Atenție, articol foarte lung într-o perioadă de secetă :) Dar îl plănuiesc de mult timp. Modific la el prin drafturi de prin februarie, mai mereu adăugând câte ceva, tocmai pentru că sunt multe de spus și nu vrea să scap nimic. Voi vorbi cele două sisteme de învățământ și voi puncta plusurile și minusurile fiecăruia.

Sistemul de învățământ din Danemarca este opusul celui din România. Fiind extrem de liber, permițând elevilor foarte multe lucruri care în România ar stârni furia profesorilor, aduce elevul la nivelul tutorilor. Într-un cuvânt, există egalitate. Profesorul nu este superior decât prin studii și vârstă, nu și prin comportament. Profesorii se strigă pe numele mic. Știu, sună ciudat și incredibil, nici mie nu mi-a venit să cred. Dar când am făcut-o prima dată mi-a dat un sentiment plăcut. M-a făcut să cred că sunt într-adevăr egal cu profesorii la nivel social. Și asta mă face să îi respect pe toți, chiar dacă nu mă duceam la toate orele cu cea mai mare plăcere.

Orarul este foarte simplu. Maxim 4 module în fiecare zi, cel puțin în școala mea. Spun asta pentru că fiecare școală își face propriul program, unele folosind module (o oră și 35 de minute, în care intră și 5 minute de pauză), altele folosind 50 de minute ca și în România. Indiferent care dintre ele se folosește, nu exista zi cu mai mult de 4 materii. Asta înseamnă automat mai puține teme pentru acasă, și mai puține ore săptămânal. În cazul meu, 15 ore în majoritatea săptămânilor, pentru că sunt săptămâni și mai ușoare, cu 14 sau chiar 13 module, dar acestea sunt destul de rare. Materiile din orar se leagă extrem de bine între ele. Au fost zile în care am avut daneză, istorie și politică, și am discutat la toate despre același subiect. Programa școlară este făcută de către oameni cu cap, care leagă materiile între ele la perfecțiune, astfel să se „ajute” una pe cealaltă.

Materiile pe care le faci la școală sunt dintre cele mai importante. Muzica, desen, religie? Se fac doar dacă majoritatea votează să se facă. Și cum asta nu se prea întâmplă, ele sunt impuse doar într-un singur an din cei trei de gimnaziu (să ne înțelegem: liceul din România se numește în Danemarca gimnaziu, și are trei ani, în anumite cazuri doar doi).

Nimic nu se face pe hârtie. Am impresia că atât cât am fost acolo am uitat și cum se scrie. Totul se face pe calculatoare, și nu e de mirare că au fost zile în care 24 din 26 de elevi în clasă aveau laptopurile aliniate pe birouri. Pe hârtie se scrie la mate, dar nu mereu. Ora de matematică se face cu laptopul, cu un program omologat și creat la cererea Ministerului Învățământului. Pe lângă asta, fiecare elev are și un calculator separat, de mână, care e în stare să facă de la operații de gradul I și II până la grafice. Se pune accent pe „să știi unde găsești sau cum să faci” mult mai mult decât pe „să ai informația în cap întotdeauna”.

Apoi, ca să întărim relația profesor-elev, directorii și profesorii vin și ei la petrecerile organizate de școală, după cum am spus într-un articol mai vechi. Câți dintre voi v-ați imagina directorii la petreceri, și plus de asta să vă mai și mulțumească pentru că s-au distrat, sau să servească bere la bar?

Dacă aș puncta ceva pozitiv la sistemul românesc, față de cel danez, este organizarea. Nordicii află ce vor da la examene cu puțin timp înainte de data testului, așa că te poți trezi că vei da examen la materia la care nu ai învățat deloc tot anul. În România știi una și bună. De la începutul anului ți se spun materiile, zilele, mai au un pic să îți zică și locul din bancă. Aici dăm plusul și bila albă României.

Mergem și la un subiect care doare de multe ori când vorbim despre el. Uniformele. Nu există. Sunt interzise de către Ministerul Învățământului. Adică lege. Lege în Danemarca, nu în România. Nu vine Ministrul să ne îmbrace cum visează el în noaptea dinainte să înceapă școala. Într-adevăr, oamenii sunt mai bogați, n-au probleme financiare ca aici, dar nici în România nu cred că ar fi o problemă. Ok, sunt oameni care nu și-ar permite curele D&G sau chiloți Armani, dar nu cred că există cineva să nu aibă acasă 6 perechi de tricouri și două de blugi. Ăsta e minimul, nu trebuie mai mult. Și, repet, nu știu dacă e cineva chiar în așa o situație financiară proastă. Și aici dăm plusul nordicilor.

