Am participat de multe ori la competiții, fie că au avut caracter sportiv sau nu. Până la urmă, peste tot în jurul meu e o competiție, sunt înconjurat de astfel de lucruri. Bătaie pe medii mari la școală, pe cele mai mari note, cele mai bune referințe. Bătaie pe locul din autobuz. Și asta ca să ce, să-l dai băbuței care urcă la următoarea stație? Să nu mai vorbim de tot felul de concursuri de care auzim la televizor. Sau, de ce nu, hai să considerăm viața ca o competiție. Un concurs în care cel mai bun, cel mai bine pregătit, ajunge să fie și pe cea mai înaltă treaptă a societății.

De concursuri ne-am săturat. La Loto n-am câștigat, Bingo e doar o hoție, și parcă nici măgăriile alea de le-am trimis prin poștă la capetală n-au dat rezultate. Competițiile sunt constituite pentru toți, în afară de unul singur, din dezamăgiri. Sau din nepăsare, în cazul în care nu înțelegi adevăratul spirit al sportului și nu participi ca să câștigi, ci doar pentru că e bine să participi. Cu asta nu sunt deloc de acord și v-am mai spus-o și aici.

Despre Prahoveanul anului, concursul lansat de către Phonline.ro, am aflat de la Sorin. Sau, mai bine zis, am aflat de la linkul pe care îl avea la status pe Y!M. Sunt și eu nominalizat acolo, ba chiar de două ori. O dată la categoria bloguri, bineînțeles; linkul poate fi găsit aici. A doua nominalizare este la categoria sport. Chiar dacă ceea ce fac eu nu se poate numi un sport propriu-zis, cine m-a nominalizat a considerat că ceea ce fac mânuțele mele cu niște cuburi Rubik este foarte mișto. Linkul este aici. Se poate vota simplu, printr-un singur click pe steluțele din josul paginilor pe care vi le-am dat, și chiar vă rog să o faceți. Știu, sunt mulți oameni out there care vor vota cu minus pentru ca m-am luat de stilul lor de viață, țara lor sau alte d-alea. Nu e nimic, am auzit eu cândva o vorbă care spunea că ești pe atât de sus pe cât de mulți dușmani ai. Ia să vedem, eu câți dușmani am?

Datorită lui Sorin, am discutat vreo oră cu Vali Toma, de la Adevărul de Seară, despre pasiunea mea cel puțin ciudată, cuburile Rubik. Articolul este aici.

1. Titlu este gresit, eu nu dețin recordul național, ci cel de-al treilea record național
2. S-a scos un pic din context, nu scriu aici de aproape trei ani, ci în general, pe bloguri, „mă dau” de aproape trei ani.
3. N-am studiat într-un sat danez, am locuit acolo. Școala am făcut-o în oraș, că acolo nu există școli în sate.
4. Cheltuielile legate de competiții nu erau doar de 100 de euro, dacă nu mi-aș fi scos cazarea gratis. 100 de euro e un minim, o competiție te poate duce și la 3-400 de euro. Dacă n-aveți ce face cu banii, știți unde ma găsiți :D

Primele părți: unu, doi, trei, patru.

Ultima dată v-am scris cu puțin după ce începuse școala în ianuarie, după vacanța de Crăciun. Astfel, sărbătorile fiind deja trecute, urma o perioadă lungă de școală. Știți voi, așa ni se pare mereu când începe școala. Mereu ne gândim că tare lung mai e drumul până la următoarea săptămână liberă. Totuși, iată că suntem deja în aprilie, la jumătate, și perioada asta a trecut la fel de repede ca și până acum.

Rutina s-a instalat în viața mea de elev de schimb și începusem să nu mai găsesc nimic spectaculos. De fapt totul este spectaculos, dar încă trăiam cu lucrurile descoperite până atunci. Nimic nou. Luna ianuarie a decurs normal, fără nimic apărut de după colț. Sfârșitul lunii a prezentat și începutul unei noi activități: fotbalul. Cum handballul era cât pe ce să se termine, m-am gândit că nu pot să stau atâtea luni până când merg acasă și să nu fac nimic. Așa că m-am apucat și de fotbal, na, să nu spun că nu am făcut-o și pe asta. La un club mic, bineînțeles, dar nici nu am nevoie de mai mult. Eu fac sportul din plăcere nu pentru altceva, în special un sport în care în România nu poți deveni nimic. Na, tata nu e nici selecționer și nici patron la FC Timișoara. Clubul de fotbal este afiliat celui unde jucasem handball, așa că am rămas în echipamentul verde.

