Cu ceva timp în urmă, prin clasa a VII-a, am participat în sala Liceului Pedagogic Ploiești numită azi pompos, Jean Monnet, la o lansare a unei reviste numite „Dialog”. Nu știam ce înseamnă aia, era prima dată când auzeam de ea. Era revista Liceului Pedagogic, distribuită doar celor mai mari de clasa a IX-a. La doi ani distanță, în clasa a IX-a, am fost eu unul dintre cei care a muncit la revista aia. Sincer să fiu, am fost aproape singurul care am editat-o, timp de două luni stând două-trei zile pe săptămână ori acasă, ori la școală să lucrez pentru ea. Nu era nimeni care să vrea să mă ajute, ori din neinteres, ori din … neinteres. Am făcut treaba asta din pasiune, nu din altceva, că 10-le luat pe „degeaba” la clasă l-aș fi putut lua și pe cârca mea, sunt sigur.

A ieșit o revistă frumoasă, cred eu. Din păcate doar eu și nu foarte mulți alții credeau asta, gâsind-o ulterior ca hârtie igienică la toalete. În clasa a X-a tot eu am fost redactor, de data asta cu Mihnea și Bogdan ca ajutoare. Și a fost mult mai ușor și chiar și mai distractiv. A ieșit o revistă mai bună ca cea din clasa a IX-a, pe care ulterior n-am mai găsit-o la toalete. Anul acesta, când eu ajut la redactarea revistei lunare a Gimnasiului din Varde, nu la cea anuală din Pedagogic, Bogdan și Mihnea, care m-au ajutat anul trecut, au dus mai departe „tradiția”. Și, spre mulțumirea lor și probabil și a mea, un ziar local a scris despre ediția de anul acesta. Spre bucuria mea, un paragraf îmi este dedicat și mie (chiar dacă are și un ca-ca pe acolo – e GREAmatica asta), pentru că am dat un interviu pentru revistă în care povesteam cum este aici, în Danemarca. Aici este articolul, găsit de Mihnea în ziarele în care-și înfășoară borcanele cu gem, probabil, că nu-l știu să citească așa ceva.

În primul rând vreau să îi felicit pe băieți, și atât pe ei cât și pe fosta doamnă dirigintă, Constanța Sima, pentru efortul depus și pentru timpul acordat acestei reviste. Și sper la anul să redactăm următoarea ediție împreună.

via Mihnea (DubluVe) … să-i dăm link, să nu-i dăm :)

Am văzut la mai mulți articole de genul acesta, comparându-și copilăria zbuciumată cu cea a copiilor de ban-gata din ziua de azi. Sau pur și simplu, povestindu-și momentele preferate din copilărie, cum a fost prima zi de școală, ce s-a întâmplat când ai venit cu primul insuficient acasă, ce te-a marcat cel mai mult etc. Am vrut și eu să povestesc ceva din copilăria mea. Poate peste ani mă lovesc la cap și o uit. O să am de unde să mi-o amintesc.

M-am hotărât să scriu acest articol pentru că în curând fac 18 ani. La vârsta majoratului mulți consideră că nu mai sunt copii. Eu unul, aș vrea să am suflet de copil mereu. Să mă uit în mine și să-l văd pe Christian de la 10 ani. Am realizat însă că nu poți fi copil toată viața. Poți să te simți copil, să vrei să fii copil sau să crezi că ești. La un moment dat însă grijile vieții vor bate și la tine la ușă. Atunci vei da cu curul de pământ și vei realiza, șocat, că nu mai ești copil.

Eu mă încadrez la primele două categorii de mai sus. Copilăria mea a fost fericită, cu bune și cu rele. Și asta se reflectă cel mai mult în ceea ce sunt azi. Acțiunile din trecut mă definesc a fii ceea ce sunt astăzi. Nu; nu elev de schimb. Îmi conturează caracterul, concepția despre viitor și modalitatea de a gândi.

