Maracana. Stadionul unde multe dintre visele fotbaliștilor tineri se împlinesc. O altfel de Maracana decât cea cunoscută în lume pentru cei aproape de 90.000 de suporteri pe care-i poate închide în mrejele sale. O Maracana românească. Maracana ploieșteană, de fapt. Acolo unde, ani la rând, s-a jucat fotbal pe beton la „porțile” unde trebuiau bătute covoare. Generații după generații, încă de pe vremea când în parcare erau 5 mașini, și-au arătat acolo talentele fotbalistice. Până la noi. Pentru că după normala evoluție, parcarea s-a umplut. Atât cu mașini, cât și cu proprietari. Proprietari de mașini, bineînțeles, că doar nu sunt de sine stătătoare.

Mașinile nu sunt problemele cele mai mari, că doar talentații de noi le folosim ca jaloane. Proprietarii sunt problemele principale. Mai ales cei bogați, cu mașini scumpe. Și pe de o parte îi pot înțelege, chiar dacă nici noi nu suntem așa animale. Dar pe de altă parte … am atât de multe de zis. În primul rând sunt niște putori. Sunt locuri de parcare și mai departe de terenul de fotbal, dar refuză să parcheze acolo din lejeritate. Preferă să pună mașina ca balega-n drum, și mișcându-și posteriorul de balenă, să se deplaseze spre scara blocului uitându-se viclean către noi: „V-am tras-o!”. Iar noi, viclean către balenă, cu o durere de copil în suflet: „Pe riscul tău.”

Dar războiul psihologic nu se oprește aici. Ne urmărește de la balcon, gata gata să ne spună să plecăm acasă, de parcă noi nu locuim chiar acolo. Dacă nu plecăm vine și mută mașina în mijlocul porții. Mai joacă-te … sârba. Bineînțeles că ei câștigă mereu. Problema mea este alta. Acum cinci ani când plozii lor loveau mașini la foc automat, de ce nu le-au spus să se oprească? Doar pentru că sunt ai lor? Asta mă deranjează cel mai mult. Când e vorba de tine, taci. Când e vorba de alții, ridică glasul. Că ești șmecher, ai beamveu, iar celălalt n-are. Sau dacă spun „celălant”, înțelegi mai bine?

În Danemarca am învățat ceva. Și anume că tipul ăsta de om este, de fapt, un inferior. Ah, bun, are bani, mașini și case. Bun, și? Tot un inferior rămâne. Un needucat, fără școală (sau dacă are, terminată pe bani). Oameni care, contrar unei replici cunoscute, s-au născut mai egali decât alții. Datorită statutului financiar, s-au născut cu o șansă în plus față de ceilalți. Oameni de ban-gata care cred că totul li se cuvine doar pentru că pe „fluturaș” sunt multe zero-uri. Niște oameni care într-o țară civilizată ar ajunge plini de flegme. Ar sta undeva la colț, departe de societate, pentru că sunt oameni care nu se pot integra într-o lume normală, unde lucrurile decurg exact ca în abecedarul democrației. Ei, obișnuiți fiind cu drepturile de acasă, ar da de un zid în afara țării. Acolo unde ar sta la coadă după oricine, unde ar sta la rând la benzină, și unde comenzile lor ar însemna nimic. „Du-te acasă la tine și joacă-te!” ar primi ca răspuns o perioadă de ignorare sau, în cel mai rău caz, un deget mijlociu din partea interlocutorului. Și atunci ce vei face? Vei coborî la copii și îi vei bate?

Înainte să plec mă certam încă pentru peticul ăla de parcare. Dădeam orice să mai joc zece minute de fotbal. Și, de cele mai multe ori, pierdeam. Pentru că după cum am spus și mai devreme, nesimțitul vine și mută mașina așa încât nu mai poți juca. Acum, când am realizat câți bani dau pe căcăței din ăștia și pe figurile lor, nici nu prea mai am chef să mă cert cu ei. Mai bine mă duc cu mai mulți, închiriez un teren undeva, și jucăm acolo. Dar mârlanul va crede că el a fost motivul pentru care am plecat și nu ne mai jucăm acolo. Și ego-ul lui se va mări, se va umfla pipota în el. Când va trece pe lângă noi va umfla pieptul, va ridica nasul și sprânceana și ne va spune „Salut, băieți!”. Și-atunci, nu-ți vine să-l pleznești pe libidinos?