Toată lumea era deja de prin februarie în febra excursiei de cinci zile către Amsterdam. Prima dată votasem Londra, dar am căzut cu toții de acord că e prea scump, deci am schimbat destinația. Plus de asta știam că înainte de Amsterdam o să avem parte și de Proiectul Comenius, deci erau cam două-trei săptămâni de „pauză”, după care o săptămână de școală și vacanța de Paște.

Luna februarie a marcat un lucru important, care poate nu are legătură cu anul de schimb, dar cu siguranță trebuie amintit: schimbarea adresei blogului, de pe WP către self-hosted. Apoi am început să mă obișnuiesc din ce în ce mai mult la fotbal, în timp ce jucam ultimele meciuri pentru echipa de handball. Știu, sună un pic ciudat, dar în Danemarca sunt oameni care fac și trei sporturi în același timp, așa că două nu ar trebui să însemne vreo problemă. Mai ales că, repet, fac totul din plăcere. Vremea s-a îmbunătățit și ea un pic după rahatul ăla mohorât din decembrie și ianuarie.

Martie a venit repede. Nimic interesant până pe 18, când am dat un examen la mate, un fel de examen de pregătire. Simulare. Tot pe 18 a început și Proiectul Comenius despre care v-am spus nu cu mult timp în urmă aici. Iar apoi au venit cele cinci zile în Amsterdam, despre care, din nou, v-am povestit. Aici. Și dacă nu ați citit la vremea respectivă, și despre Red Light District câte ceva. Apoi, ca să completez lista de auto-promovare, vă reamintesc și linkul de la Openul Danez de Rubik’s Cube unde, mândrul de mine, am participat și eu. Citiți aici.

Și iată că dupa șase-șapte articole despre care v-am reamintit, am ajuns la ziua de azi, un an de blogging și un pic, zi în care mai sunt doar vreo două luni jumătate până voi reveni în România. Deja am cinci episoade din „Cum e să fii elev de schimb”. Probabil că va mai urma doar unul, maxim două, și probabil că nici nu vor mai fii așa de spectaculoase cum au fost primele două-trei, pentru simplul fapt că m-am obișnuit prea mult cu viața de aici și sunt multe lucruri pe care nu le mai observ, chiar dacă ar fi trebuit să o fac. Plus de asta, foarte multe din articolele mele sunt inspirate din ceea ce trăiesc, din ceea ce văd, deci cred că doar dacă citiți postările v-ați putea face singuri un „Cum e să fii elev de schimb”.

Să mă lupt pentru a ajunge primul mi-a plăcut încă de când eram un puști. Nici nu știam să scriu și înotam 50 de metri liber în mai puțin de un minut, timp care ulterior a scăzut sub 40 de secunde. Competitivitatea e un lucru care a însemnat și încă înseamnă ceva important pentru mine așa că nu pot să o trec cu vederea. Mereu mi-a plăcut să fiu acolo la linia de start. De obicei mi-a plăcut să reușesc să ajung și la cea de final. De cele mai multe ori am reușit. Uneori cu rezultate bune, alteori cu rezultate mai slabuțe. Mereu meritate. După zeci de competiții de toate felurile încă mai cred că orice rezultat pe care-l scoți îl meriți pe deplin. Știți voi ipoteza mea despre ghinion și noroc, așa că nu revin la ea.

Întotdeauna am vrut să și câștig, nu doar să particip. Și mereu am muncit pentru asta. Ei bine, s-a întâmplat de prea puține ori ca să-mi amintesc de vreuna dintre victorii. Nici nu știu dacă am fost – cum spune o melodie celebră – locul 1 vreodată. Mereu m-am mândrit cu rezultatele mele, pentru că au fost pe baza muncii depuse de mine. Ei bine, de curând am mai bifat o competiție. Prima de acest tip. Dar o să revenim un pic în trecut ca să ajungem la ea.