Am fost și eu la școală ca toată lumea. La una de cartier primii 4 ani, în 25-ul din nordul Ploieștiului. Știți voi, acolo în spatele pieței. Într-o piață în care țin minte că era un magazin cu o brânză gustoasă de-ți venea să fugi până acasă doar ca s-o poți pune mai repede pe masă. Și covrigii de la gogoșeria care mai funcționa și vara trecută. Nu mai țin minte nimic din prima zi de școală. Știu că în primii doi ani am avut o învățătoare de nota 10, pe care ulterior am întâlnit-o ca profesoară în Liceul Pedagogic, iar în ultimii doi o învățătoare mai bătrână. Școala mea primară a fost ca un basm. Personajul principal, pozitiv, caracterizat mereu în antiteză cu cel negativ. Cam așa a fost cu învățătoarele mele. În primii doi ani mi-a plăcut școala. Așa cum ulterior avea să-mi placă fizica, tot datorită profesoarei pe care am avut norocul să o am. În ultimii doi, de-abia așteptam să se termine ziua să pot pleca la antrenament. Pe lângă cele două învățătoare pe care le-am avut, plus scârba grasă de profesoară de germană, am mai avut și altă profesoră. Antrenoare mai bine zis. Cea de la înot. Nu-i voi da numele. Dar mereu când o întâlneam pe stradă o salutam cu tot respectul cuvenit. Nu pentru că ne rupea oasele la VEGA în bazin, nici pentru că nu ne bătea cum făceau celelalte profesoare, ci pentru că a fost primul meu antrenor. Antrenori care ulterior mi-au ghidat viața sportivă, chiar dacă în alt sport. De la 1 mai la Uztel, de la Uztel la Blåbjerg HK, și sper din vară și retur. Am respectat-o așa cum respect orice om care face sport, orice om care face sport din plăcere mai ales, nu ca mercenarii din fotbalul de azi, care declară că vor să li se ridice statuie. Pentru ce statuie ? Pentru că și-au făcut treaba pentru care sunt plătiți, pentru că au învins.

Înotul a reprezentat o parte importantă a primilor patru ani de școală. Și acum mai țin minte carnețelul cu timpuri de la concursurile pe care le aveam. Și n-am să uit nici concursurile. Clubul sportiv (dacă se putea numi așa) avea un VAN mic, ceva de genul ăsta. Imaginează-ți 15-16 persoane mergând într-un d-ăsta 12 ore până la Arad. Am ajuns acolo mai obosiți decât am fi fost după o competiție. Au venit pe rând Bacău, Pitești, București, Brașov. Țin minte că cel mai bun loc al meu a fost un 29 național la fluture, care era de-altfel și proba mea preferată, la Bacău. De fapt, era singura probă unde la ștafetă nu era bătaie. Se știa mereu cine înoată fluturele. Mai țin minte un lucru. Eram tot la Bacău parcă, pregătit pentru proba de spate. Pe la mijlocul bazinului m-am uitat în stânga, căutând în tribună ochii antrenoarei, așteptând disperat un sfat. Ceva nu mergea bine. Nu s-a putut pentru că vorbea la telefon. Cu mama :). Mi s-a părut destul de amuzant că a sunat chiar când eu eram în timpul concursului.

Ca să revin la școală, am fost un elev bun. În primii patru ani am învățat mai mult de frică decât de nevoie. De mic am fost învățat că singura mea treabă, copil fiind, este să învăț și să ascult de părinți. Așa că am încercat pe cât mă țineau puterile să îmi mulțumesc părinții. Nu am reușit mereu. Trebuia să vin acasă mereu cu FB. Chiar, mai știți bazaconiile alea de calificative? Băi ce frică au băgat în mine patru ani de zile. Spre bucuria mea, numărate, am venit acasă de-a lungul a patru ani cu 13 B. În clasa întâi nu am avut niciunul. În rest, pe linie, FB timp de patru ani. Așa că, în ochii mei, mi-am mulțumit mereu părinții când eram mic. Chiar dacă ei voiau mai mult. E păcat să nu încerci mai mult când știi că se poate. S-a terminat și școala primară, fiind singurul din clasă care nu am continuat în 25, și implicit, și la înot. A fost trist, dar a trecut. Nu-mi pare rău că am plecat în Pedagogic. Îmi pare rău însă că soarta acestui liceu stă în mâinile unor comuniști incapabili, cu titulatură de directori.

Și a venit gimnaziul. Scăpasem de calificative. Veneau însă notele. Ei bine, astea m-au speriat și mai mult :)). În primii doi ani am încercat să continui tradiția din primară, intimidat fiind de impactul pe care-l poate lua liceul asupra mea și al viitorului meu. Era și asta ceva nou, la fel cum e și prima zi din clasa întâi. De prin a șaptea am început să-mi pun la treabă neuronii mai mult, și am realizat că se poate și fără așa de mult efort. Într-un cuvânt, mai puține teme, mai multă distracție și mai multă libertate. Doar n-aveam să stau toata viața cu nasul în cărți. Spre surprinderea mea, a mers și așa mediile scăzând cu mult prea puțin ca să se observe că îmi schimbasem stilul. Și uite așa a venit și Capacitatea. Am trecut-o fâlfâind, mi s-a părut ușor, dar mi-am făcut părinții să aibă emoții că … „nu intru”. Am intrat la filo-germană, acolo unde am vrut, chiar printre primii, și i-am liniștit și pe ai mei. De fapt, m-am liniștit și pe mine. Nu voiam să aud replica celebră „ți-am zis eu”, așa că văzându-i că se agită începeam să mă întreb dacă nu cumva au dreptate. N-au avut. Ba dimpotrivă, au fost departe de a o avea.

