Romanian International Universities Fair, sau Târgul de Facultăți, cum este cunoscut în România, vine la București mâine și poimâine, 13-14 martie 2010. Acolo se vor prezenta peste 100 de universități din România, SUA, Marea Britanie, Danemarca, Olanda, Franța, Austria, Germania și altele. Târgul începe la ora 10.00 și se termina la ora 18.00, timp în care se vor organiza seminarii și workshopuri, în care veți putea interacționa cu persoane care au fost sau sunt la facultățile respective, și în care veți putea da chiar și interviuri pentru a fi acceptați la unul dintre programele prezentate. Statistica spune că din 74 de elevi care au participat la Spot Admission, 25 sunt acum elevi la facultățile la care și-au dorit.

Este bine să participați în special în cazul în care doriți să mergeți la facultate în afara țării, având în vedere că puteți să vă faceți o idee mai bună despre ce se întâmplă și despre cum se poate ajunge acolo decât v-ați putea face pe e-mail. Edmundo, fundația educativă care ajută elevii să plece în diferite țări o să fie și ea acolo, și vă sfătuiesc să îi căutați. Oamenii sunt serioși, pe mine m-au ajutat mult. Adina Cristescu este, probabil, persoana care va fi acolo din partea Edmundo. Apelați la ea cu încredere!

Cunosc persoane care sunt în an terminal și încă nu sunt hotărâte în legătură cu ce vor să facă mai departe. Dacă nici tu nu ești sigur încă ce vrei să faci cu viitorul tău, atunci cred că RIUF îți poate oferi o perspectivă mai bună decât îți pot da părinții sau prietenii, așa că fă-ți un pic de timp liber weekendul ăsta și treci pe la Sala Palatului între orele precizate mai sus. Cred că intrarea la această a 5-a ediție RIUF costa 5 lei; nu sunt sigur, totuși. În orice caz nu poate să fie mai scumpă de atât. În ideea în care trenurile merg cum trebuie, sâmbătă o să merg și eu la târg.

Evenimentul se desfășoară și la Timișoara pe 16 martie și Iași pe 18 martie. Despre evenimentul din Iași v-a scris Vlad. Informații suplimentare pot fi găsite pe pagina web a târgului, acolo unde poate fi găsită și lunga listă a expozanților, alături de site-urile lor. Nu ar fi rău să aruncați un ochi acolo dacă mergeți la târg. Astfel, veți cunoaște dinainte cu care reprezentați doriți să vorbiți și nu veți pierde prea mult timpul cu căutatul lor, pentru că la intrare veți primi și o hartă a locațiilor unde se află fiecare expozant.

Acum patru ani am scăpat ca prin urechile acului de a fi o generație de cobai. Am dat examenul de capacitate pe vechiul sistem și am intrat la liceu cum se făcea și până atunci. Cei care au urmat după mine n-au avut același noroc. Teze unice în a 7-a și a 8-a, medii, nici ei nu mai știau de unde au toate notele alea și pe baza a ce intră în liceu. Dacă în clasa a 8-a am scăpat, se pare că nu voi scăpa în a 12-a. Fac și eu parte, la fel ca mulți alții, din prima generație care dă bacalaureatul pe noul sistem, cel cu trei examene scrise în vară, și trei probe de competențe în timpul celui de-al doilea semestru.

Evident, nu am motive să fiu foarte excitat de diploma pe care urmează să o primesc la final de an, cea cu competențele, că nu știu cât de mult mă va ajuta, dar sunt și niște lucruri bune la bacul ăsta. Nu o să mă dau pe după colț să spun că nu-mi place, că e nasol, că e de rahat, că de ce au schimbat modificarea etc. Mie îmi este mult mai comod acest tip de examen. Uite, mâine scap de română. În aprilie de informatică și în mai de engleză. Parcă e altceva când mai ai de dat doar trei examene în vară, nu șase. Ok, practic nu s-a schimbat nimic, pentru că examenele sunt aceleași, nu sunt mai ușoare, doar că sunt programate într-o perioadă mai lungă de timp, ceea ce este foarte ok. Să luăm cele trei noi probe pe rând:

Restul problelor, cele din vară, sunt absolut la fel ca și înainte. În afară de proba de competențe lingvistice, adică oralul care se dă zilele astea, celelalte două probe sunt niște idei bune. Evident, acum să nu ne imaginăm că diploma primită la final de an o să facă diferența între un elev slab și un elev bun. Deloc. Este doar o hârtie de calitate superioară, dar o hârtie care nu se știe când și unde te poate ajuta. Din păcate, ceea ce nu se înțelege este că boala sistemului românesc de învățământ nu stă în modalitatea de examinare. Mereu când se anunță o reformă, în principiu cam la fiecare nouă guvernare, ba se dă altfel capacitatea, ba se dă altfel bacalaureatul, ba mai punem un examen în clasa a 10-a, ba se intră la facultăți doar pe dosar etc. Modalitățile de examinare sunt asemănătoare cu cele din afara țării, nu aici e problema, ci la alt nivel. Suferim la nivelul personalului (în cele mai multe cazuri slab calificat, sau chiar deloc) și mai ales la nivelul programei școlare. Aici trebuie făcută o reformă, dar probabil că ia prea mult timp și mulți bani, iar rezultatele sunt pe termen lung. Păi ce, guvernanții de azi vor să fie bine peste 5 ani? Nu, ei vor să fie bine azi, că doar nu sunt proști să-i lase pe alții să se laude cu munca lor. Nu mai bine mai investim niște bani și nu muncim deloc?

Născut în Ploiești, crescut în Ploiești, n-am avut multe tangențe cu maghiarii de-a lungul timpului. De fiecare dată când am trecut peste Valea Prahovei însă, m-am apropiat de ei, am socializat, ne-am cunoscut și am rămas în relații bune. Majoritatea maghiarilor pe care i-am cunoscut sunt foarte de treabă și s-au împăcat de mult cu gândul că s-au născut în România și că sunt români. Dar am cunoscut și oameni care nu au reușit să facă acest pas. Oameni care încă mai contestă adevărul istoric, cel cunoscut de întreaga lume. Dar nu, dom’le, istoria minte, noi, maghiarii, suntem atotputernici, atotștiutori și cunoaștem ce s-a întâmplat, de fapt, hoților!

Eu, unul, m-am săturat de polemica asta. M-am săturat de războiul ăsta dintre ai noștri și ai lor. M-am săturat ca în țara numită România, țara în care m-am născut și eu, să-mi fie frică să cer la un magazin din Ardeal ceva în românește, că mă scuipă Nagynéném Horváth, sau cum dracului se spune și scrie. Băi aceștia, dacă nu vă puteți împăca deloc cu ideea că trăiți în România, că mergeți la școli în România, că statul român vă dă drepturi ca și ale noastre, marș acolo, în Asia, sau de unde veniți voi! Vreți să oficializăm maghiara în Transilvania? Da, atunci când oficializați și voi româna în Ungaria. Vreți să învățați în maghiară aici, pe tărâm românesc? Statul vă dă voie, vă oferă condiții. Dar eu la Debrecen pot învăța în românește? Voi aveți reprezentanți în viața politică românească. Nu sunt sigur, dar cred că noi n-aveam deputați români în Ungaria, și în niciun caz partid la guvernare. Știu, Transilvania a fost pământ al marelui Imperiu Austro-Ungar, căcat, povești, ăsta e trecutul, get over it, au trecut cinci generații de atunci…