Totul se petrecea prin noiembrie, la final. Era chiar decembrie dacă mă gândesc bine. Atunci mi-am cumpărat un cub de la primul magazin din colț și m-am apucat să-l rezolv. Cub? Rubik’s Cube, jucăria anilor 80, inventată de către ungurul Erno Rubik. Dacă vă e silă să vă duceți pe Google, este cubul cu șase culori care trebuie aranjate fiecare pe fața corespunzătoare. Chestia aia care ne-a frustrat de multe ori când eram mici. Mi-o amintesc din trenul București – Ploiești când aveam șase ani și veneam de la o operație de polipi. De atunci n-am mai auzit nimic de el, până în noiembrie 2008, când m-am apucat de el la îndemnul campionului național danez, Henrik.

Jucăria mi-a plăcut enorm și de aceea am ajuns și la 2-3 ore de exersat în fiecare zi. Recorduri peste recorduri. Am ajuns într-o lună la un timp sub un minut cu metoda începătorilor. Când am ajuns la 40 de secunde am zis că metoda nu poate fi mai rapidă, așa că m-am apucat să învăț metode mai avansate de rezolvare. Ore și ore întregi de repetat, zeci de algoritmi și fără exagerare, multe dureri de cap. Prin februarie, alături de niște prieteni mai vechi în meserie, am decis să mergem la Openul Danez. Adică să merg, că la ei nu se punea problema să lipsească. Și nu am lipsit. Pe 4 aprilie am fost în Valby, în celălalt capăt al Danemarcei pentru a participa la prima mea competiție oficială WCA.

Am ajuns acolo pe la 11, urmând ca 3×3x3 să fie pe la ora 15. Am cunoscut oameni super, inclusiv campionul mondial Erik și foarte mulți alți recordmeni. Am impresia că toți s-au adunat la Openul Danez. Motivul nu-l știu, dar nu m-a deranjat deloc să stau față în față cu toți oamenii ăștia care au ani de zile în cubing. Și eu, micul de mine, cu 4-5 luni. Mai aveam puțin și plângeam ca un copil ce eram printre ei. Înainte să ajung la masă tremurau chiloții pe mine. 41.36, un timp destul de bun la prima rezolvare. Speram să urmeze tot așa. A doua n-a fost grozavă, m-am încurcat la algoritmi și a trebuit să opresc timpul. La a treia deja începuse să-mi placă să fiu cronometrat sub ochii tuturor. Din păcate rezolvarea asta chiar mi-a stricat media, cu un 53.50 aproape de cel mai prost timp din ultimele 2-3 săptămâni. Am zis că ce-o fi o fi. De câștigat știam dinainte că n-am nicio șansă. Eu m-am dus doar să particip.

A patra rezolvare a fost așa cum speram. 41.44 și eram extrem de aproape de timpul de prima dată. Despre a cincea nu mai e nimic de zis. 39.21, ultima rezolvare din păcate. Adică timpul a fost extraordinar, dar am spus din păcate pentru că începuse să-mi placă enorm acolo. Media a fost de 45.43. Ah, nu încercați să o calculați, că nu va ieși ce trebuie. Regulile sunt un pic diferite decât cele învățate de voi la orele de mate.

În concluzie, am mai bifat o competiție unde m-am aliniat la start, dar unde n-am fost așa de bine plasat spre final. Locul 25 din 31 nu e chiar așa de grozav. Revin, locul 25 din 31 este foarte grozav pentru un începător. Sunt doar al treilea român participant într-o competiție oficială și cel mai bun timp mă plasează în prima mie continentală (917), la fel ca și media (805). Și nu doar că mă plasează pe locurile astea, dar îmi dau și un impuls să continui să exersez. Sunt tare curios când și unde va fi următoarea competiție oficială, pentru că în România nu avem un astfel de concurs, chiar dacă oameni interesați ar fi …