Huliganismul este un fenomen des întâlnit în zilele noastre. Voi vorbi astăzi despre huliganismul din fotbal în special, în altele nefiind așa de bine informat. Se știe că huliganismul a pornit prin anii ’60 – ’70 în Anglia, acolo unde se presupune că s-a și inventat fotbalul. Huliganismul constă în tulburarea liniștii publice de către fani ai echipelor de fotbal, în general rivale. Rivalitățile de pe teren provoacă în general rivalități și mai mari în afara lui, acolo unde huliganii fiecărui club se adună să se bată. Este, fără discuție, un lucru rău, o atitudine brutală, poate o manifestare a oamenilor frustrați.

Cine sunt huliganii? Păi Dougie Brimson spune în cartea lui, Barmy Army, ca a cunoscut doctori, avocați, bacheri, taximetriști, jurnaliști, și chiar și polițiști care erau huligani. El crede că prin huliganism te poți detașa de toate problemele pe care le ai. Îți poți arunca toate frustrările în bătăile contra clanurilor rivale. Și totul devine o modă. Clanurile au nume, întâlniri, chiar și istorie. Spre exemplu, The Headhunters, huliganii celor de la Chelsea, sunt unii dintre cei mai vechi și cei mai cunoscuți din lumea fotbalului englez și internațional. Marii lor rivali sunt fanii lui Milwall, West Ham sau Tottenham.

Huliganii se întâlnesc înainte de fiecare meci, stabilesc trenuri, rute și își fac planuri, așa încât totul să iasă ca la carte. De fiecare dată se poate termina trist pentru oamenii implicați în fenomen, și ei știu asta, așa că fac tot posibilul ca totul să decurgă perfect. Odată intrat într-unul dintre aceste grupuri, viața ta nu mai este deloc sigură. Cu siguranță că a lua parte la astfel de activități nu te poate ajuta cu jobul tău, dar cu siguranță răspândești teamă și impui respect în lumea fotbalului. Darren Wells spune în Making a New Start că huliganismul nu este doar despre bătaie, ci și despre sentimentul pe care îl ai când pregătești acțiunile. Este exact ca și fluturii din stomac, spune fostul huligan englez. El a făcut parte din grupul The Headhunters al lui Chelsea, și a fost printre fanii englezi trimiși acasă de la EURO 2000 din Belgia.

Șansa de a fi anonimi, sau de a avea două vieți, îi imping chiar și pe tineri să intre în fenomen. Din ce în ce mai mulți puști de până în 20 de ani încep să lupte alături de consacrații huligani englezi. Doar când ajung în tribunal să fie judecați pentru ce au făcut, și anonimitatea dispare, realizează în ce pericol s-au aflat. Problema este că foarte puțini dintre huligani vor ajunge vreodată să fie judecați sau la închisoare. Majoritatea fug și este destul de greu să îi prinzi, mai ales că se ascund sub haine largi, iar constituția lor atletică e greu de definit. La fel și cu capul pe care de obicei îl ascund cu un fes sau o glugă. Cei care sunt mai bătrâni se plictisesc sau nu pot să alerge, așa că decât să ajungă la închisoare, vor prefera să se bată cu poliția. Și cu ani sau zeci de ani de lupte de stradă în spate, pot deveni extrem de periculoși. Și nu sunt periculoși doar pentru poliție. Pot fi doar 20, sau pot fi 2000, dar cert este că dacă îi vezi venind după colț, dezastrele pe care le pot provoca sunt uriașe. Și atunci când stai pe marginea drumului, bătut și aproape mort, chiar nu mai contează cine te-a lovit, pentru că te doare la fel de mult.

Motivul pentru care se comportă așa nu poate fi exact stabilit. Unii dintre ei nici măcar nu sunt fani ai echipelor. Pentru ei, un tricou cu starul echipei nu reprezintă cu nimic mai mult decât sângele de pe fața celui din fața lor. Totul este un joc pentru ei. Și grav este că e un joc în care poți să mori în brațele adversarului după fiecare luptă. Asta înseamnă că ei nu vor să se oprească. Dacă o grupă e bătută măr de alta, nu se va duce la poliție. Își va lua revanșa următoarea dată.