Stați în România, nu în Ungaria. Eu știu că atunci când cineva îți deschide larg ușa casei și-ți dă voie să intri, nu te urci cu picioarele pe masa din dormitor, că poate-ți put ciorapii. Jucați după cum vă cântăm noi, nu invers. Nu vă convine, repet, plecați la voi la Magyarország. Vreți să vorbiți ungurește? Vorbiți acolo. Vreți drepturi? Cu cea mai mare plăcere, vi le oferă László Sólyom, al vostru drag președinte. Așa de căcat cum e țara asta, de aici mâncați și beți. La școală ați mers gratis zece ani, pe banii statului român, și după ce v-am dat lapte și mămăligă și ați supt de la țâță, tot ungurii voștri sunt fruncea, nu? Păi știți ceva? Dacă tot e așa, atunci să îmi fac nevoile în fruncea voastră acolo, la Balaton. Cu tot respectul pentru unguri, că nu cred că aici e vorba de ei. Aici e vorba de voi, maghiarii șoviniști din Transilvania, care nu vă puteți obișnui cu ideea că ungurii voștri n-au făcut nimic pentru voi, că România v-a crescut așa cum a putut ea mai bine. Nu vă place că prostituatele sunt prea scumpe, că tutunul nu este considerat aliment și că românii își cam bat joc de voi că nu știți să vorbiți românește ca lumea nici la 60 de ani. Și v-ați adunat voi la sfatul vostru, și ați zis așe’, să ne faceți voi pe noi la buzunare, dar nu prea v-a mers. Unii români vă urasc, dragii mei, vă urăsc din tot sufletul pentru ceea ce sunteți, și vă vor cât mai repede pe propriile plaiuri.

Băi, dacă ați sta la locul vostru, nimeni n-ar avea nimic cu voi, dar adevărul e că uneori sunteți incredibili, ar trebui să vă auziți. Acum câțiva ani trebuia să se vorbească maghiară în Covasna, zilele trecute voiați autonomie, azi vreți să oficializăm maghiara în Transilvania, nu vreți voi mai bine să plecați la voi, că acolo curge miere la robinet? Eu, unul, nu vreau ca statul român, din puținii bani pe care îi are, să-mi dea mie în egală măsură aceeași sumă pe care o dă unor lepre care stau acasă și înjură sistemul și poporul autohton. Și care locuiesc în Harghita și vorbesc maghiară. Chestia asta a pornit de la o discuție cu un cap-sec în care-mi explica mie că maghiarii din Transilvania n-au drepturi, coa’e. Băi mârlanilor, nu uitați că acum 130 de ani noi eram „tolerați” pe propriul nostru pământ, pentru care luptasem sute de ani să-l stăpânim. Pe care locuisem sute de ani până să veniți voi, marele popor migrator al lui Lukács Curajosul, și să încercați să ne dați nouă lecții de catolicism la zece ani după ce v-ați creștinat. Da, cam în perioada în care ați inventat voi roata, și ne-o dădeați și nouă sub formă de „voi ați fost aici, dar ați plecat de mult și v-ați întors mâine, că noi eram aici când ați venit, deci ăsta e pământul nostru.” Nu înțelegeți, nu? Sincer, nici noi n-am înțeles atunci, și ca s-o spunem p-aia dreaptă, nici acum nu înțelegem ce căutați între granițele noastre, și mai ales când aveți de gând să găsiți acel ceva și să plecați.

Kezi Csokolom!

Atenție, articol foarte lung într-o perioadă de secetă :) Dar îl plănuiesc de mult timp. Modific la el prin drafturi de prin februarie, mai mereu adăugând câte ceva, tocmai pentru că sunt multe de spus și nu vrea să scap nimic. Voi vorbi cele două sisteme de învățământ și voi puncta plusurile și minusurile fiecăruia.

Sistemul de învățământ din Danemarca este opusul celui din România. Fiind extrem de liber, permițând elevilor foarte multe lucruri care în România ar stârni furia profesorilor, aduce elevul la nivelul tutorilor. Într-un cuvânt, există egalitate. Profesorul nu este superior decât prin studii și vârstă, nu și prin comportament. Profesorii se strigă pe numele mic. Știu, sună ciudat și incredibil, nici mie nu mi-a venit să cred. Dar când am făcut-o prima dată mi-a dat un sentiment plăcut. M-a făcut să cred că sunt într-adevăr egal cu profesorii la nivel social. Și asta mă face să îi respect pe toți, chiar dacă nu mă duceam la toate orele cu cea mai mare plăcere.

