Am v?zut la ma i

mul?i articole de ge n

ul acesta, comparându-?i copil?ria zbuciumat? cu cea a copiilor de ban-gata din ziua de azi. Sau pur ?i simplu, povestindu-?i momentele preferate din copil?rie, cum a fost prima zi de ?coal?, ce s-a întâmplat când ai venit cu primul insuficient acas?, ce te-a marcat cel mai mult etc. Am vrut ?i eu s? povestesc ceva din copil?ria mea. Poate peste ani m? lovesc la cap ?i o uit. O s? am de unde s? mi-o amintesc.

M-am hot?rât s? scriu acest articol pentru c? în curând fac 18 ani. La vârsta majoratului mul?i consider? c? nu mai sunt copii. Eu unul, a? vrea s? am suflet de copil mereu. S? m? uit în mine ?i s?-l v?d pe Christian de la 10 ani. Am realizat îns? c? nu po?i fi copil toat? via?a. Po?i s? te sim?i copil, s? vrei s? fii copil sau s? crezi c? e?ti. La un moment dat îns? grijile vie?ii vor bate ?i la tine la u??. Atunci vei da cu curul de p?mânt ?i vei realiza, ?ocat, c? nu mai e?ti copil.

Eu m? încadrez la primele dou? categorii de mai sus. Copil?ria mea a fost fericit?, cu bune ?i cu rele. ?i asta se reflect? cel mai mult în ceea ce sunt azi. Ac?iunile din trecut m? definesc a fii ceea ce sunt ast?zi. Nu; nu elev de schimb. Îmi contureaz? caracterul, concep?ia despre viitor ?i modalitatea de a gândi.

Am fost ?i eu la ?coal? ca toat? lumea. La una de cartier primii 4 ani, în 25-ul din nordul Ploie?tiului. ?ti?i voi, acolo în spatele pie?ei. Într-o pia?? în care ?in minte c? era un magazin cu o brânz? gustoas? de-?i venea s? fugi pân? acas? doar ca s-o po?i pune mai repede pe mas?. ?i covrigii de la gogo?eria care mai func?iona ?i vara trecut?. Nu mai ?in minte nimic din prima zi de ?coal?. ?tiu c? în primii doi ani am avut o înv???toare de nota 10, pe care ulterior am întâlnit-o ca profesoar? în Liceul Pedagogic, iar în ultimii doi o înv???toare mai b?trân?. ?coala mea primar? a fost ca un basm. Personajul principal, pozitiv, caracterizat mereu în antitez? cu cel negativ. Cam a?a a fost cu înv???toarele mele. În primii doi ani mi-a pl?cut ?coala. A?a cum ulterior avea s?-mi plac? fizica, tot datorit? profesoarei pe care am avut norocul s? o am. În ultimii doi, de-abia a?teptam s? se termine ziua s? pot pleca la antrenament. Pe lâng? cele dou? înv???toare pe care le-am avut, plus scârba gras? de profesoar? de german?, am mai avut ?i alt? profesor?. Antrenoare mai bine zis. Cea de la înot. Nu-i voi da numele. Dar mereu când o întâlneam pe strad? o salutam cu tot respectul cuvenit. Nu pentru c? ne rupea oasele la VEGA în bazin, nici pentru c? nu ne b?tea cum f?ceau celelalte profesoare, ci pentru c? a fost primul meu antrenor. Antrenori care ulterior mi-au ghidat via?a sportiv?, chiar dac? în alt sport. De la 1 mai la Uztel, de la Uztel la Blåbjerg HK, ?i sper din var? ?i retur. Am respectat-o a?a cum respect orice om care face sport, orice om care face sport din pl?cere mai ales, nu ca mercenarii din fotbalul de azi, care declar? c? vor s? li se ridice statuie. Pentru ce statuie ? Pentru c? ?i-au f?cut treaba pentru care sunt pl?ti?i, pentru c? au învins.

