocazia. Sistemul danez te învață puține, dar îți dezvoltă mintea așa încât când ai ieșit din școală să poți să spui că ești pregătit pentru viață. Cel românesc te umple cu informații, unele bune, altele degeaba, dar pentru a avea pregătirea necesară unui job bine plătit, ai nevoie și de o facultate. Danezii, ca și majoritatea vest-europenilor, se focusează foarte mult pe o categorie de lucruri, acolo unde sunt cei mai buni. Fiecare e cel mai bun în domeniul lui, dar în domeniile vecine nu are nici cea mai mică idee despre lucrurile de bază, în timp ce în România se știe câte puțin din toate. Cred că foarte mult depinde și de cum ești ca persoană, pentru a te putea adapta într-unul dintre cele două sisteme. Eu m-am născut cu democrația în cap. Uneori chiar dă pe afară, și o recunosc. Dar tineri au murit în decembrie și pentru mine …