În Anglia huliganismul este comparat cu băutul la volan. Unii dintre ei ori au facut-o, ori știu pe cineva care a făcut-o, dar nu iau nici o măsură în a opri aceste lucruri. La fel și cu huliganismul. Dacă cineva este prins nu spunem că e criminal, ci doar că a fost ghinionist. Ei nici nu consideră că ceea ce fac e o crimă. În realitate însă, huliganismul nu este nimic altceva decât o crimă, cu mult mai gravă decât condusul sub influența băuturilor alcoolice.

După introducerea scaunelor și a camerelor de filmat pe marile stadioane, huliganismul a început ușor-ușor să scadă. Cel puțin asta spun cifrele. De la EURO 1992 au fost 250 de fani englezi trimiși acasă, iar în 1996, EURO din Anglia, 942 de fani englezi au fost reținuți de poliție. Apogeul negativ s-a atins la EURO 2000 din Belgia și Olanda, unde 945 de fani au fost arestați și trimiși acasă. Cele mai bune performanțe au fost atinse la EURO 2004 unde doar 53 de fani englezi au fost trimiși acasă, în condițiile în care 52 au fost arestați în același timp în Algavre. Incidentele au fost cu mult mai puțin violente în Portugalia la Campionatul European, dar asta nu înseamnă că problema este deja rezolvată. Și statisticile din Anglia spun același lucru. Huliganismul scade, dar încă există și reprezintă un obstacol pentru poliție.

Una dintre metodele prin care se încearcă rezolvarea huliganismului este interzicerea fanilor cu probleme pe stadioane. Dar bătăile sunt foarte rar pe stadioane, majoritatea dintre ele disputându-se în afară. Și mai grav este că nu trebuie să fii huligan ca să te bați. În Anglia poți doar să fii un fan normal și să ieși de la meci de pe stadion, și poți fi deja în mijlocul unei lupte violente. Fără niciun dubiu că interzicerea pe stadioane este o metodă eficientă, dacă ne uităm iar pe statistici. Cea mai mare performanță a fanilor englezi a fost finala Champions League din 2005 dintre Milan și Liverpool, unde 40.000 de fani din Albion au călătorit spre Istanbul. Niciunul nu a fost arestat.

Huliganismul este numit boala engleză. Este clar însă că și dacă în Anglia a început totul, și că acolo ar trebui să se oprească, nu doar ei au probleme de acest gen. Țările din estul Europei sunt și ele pline de huligani, în special România și țările din fostul bloc sovietic, în frunte cu Serbia. Problema e la fel de mare și în Italia, unde multe dintre grupări susțin chiar și sisteme politice, cum ar fi S.S. Lazio Roma (naziști). Derbyurile din Sicilia, între Catania și Palermo în special, sunt mereu păzite strașnic de către polițiști. De multe ori accesul fanilor echipei care joacă în deplasare este interzis pe stadion, întâlnirile dintre cele două grupări fiind considerate de gradul 0. Cei de la S.S.C. Napoli sunt rivali cu Hellas Verona și Lazio, dar în special cu A.S. Roma. Întâlnirile dintre cele două echipe sunt numite Derby del Sole (Derbyul Soarelui), la fel cum și cele dintre Internazionale Milano și AC Milan se numesc Derby della Madonnina (Derbyul Fecioarei).

Personal cred că problema pornește de jos, de la copii. Dacă tinerii ar fi educați specific, explicându-li-se că huliganismul nu este un lucru pozitiv, totul s-ar termina într-un anumit timp. Huliganii mai vechi s-ar plictisi și s-ar retrage. Dar nefiind nimeni care să vină din urmă, totul s-ar restrânge la foarte mici grupuri de huligani, care nu ar putea avea aceleași efecte pe care le au grupurile din zilele noastre. Problema nu poate fi rezolvată ca una de matematică, pe loc, folosind o teoremă. Trebuie utilizate toate mijloacele pe care poliția le are la dispoziție. Poate lua o generație, două sau trei până apele se vor calma, dar eu cred că dacă se vrea într-adevăr rezolvarea problemei, se va putea.

Unii oameni o fac pentru notorietate. Alții doar iubesc să se lupte.
Darren Wells – Making a New Start

P.S.: Acesta este articolul cu numărul 100 :)