Am mai scris un articol pe tema asta, Copilăria mea. Acum o să vorbesc tot despre copilăria mea, dar nu voi mai generaliza. Voi vorbi exclusiv despre copilăria din fața blocului. Știți voi, când ieșeam afară și băteam mingea de dimineața până seara.

Când venea vacanța de vară eram cei mai fericiți. În general, copii fiind, urlam de bucurie când auzeam pentru ultima oară clopoțelul școlii. Venea acasă, mâncam, și direct ieșeam afară. Era un fel de ritual. Începea vacanța. Era prima zi din cele trei luni de stat pe afară. Urma să ieșim cu toții pe la 2-3 cum făceam de obicei. Ne vedeam în fața blocului la fotbal, până când se făcea noapte. Țin minte că „terenul” de fotbal era chiar în fața geamului meu. Un perimetru de 15-20 de metri cu iarbă. De obicei plină de căcați de la câinii vecinilor, care nici când jucam fotbal nu puteau să se ducă în altă parte. Adevărul e că spectacolul era un deliciu pentru oricine. Dar trecem peste. Distracția era oricum mare. Când am fost mic îmi plăcea la nebunie să stau în poartă. Ai mei îmi ziceau că eu stau în poartă și alții joacă, dar eu nu eram de acord. Asta îmi plăcea și asta făceam.

Terenul celor mari era pe partea cealaltă a unui bloc. Nu avea iarbă, dar avea o poartă (și încă mai are) și când veneau cei mari trebuia să-ți iei tălpășița. Oricum nici nu ne prea plăcea. Noi ne distram pe iarba noastră unde cei mari nu veneau. Și când ne adunam cu toții afară, trebuia să pleci de acasă. Era o gălăgie imposibil de suportat. Eram vreo 20 dacă ne adunam toți. Mulți dintre ei nici nu mai stau în parcare acum. Și oricum, alții sunt deja la Facultate. Jucam fotbal până seara. Când se făcea noapte treceam la pititea. Și aici ne distram tare rău. Bineînțeles, unii nu se puneau niciodată, alții se puneau mai mereu. Cum se întâmpla că la numărătoare cei mai mici se puneau mereu, nu pot să-mi dau seama. Era ceva putred acolo. Cert e că scăpam mereu. Ne piteam prin boscheți și gândeam tactica. „Stăm aici până scuipă pe cineva. Apoi putem să ieșim, nu mai contează”. Dar când toată lumea știa același lucru, parcă nu-ți venea să pierzi toată noaptea într-un singur loc. Așa că ieșeai. Și ce credeți? Deh, te scuipa. Dar era mereu cineva acolo ca să scape turma pentru tine.

A doua zi o luam iar de la capăt. Știu că uneori se supărau pe mine că mă duceam să joc fotbal cu ăia mari. Da, acolo am învățat să fiu portar. Acolo cred că mi-am dezvoltat și simțul de auto-apărare și reflexele. De fapt acum, când sunt ca ei, îmi imaginez cum punem pe cineva de 11-12 ani din parcare să apere. Cam așa eram eu. Dar mereu mă chemau când n-aveau portar, pentru că, modestul de mine, apăram bine. Recordul încă stă la o oră și 45 de minute fără gol din penalty. Sunt câțiva în parcare care încă mă știu de „Stelică”. Bogdan Stelea, bineînțeles.

Oricum, indiferent unde jucam fotbal, e clar cu cine îmi plăcea cel mai mult să-mi petrec vacanța. Cu vecinii de la bloc. Parcă încă mai aud soneria. „Săru’mâna. Îl lăsați pe Christi afară?” În două minute eram jos. Cu Cătălin, Andrei de la 7, peste câțiva ani Andrei de la 4, Mihai, Costin, George, gemenii (nici nu le mai știu numele), Billy Boy (care s-a mutat din cartier pe la 13 ani), Gălușcă și mulți alții. Mai erau și Connex (cum i-am fi zis azi, Vodafone?) și încă un Mihai, dar erau fețe șterse prin cartier. Nimeni nu știa de ei. Mai mereu erau prin vacanțe exotice, mai niciodată cu timp pentru noi.