Orarul este foarte simplu. Maxim 4 module în fiecare zi, cel puțin în școala mea. Spun asta pentru că fiecare școală își face propriul program, unele folosind module (o oră și 35 de minute, în care intră și 5 minute de pauză), altele folosind 50 de minute ca și în România. Indiferent care dintre ele se folosește, nu exista zi cu mai mult de 4 materii. Asta înseamnă automat mai puține teme pentru acasă, și mai puține ore săptămânal. În cazul meu, 15 ore în majoritatea săptămânilor, pentru că sunt săptămâni și mai ușoare, cu 14 sau chiar 13 module, dar acestea sunt destul de rare. Materiile din orar se leagă extrem de bine între ele. Au fost zile în care am avut daneză, istorie și politică, și am discutat la toate despre același subiect. Programa școlară este făcută de către oameni cu cap, care leagă materiile între ele la perfecțiune, astfel să se „ajute” una pe cealaltă.

Materiile pe care le faci la școală sunt dintre cele mai importante. Muzica, desen, religie? Se fac doar dacă majoritatea votează să se facă. Și cum asta nu se prea întâmplă, ele sunt impuse doar într-un singur an din cei trei de gimnaziu (să ne înțelegem: liceul din România se numește în Danemarca gimnaziu, și are trei ani, în anumite cazuri doar doi).

Nimic nu se face pe hârtie. Am impresia că atât cât am fost acolo am uitat și cum se scrie. Totul se face pe calculatoare, și nu e de mirare că au fost zile în care 24 din 26 de elevi în clasă aveau laptopurile aliniate pe birouri. Pe hârtie se scrie la mate, dar nu mereu. Ora de matematică se face cu laptopul, cu un program omologat și creat la cererea Ministerului Învățământului. Pe lângă asta, fiecare elev are și un calculator separat, de mână, care e în stare să facă de la operații de gradul I și II până la grafice. Se pune accent pe „să știi unde găsești sau cum să faci” mult mai mult decât pe „să ai informația în cap întotdeauna”.

Apoi, ca să întărim relația profesor-elev, directorii și profesorii vin și ei la petrecerile organizate de școală, după cum am spus într-un articol mai vechi. Câți dintre voi v-ați imagina directorii la petreceri, și plus de asta să vă mai și mulțumească pentru că s-au distrat, sau să servească bere la bar?

Dacă aș puncta ceva pozitiv la sistemul românesc, față de cel danez, este organizarea. Nordicii află ce vor da la examene cu puțin timp înainte de data testului, așa că te poți trezi că vei da examen la materia la care nu ai învățat deloc tot anul. În România știi una și bună. De la începutul anului ți se spun materiile, zilele, mai au un pic să îți zică și locul din bancă. Aici dăm plusul și bila albă României.

Mergem și la un subiect care doare de multe ori când vorbim despre el. Uniformele. Nu există. Sunt interzise de către Ministerul Învățământului. Adică lege. Lege în Danemarca, nu în România. Nu vine Ministrul să ne îmbrace cum visează el în noaptea dinainte să înceapă școala. Într-adevăr, oamenii sunt mai bogați, n-au probleme financiare ca aici, dar nici în România nu cred că ar fi o problemă. Ok, sunt oameni care nu și-ar permite curele D&G sau chiloți Armani, dar nu cred că există cineva să nu aibă acasă 6 perechi de tricouri și două de blugi. Ăsta e minimul, nu trebuie mai mult. Și, repet, nu știu dacă e cineva chiar în așa o situație financiară proastă. Și aici dăm plusul nordicilor.

Ce să mai zic de școala de șoferi, ale cărei ore de condus sau examene sunt dimineața. În cazurile astea, primești liber de la școală fără a primi absență. Și că tot vorbeam de absențe. În România la 10 absențe ți se scade un punct la purtare (care, apropo, notă la purtare nu există aici). În Danemarca ai voie să lipsești 20% din toate orele unui an. Iar asta înseamnă mult peste 40 de absențe, cu care în mod normal cazi anul în România, calculând și faptul că aici sunt mai puține ore. Și se lipsește și aici. Dar niciun profesor nu-și permite să te întrebe de ce nu ai fost la ora lui data trecută. Este exclusiv problema și pierderea ta dacă nu ai venit, nu îl privește pe profesor.