Liceul, cei mai frumoși patru ani cică, a început tot în Pedagogic. Nu mi-a plăcut excesiv de mult clasa mea, lucru pe care nu m-am temut să-l arăt printr-o atitudine de nepăsare, în principal. Pur și simplu suntem în același catalog, dar nimic mai mult. De fapt, acum, eram în același catalog. Sper și la anul să mai fiu. Dar asta e altă supă de pui. Primii doi ani de liceu au trecut repede. Am suferit împreună, am fost și fericiți împreună, ne-am certat, ne-am împăcat, am făcut tâmpenii, am mers în excursii, am dat petreceri, am copiat, n-am copiat că n-am putut, am luat note mici, note mari, note și mai mari, dar cel mai important, ne-am făcut prieteni. Nu mulți, dar prieteni în adevăratul sens al cuvântului. Nu ăla care nu te bârfește, că sunt sigur că așa ceva nu există. Ci ăla care te bârfește mai puțin sau care o face pentru că, poate, i-o fi dor de tine. Am învâțat alături de ei multe. Ar mai fi fost destule de asimilat, dar poate că ei o fac, chiar acum, în timp ce eu mi-am ales altă cale. Cam aici se încheie copilăria mea. Când am aflat că voi fi elev de schimb.

În copilărie m-au bătut ai mei la cap, și în cap, ca să citesc. N-am făcut-o foarte des, pentru că nu-mi plăcea. Totuși, mai bine mai târziu decât niciodată. A început să-mi placă să citesc târzior, și am realizat că ceea ce nu-mi plăcea era de fapt ceea ce citeam, nu faptul că citeam. Am fost învățat să-i iubesc pe cei de lângă mine, dar nu pe toți, ci doar pe cei care merită. Și n-am uitat. N-am uitat nici de respectul față de părinți. O să le spun părinților mei „săru’mâna” și dacă o să am 50 de ani, pentru că m-au crescut și au făcut din mine nimic mai puțin decât aș fi vrut să fiu. Și sunt sigur că, și despărțiți fiind, mereu când voi avea nevoie de unul dintre ei, vor fi acolo ca să mă ajute. De aceea-mi respect părinții. De aceea țin să le arăt asta. De aceea ar trebui cu toții să facem așa. Pentru că încă de mici ne-au dat tot ce au putut să ne dea, sufletește vorbind, nu material. Ne-au educat cum au crezut că e mai bine. Nu tuturor le-a ieșit. Unii și-au scăpat din mână copiii, și vedem cu toții asta în realitatea care ne înconjoară. Unii părinți însă nu s-au dat la o parte niciodată din fața greutăților pentru a își îngriji copiii așa cum au crezut că trebuie să o facă. Și sunt mândru. Și cu copilăria mea, și cu tot ce ține de ea.

Mai pe scurt, cam așa am copilărit eu. Nu mi-a fost rușine cu nimic, ba chiar, cu riscul de a mă repeta, am fost mândru. Foarte mândru că am fost un copil privilegiat. Privilegiat de faptul că am avut părinți care mi-au vrut binele și care au fost în stare să aibă grijă de mine chiar și atunci când am venit acasă cu pantalonii rupți de la fotbal, cu un B la geografie semnat cu verde în carnet (nu, tată – daca citești asta – tu ai semnat, nu eu) sau cu un 4 la fizică. Am fost privilegiat de faptul că am avut părinți care au știut când să vorbească frumos, sau când, la figurat vorbind, să mă dea cu capul de pereți. Nici cu asta nu mi-a fost rușine. Peste ani am realizat că așa a fost mai bine. Poate că fără asta nu eram ce sunt acum. Poate că fără asta eram un golan. Sau poate doi. Sau poate trei, că mi-am lăsat prietena însărcinată și ne-au dat părinții afară din casă. Dar cred că deja schiez prea departe de subiect, și e periculos, mai ales că n-am mai schiat niciodată. Cred că-mi dau schiurile jos din picioare și rămân la handball. Mereu e loc de un nou început. Niciodată însă nu e loc să începi ceva nou, dacă asta te face să uiți trecutul…

Știu. S-a terminat. Trebuia să fac asta pe 31 decembrie. Am zis însă că toată lumea o face atunci. Eu am zis să fac mica retrospectivă a anului 2008 acum, în 2009. Acum când deja o pot privi ca pe trecut, nu mai poate fi privită ca în prezent, deci nu se mai poate întâmpla nimic.