Mai țin minte și episodul SVJ. SVJ era un nebun. Este încă. Avea tarabă în piață la nord și o dacie veche cu numărul PH-XX-SVJ. De acolo și porecla. Era un dobitoc bătrân care ieșea mereu la noi că jucam fotbal sub balconul lui. Și nu i-a prins bine. L-am terorizat vreo doi-trei ani. Știam ora la care venea acasă de la piață, ne ascundeam în tufișuri (fiind aproape noapte) și făceam mișto de el. Aruncam cu pietre uneori. Omul era dezorientat, dar știa că noi suntem. Arunca printre dinți un „dracilor!” și pleca. Uneori când avea chef, ne alerga. Asta era cea mai frumoasă parte, văzându-l cum se clatină ca un pinguin în încercarea prostească de a pune mâna pe niște copii. Azi, din păcate, SVJ-mașina nu mai este în parcare. Moșul încă mai e, dar e prea puturos să mai iasă la noi.

Timpul a trecut și iată-ne acum mari. Mi-e lehamite de postul de portar. Mulți au plecat din parcare. Cei mari la fel. Ca un schimb de generații, noi am preluat terenul lor. Asta și după ce pe terenul nostru s-au făcut timp de doi ani reparații ale țevilor de apă. După ce au terminat de săpat, iarba a dispărut, bineînțeles. Dar nu mai e nici pe departe aceeași plăcere de a juca fotbal. Printre zeci de mașini e greu să joci. Când eram mici era altceva. Puteam să ne tăvălim pe iarbă. Acum ce să te tăvălești pe beton? Mai profităm prin vacanțe până-n ora două-trei, că pe urmă iar apar mașinile și ne strică joaca. Dacă nu suntem noi, parcarea e goală. Copii nu prea mai sunt. Probabil a aflat lumea de prezervative. Singura soluție acum e să ne strângem și să închiriem un teren la Sala Sporturilor sau în altă parte.

Știu că niciodată copiii ce se vor naște nu vor avea o copilărie cum am avut eu și baieții de pe Republicii. Ne-am distrat de multe ori. Am fost și supărați unii pe alții. Se mai întâmplă. Eram copii. Mereu ne-am împăcat, și cel mai important e că și acum, când ne apropiem cu toții de majorat, încă mai suntem prieteni. Uneori dăm chiar în mintea copiilor. Da, mai jucăm și pititea. Noi credem că e distractiv că ne amintește de copilărie. Scapă turma din trecut e acum cuvânt „undercover”. Înseamnă că a apărut vreun vecin nervos, sau că aruncă dobitocul ăla de la 6 cu ouă, roșii sau cartofi și că trebuie să fugim. Oricum, nici fuga asta parcă nu mai are același farmec. Dacă la 12 ani scoteam fum din moșii de 50 de ani care voiau să ne prindă, acum ce șanse credeți că mai au?

Copilăria mea a fost specială, am mai spus-o. Mi-a plăcut să fiu copil. Toată lumea zice că e bine să fii copil, să nu ai griji, dar mereu îți dorești să fii mare. Când mai crești un pic realizezi că așa e. Timpul nu poate fi dat înapoi decât într-un singur mod. Amintirile te fac mereu să revii acolo unde ai fost. Și asta fără nici cel mai mic efort. Dacă nu credeți, încercați. Adunați-vă toți și rememorați momentele plăcute. O să fie la fel ca în copilărie … voi, mingea și portarul.

Am aici pentru voi o melodie care mi-a amintit de copilărie. Nu în totalitate potrivită, dar oricum, merge. Melodia e necenzurată. Dacă ești pudic, n-o asculta. O să îți producă o indigestie mentală.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.