Sistemul de notare e diferit și ciudat. Aici tot românii iau bulinuța albă. De la 1-10, cu 5 se trece. Ce poate fi mai simplu de atât? -3 00 02 4 7 10 12. Astea sunt ale danezilor. Cu 02 se trece. De precizat ca 12 nu se ia decât dacă îl meriți. Aici chiar se pune în aplicare „12-le e al profesorului”. Plus de asta notele nu se iau ca la noi. Nu există teste aici. Notele se iau doar de trei ori pe an. Notă până în iarnă, notă până în martie, și nota anuală. Simplu, nu?

Apoi, revenim la examene. Se dau cu materialele pe masă. Am dat examen la sociologie și politică, 6 ore, cu cărțile și calculatorul pe masă. Se trage la imprimantă și se predă așa. Din nou, nu se folosesc pixuri. Și ăsta nu a fost singurul examen. Cum ei nu iau foarte multe note, au la finalul fiecărui an examene la cele mai importante materii și la cele care nu se vor mai preda anul următor. Se dau și orale, și examene scrise. La mate la oral, spre exemplu, știam cele 23 de întrebări dinainte. În general examenele de acolo se bazează pe sistemul olimpiadelor la români. Păstrăm noi plusul de data asta. Mi s-ar părea mai normal să trebuiască să ai activitate întregul an școlar, nu doar la final când ai examene.

Vacanța e scurtă. De fapt, adunate, toate vacanțele românilor însumează cu patru săptămâni mai mult decât în Danemarca. Doar că ei de când află ce examene vor lua, iau așa numita „vacanță de studiu”, timp de două sau trei săptămâni (noi am avut două). Iar în vacanțele alea nu se stă degeabă. Oamenii chiar învață, că doar tot anul au făcut … nimic :)

Cam asta despre sistemul de învățământ danez, comparat cu cel român. Lucruri bune și rele de fiecare parte, dar e clar ce-aș alege iar dacă aș avea ocazia. Sistemul danez te învață puține, dar îți dezvoltă mintea așa încât când ai ieșit din școală să poți să spui că ești pregătit pentru viață. Cel românesc te umple cu informații, unele bune, altele degeaba, dar pentru a avea pregătirea necesară unui job bine plătit, ai nevoie și de o facultate. Danezii, ca și majoritatea vest-europenilor, se focusează foarte mult pe o categorie de lucruri, acolo unde sunt cei mai buni. Fiecare e cel mai bun în domeniul lui, dar în domeniile vecine nu are nici cea mai mică idee despre lucrurile de bază, în timp ce în România se știe câte puțin din toate. Cred că foarte mult depinde și de cum ești ca persoană, pentru a te putea adapta într-unul dintre cele două sisteme. Eu m-am născut cu democrația în cap. Uneori chiar dă pe afară, și o recunosc. Dar tineri au murit în decembrie și pentru mine …

În primul rând știu că am, din punctul unora de vedere, ceva scuze de cerut. Nu v-am mai scris de mult și asta chiar dacă pe Twitter sau Blogoree am mai fost. Nu este pentru că vreau să mă las de blogging, ci pentru că simt că nu mai pot scrie la foc automat, cum o făceam înainte. Probabil că aici a intervenit și recenta schimbare de mediu, sau poate că altele au fost cauzele. Nu le știu, dar cert este că așa cum scriam înainte n-o voi mai face niciodată. Din multiple motive. Pe de altă parte, de blogging nu mă las, chiar dacă unora v-a trecut prin cap asta în perioada de secetă de aici. După cum v-am mai spus, cel mai bine este să vă abonați la reader (în dreapta, sub categorii) și să primiți articolele direct pe e-mail.

Acum, să trecem la subiectul postului. Vă spun de la început că e scris sub influența anumitor discuții avute cu prietenii, și în urma unei frustrări de care sufăr, dar pe care o voi elibera aici, acum, pentru totdeauna. Și da, pe unii vă atac.