Înotul a reprezentat o parte important? a primilor patru ani de ?coal?. ?i acum mai ?in minte carne?elul cu timpuri de la concursurile pe care le aveam. ?i n-am s? uit nici concursurile. Clubul sportiv (dac? se putea numi a?a) avea un VAN mic, ceva de genul ?sta. Imagineaz?-?i 15-16 persoane mergând într-un d-?sta 12 ore pân? la Arad. Am ajuns acolo mai obosi?i decât am fi fost dup? o competi?ie. Au venit pe rând Bac?u, Pite?ti, Bucure?ti, Bra?ov. ?in minte c? cel mai bun loc al meu a fost un 29 na?ional la fluture, care era de-altfel ?i proba mea preferat?, la Bac?u. De fapt, era singura prob? unde la ?tafet? nu era b?taie. Se ?tia mereu cine înoat? fluturele. Mai ?in minte un lucru. Eram tot la Bac?u parc?, preg?tit pentru proba de spate. Pe la mijlocul bazinului m-am uitat în stânga, c?utând în tribun? ochii antrenoarei, a?teptând disperat un sfat. Ceva nu mergea bine. Nu s-a putut pentru c? vorbea la telefon. Cu mama :). Mi s-a p?rut destul de amuzant c? a sunat chiar când eu eram în timpul concursului.

Ca s? revin la ?coal?, am fost un elev bun. În primii patru ani am înv??at mai mult de fric? decât de nevoie. De mic am fost înv??at c? singura mea treab?, copil fiind, este s? înv?? ?i s? ascult de p?rin?i. A?a c? am încercat pe cât m? ?ineau puterile s? îmi mul?umesc p?rin?ii. Nu am reu?it mereu. Trebuia s? vin acas? mereu cu FB. Chiar, mai ?ti?i bazaconiile alea de calificative? B?i ce fric? au b?gat în mine patru ani de zile. Spre bucuria mea, num?rate, am venit acas? de-a lungul a patru ani cu 13 B. În clasa întâi nu am avut niciunul. În rest, pe linie, FB timp de patru ani. A?a c?, în ochii mei, mi-am mul?umit mereu p?rin?ii când eram mic. Chiar dac? ei voiau mai mult. E p?cat s? nu încerci mai mult când ?tii c? se poate. S-a terminat ?i ?coala primar?, fiind singurul din clas? care nu am continuat în 25, ?i implicit, ?i la înot. A fost trist, dar a trecut. Nu-mi pare r?u c? am plecat în Pedagogic. Îmi pare r?u îns? c? soarta acestui liceu st? în mâinile unor comuni?ti incapabili, cu titulatur? de directori.

?i a venit gimnaziul. Sc?pasem de calificative. Veneau îns? notele. Ei bine, astea m-au speriat ?i mai mult :)). În primii doi ani am încercat s? continui tradi?ia din primar?, intimidat fiind de impactul pe care-l poate lua liceul asupra mea ?i al viitorului meu. Era ?i asta ceva nou, la fel cum e ?i prima zi din clasa întâi. De prin a ?aptea am început s?-mi pun la treab? neuronii mai mult, ?i am realizat c? se poate ?i f?r? a?a de mult efort. Într-un cuvânt, mai pu?ine teme, mai mult? distrac?ie ?i mai mult? libertate. Doar n-aveam s? stau toata via?a cu nasul în c?r?i. Spre surprinderea mea, a mers ?i a?a mediile sc?zând cu mult prea pu?in ca s? se observe c? îmi schimbasem stilul. ?i uite a?a a venit ?i Capacitatea. Am trecut-o fâlfâind, mi s-a p?rut u?or, dar mi-am f?cut p?rin?ii s? aib? emo?ii c? … „nu intru”. Am intrat la filo-german?, acolo unde am vrut, chiar printre primii, ?i i-am lini?tit ?i pe ai mei. De fapt, m-am lini?tit ?i pe mine. Nu voiam s? aud replica celebr? „?i-am zis eu”, a?a c? v?zându-i c? se agit? începeam s? m? întreb dac? nu cumva au dreptate. N-au avut. Ba dimpotriv?, au fost departe de a o avea.