În 2008 am învățat. Am învățat multe lucruri, bune, rele, aici fiecare își poate da cu părerea. Am învățat ce înseamnă emoția, tristețea și dorul de casă. Am învățat cine îmi e prieten și ce înseamnă asta pentru mine. Ce trebuia să fac, ce am făcut, ce am de făcut; când trebuia să tac și când trebuia să vorbesc. Când m-am comportat bine și când nu. Când trebuia să las capul jos, și când trebuia să țin nasul sus. Când trebuia să fiu eu, sau când trebuia să mă schimb așa încât nimeni să nu mă mai recunoască. Dar în definitiv asta fac an de an.

Anul 2008 a fost foarte diferit, și alături de 2009 vor fi doi ani unici în viața mea prin prisma anului de schimb. Dar înainte de anul de schimb, au fost multe. Clasa a 10-a, note, râsete, scandaluri în clasă, handball, revista școlii, fotbal pe maidan, Dragon Ball, teme, petreceri, glume proaste, The Godfather, și mai multe teme, și mai mult fotbal, sex (modificat pe motiv că unii mă cred ușă de Biserică), Milan, iarăși revista școlii, blogging, Rubik’s Cube, dosare, FeedReader ș.a. Pot să enumăr până mâine. Am încercat să mă rezum la cele mai importante.

Cu blogul am început pe 19 aprilie, ziua unei bune prietene (1993), ziua în care a fost ales ultimul Papă (2005), ziua în care s-au născut Calistrat Hogaș (1848) și Nicu Covaci (1947) sau în care au decedat Charles Darwin (1882) sau Pierre Curie (1906). Am început prin a fi citit de puțini, majoritatea colegi sau prieteni. Am avut 42 de unici în prima lună. Asta înseamnă undeva pe la 3 sferturi din lista de Y!M. În iunie am avut 160. Am crezut că e mult, nu aveam nici cea mai mică idee despre ce urmează. În august am plecat din țară. Am avut 144 de unici. Din august am început să scriu despre anul de schimb și nu numai, dedicând mai mult timp blogului ca până atunci. Ce a urmat e rezultatul multor ore petrecute pe blog, scriind, când alții se uită la TV sau se joacă World of Warcraft: 315, 560, 909 și, cireașa de pe tort, 2155 unici lunar, pe septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie. Pentru unii nu e mult. Pentru mine e enorm. Mulțumesc mult site-ului danemarca.dk, care m-a descoperit și mi-a publicat orice articol legat de Danemarca, și îi mulțumesc și lui Zoso fără de care cu siguranță luna decembrie nu ar fi arătat așa de bine în statistici. Ziua în care mi-a publicat o parte din articolul Jurnalism și Blogging la el pe blog mi-a adus 365 de vizitatori unici. Doar în săptămâna aceea am avut 936 de unici, în condițiile în care cea mai bună săptămână de până atunci fusese cu doar 457. În concluzie, fără el nu aș fi avut micul meu moment de glorie, așa că nu pot decât să-i mulțumesc. Cifrele arată mai mult decât pot spune cuvintele.

În rest, despre anul de schimb am vorbit în Cum e să fii elev de schimb (I) și (II), și o să vorbesc și în continuările primelor două. A reprezentat cu siguranță cea mai importantă parte a anului 2008, pe lângă toate cele enumerate mai sus. Dar prefer să las partea asta pentru alte articole detaliate.

2008 a fost un an bun, poate peste așteptări. La fiecare sfârșit de an îmi doresc același lucru: anul care urmează să fie și mai bun decât cel care se termină. Mereu a fost așa. Cum va arăta 2009 ? O să mă rezum tot la o enumerare de termeni, împărțită în două categorii, cu termenul comun mult blogging: Anul de schimb: Varde Gymnasium, Blåbjerg HK, Rubik’s Cube, seminarii, Amsterdam, Det Lille Apotek, petreceri la școală, petrecerea de 18 ani, tristețe la final. Pentru când revin acasă: revedere, familie, vecini, prieteni, fotbal pe maidan, handball din nou (sper), Liceul Pedagogic Ploiești, rude, carnet de șofer.

Știu că vi s-a acrit de la câți v-au urat, dar vă mai spun și eu. Un 2009 cât mai bun, așa cum vi-l doriți.