REPETÉNT, -Ă, repetenți, -te, adj., s.m. și f. (Elev sau student) care repetă clasa sau anul de studii deoarece nu a obținut nota de trecere. – Din germ. Repetent.

Asta spune la dicționar. Asta înseamnă repetent. Nici nu știu dacă Ministerul îmi va echivala anul din Danemarca sau nu, și deja au început să fie făcute glume proaste. Proaste, vreau să spun. Foarte proaste. Gen „ești repetent”. Azi vreau să mă adresez în special redușilor mintal care nu înțeleg diferența dintre mine și un repetent. Și nu cei cu glumele. Ci cei pe care, într-adevăr, nu-i duce capul.

Pentru a rămâne repetent trebuie să urmezi cursurile unui an școlar. În același timp, trebuie să dovedești atâta incapacitate de lucru încât să îi convingi pe profesori să nu te treacă la materiile lor (sau să le fii nesuferit, depinde și de situație). Apoi, în toamnă, dai și niște examene. Ca să rămâi repetent, trebuie să le cazi și pe alea. Că toată vara ai fost la mare, la soare, fetițele sunt goale și n-ai învățat. Bun, acum să vă explic situația mea. Elev român, plecat vara trecută la studii într-o altă țară. Deci la studii, nu la dat cu fundul sau la furat de portofele. Într-o țară despre care mulți nu știu nimic: în Danemarca, nu în Spania sau Italia. Au auzit și ei prin stânga și prin dreapta că danezii sunt reci și că limba e oribilă. Ei, uite așa reci cum sunt ei, am avut prieteni mai mulți ca în România, oameni care azi îmi spun că le e dor de mine și că de-abia așteaptă să ne vedem. Și așa cum limba aia e oribilă, în patru luni o vorbeam fluent. Patru. Unu, doi, trei patru. În concluzie, în timpul frecat de voi cam până la teze, eu am învățat o limbă. Așa urâtă și rigidă cum e.

Apoi, undeva prin vară, când voi aveați vacanță, eu am aflat că dau șapte examene. Mate (scris – 5 ore, oral – o oră), daneză – 5 ore, sociologie și politică – 6 ore, germana – oral – o oră, ansamblu de proiecte – oral – o oră, engleză – 6 ore. Șapte examene finale care înseamnă mai multe examene decât am dat toată viața în România. Și mai multe decât ați dat voi până în clasa a 12-a. Iar de astea am aflat cu o lună înainte să le dau. Hai, ce vă mai aburesc atât, mai bine vă spun că am trecut anul și gata. Și l-am trecut cu o medie bună, din punctul meu de vedere, de elev care niciodată n-a avut în România medie generală sub 9.36. Nu vă zic mai multe, că pic în extrema cealaltă. Important e că eu nu țin minte să fi fost declarat vreodată repetent. Nici în România, nici în Danemarca.

Apoi, dacă trecem peste aspectul școlar, în partea numită „experiență de viață”, voi sunteți repetenții. Mulți dintre voi nu vreți să plecați din țară pentru că vă e mai comod aici. Vă e mai comod în brațe la mama și la tata, la bunica și bunicul. Vă e mai comod aici, că aici v-ați născut. Vă e bine, da’ nu prea, cum era o vorbă de-aici. Știu, la aceeași vârstă cu voi, două limbi aproape de perfecție, și încă una pe care am făcut-o, săracul de mine, vreo 9-10 ani. Însă în mintea voastră de găini, tot un repetent sunt, nu? Urât, tare urât, să-mi iau prietenii în colimator. Știu, sunt un nenorocit. Dar măcar pe asta nu o contest. Însă când aud replica de mai devreme, cu repetentul, îmi ies din pepeni. Și știți de ce? Pentru că eu consider că altcineva e repetent în situația asta. Și sunteți cam mulți repetenți și incapabili psihic, dacă mă puneți pe mine în aceeași oală cu leprele care n-au fost în stare să treacă anul. Și uneori, când vă văd așa de tălâmbi, mi-e tare milă de voi.

Gata, acum mi-am vărsat frustrările și am aruncat și cu destule fecale în voi. Suntem prieteni iar, nu? :)