Liceul, cei mai frumo?i patru ani cic?, a început tot în Pedagogic. Nu mi-a pl?cut excesiv de mult clasa mea, lucru pe care nu m-am temut s?-l ar?t printr-o atitudine de nep?sare, în principal. Pur ?i simplu suntem în acela?i catalog, dar nimic mai mult. De fapt, acum, eram în acela?i catalog. Sper ?i la anul s? mai fiu. Dar asta e alt? sup? de pui. Primii doi ani de liceu au trecut repede. Am suferit împreun?, am fost ?i ferici?i împreun?, ne-am certat, ne-am împ?cat, am f?cut tâmpenii, am mers în excursii, am dat petreceri, am copiat, n-am copiat c? n-am putut, am luat note mici, note mari, note ?i mai mari, dar cel mai important, ne-am f?cut prieteni. Nu mul?i, dar prieteni în adev?ratul sens al cuvântului. Nu ?la care nu te bârfe?te, c? sunt sigur c? a?a ceva nu exist?. Ci ?la care te bârfe?te mai pu?in sau care o face pentru c?, poate, i-o fi dor de tine. Am învâ?at al?turi de ei multe. Ar mai fi fost destule de asimilat, dar poate c? ei o fac, chiar acum, în timp ce eu mi-am ales alt

? cale. Cam aici se încheie copil?ria mea. Când am aflat c? voi fi elev de schimb.

În copil?rie m-au b?tut ai mei la cap, ?i în cap, ca s? citesc. N-am f?cut-o foarte des, pentru c? nu-mi pl?cea. Totu?i, mai bine mai târziu decât niciodat?. A început s?-mi plac? s? citesc târzior, ?i am realizat c? ceea ce nu-mi pl?cea era de fapt ceea ce citeam, nu faptul c? citeam. Am fost înv??at s?-i iubesc pe cei de lâng? mine, dar nu pe to?i, ci doar pe cei care merit?. ?i n-am uitat. N-am uitat nici de respectul fa?? de p?rin?i. O s? le spun p?rin?ilor mei „s?ru’mâna” ?i dac? o s? am 50 de ani, pentru c

? m-au crescut ?i au f?cut din mine nimic mai pu?in decât a? fi vrut s? fiu. ?i sunt sigur c?, ?i desp?r?i?i fiind, mereu când voi avea nevoie de unul dintre ei, vor fi acolo ca s? m? ajute. De aceea-mi respect p?rin?ii. De aceea ?in s? le ar?t asta. De aceea ar trebui cu to?ii s? facem a?a. Pentru c? înc? de mici ne-au dat tot ce au putut s? ne dea, suflete?te vorbind, nu material. Ne-au educat cum au crezut c? e mai bine. Nu tuturor le-a ie?it. Unii ?i-au sc?pat din mân? copiii, ?i vedem cu to?ii asta în realitatea care ne înconjoar?. Unii p?rin?i îns? nu s-au dat la o parte niciodat? din fa?a greut??ilor pentru a î?i îngriji copiii a?a cum au crezut c? trebuie s? o fac?. ?i sunt mândru. ?i cu copil?ria mea, ?i cu tot ce ?ine de ea.

Mai pe scurt, cam a?a am copil?rit eu. Nu mi-a fost ru?ine cu nimic, ba chiar, cu riscul de a m? repeta, am fost mândru. Foarte mândru c? am fost un copil privilegiat. Privilegiat de faptul c? am avut p?rin?i care mi-au vrut binele ?i care au fost în stare s? aib? grij? de mine chiar ?i atunci când am venit acas? cu pantalonii rup?i de la fotbal, cu un B la geografie semnat cu verde în carnet (nu, tat? – daca cite?ti asta – tu ai semnat, nu eu) sau cu un 4 la fizic?. Am fost privilegiat de faptul c? am avut p?rin?i care au ?tiut când s? vorbeasc? frumos, sau când, la figurat vorbind, s? m? dea cu capul de pere?i. Nici cu asta nu mi-a fost ru?ine. Peste ani am realizat c? a?a a fost mai bine. Poate c? f?r? asta nu eram ce sunt acum. Poate c? f?r? asta eram un golan. Sau poate doi. Sau poate trei, c? mi-am l?sat prietena îns?rcinat? ?i ne-au dat p?rin?ii afar? din cas?. Dar cred c? deja schiez prea departe de subiect, ?i e periculos, mai ales c? n-am mai schiat niciodat?. Cred c?-mi dau schiurile jos din picioare ?i r?mân la handball. Mereu e loc de un nou început. Niciodat? îns? nu e loc s? începi ceva nou, dac? asta te face s? ui?i trecutul…