Ce să mai zic de școala de șoferi, ale cărei ore de condus sau examene sunt dimineața. În cazurile astea, primești liber de la școală fără a primi absență. Și că tot vorbeam de absențe. În România la 10 absențe ți se scade un punct la purtare (care, apropo, notă la purtare nu există aici). În Danemarca ai voie să lipsești 20% din toate orele unui an. Iar asta înseamnă mult peste 40 de absențe, cu care în mod normal cazi anul în România, calculând și faptul că aici sunt mai puține ore. Și se lipsește și aici. Dar niciun profesor nu-și permite să te întrebe de ce nu ai fost la ora lui data trecută. Este exclusiv problema și pierderea ta dacă nu ai venit, nu îl privește pe profesor.

Sistemul de notare e diferit și ciudat. Aici tot românii iau bulinuța albă. De la 1-10, cu 5 se trece. Ce poate fi mai simplu de atât? -3 00 02 4 7 10 12. Astea sunt ale danezilor. Cu 02 se trece. De precizat ca 12 nu se ia decât dacă îl meriți. Aici chiar se pune în aplicare „12-le e al profesorului”. Plus de asta notele nu se iau ca la noi. Nu există teste aici. Notele se iau doar de trei ori pe an. Notă până în iarnă, notă până în martie, și nota anuală. Simplu, nu?

Apoi, revenim la examene. Se dau cu materialele pe masă. Am dat examen la sociologie și politică, 6 ore, cu cărțile și calculatorul pe masă. Se trage la imprimantă și se predă așa. Din nou, nu se folosesc pixuri. Și ăsta nu a fost singurul examen. Cum ei nu iau foarte multe note, au la finalul fiecărui an examene la cele mai importante materii și la cele care nu se vor mai preda anul următor. Se dau și orale, și examene scrise. La mate la oral, spre exemplu, știam cele 23 de întrebări dinainte. În general examenele de acolo se bazează pe sistemul olimpiadelor la români. Păstrăm noi plusul de data asta. Mi s-ar părea mai normal să trebuiască să ai activitate întregul an școlar, nu doar la final când ai examene.

Vacanța e scurtă. De fapt, adunate, toate vacanțele românilor însumează cu patru săptămâni mai mult decât în Danemarca. Doar că ei de când află ce examene vor lua, iau așa numita „vacanță de studiu”, timp de două sau trei săptămâni (noi am avut două). Iar în vacanțele alea nu se stă degeabă. Oamenii chiar învață, că doar tot anul au făcut … nimic :)

Cam asta despre sistemul de învățământ danez, comparat cu cel român. Lucruri bune și rele de fiecare parte, dar e clar ce-aș alege iar dacă aș avea ocazia. Sistemul danez te învață puține, dar îți dezvoltă mintea așa încât când ai ieșit din școală să poți să spui că ești pregătit pentru viață. Cel românesc te umple cu informații, unele bune, altele degeaba, dar pentru a avea pregătirea necesară unui job bine plătit, ai nevoie și de o facultate. Danezii, ca și majoritatea vest-europenilor, se focusează foarte mult pe o categorie de lucruri, acolo unde sunt cei mai buni. Fiecare e cel mai bun în domeniul lui, dar în domeniile vecine nu are nici cea mai mică idee despre lucrurile de bază, în timp ce în România se știe câte puțin din toate. Cred că foarte mult depinde și de cum ești ca persoană, pentru a te putea adapta într-unul dintre cele două sisteme. Eu m-am născut cu democrația în cap. Uneori chiar dă pe afară, și o recunosc. Dar tineri au murit în decembrie și pentru mine …

Eu știu una și bună, și asta de mult timp, nu de ieri, de azi. Dacă te apuci de un lucru, fii sigur nu doar că îl poți duce la capăt, dar fii sigur că ești bun la acel lucru. Fii sigur că nu te apuci să-l faci doar de dragul de a mai face un lucru. Informează-te, citește, întreabă, caută, și după ce ești sigur că știi ce trebuie să faci, apucă-te. Și dacă te-ai apucat, du totul până la capăt, nu te opri la mijloc, pentru că nu ai rezolvat nimic. Este una dintre regulile de bun simț ale omenirii și n-ai nimic de pierdut dacă o respecți.

De ani de zile în România e reformă în învățământ. Că se scoate BAC-ul, că rămâne, că nu vor mai fii așa de multe materii, că va fi mai ușor, că se pun subiectele pe net, că nu se mai pun, că scoatem Capacitatea, că le numim Teste Naționale, ca și cum numele era problema; că băgăm teze naționale, că ducem la 12 clase învățământul obligatoriu, că se vor da examene în clasa a IV-a, că nu se vor da, că se face repartizarea în clasa a 10-a după medii. V-am plictisit deja, nu? Păi nu e de mirare, și Ministerul Educației m-a plictisit pe mine. Și știu că nu sunt singurul scârbit de această reformă care pe alocuri întârzie să apară, iar unde apare e deficitar aplicată.

Nu cred că Ministerul Educației și Cercetării are un plan stabilit pentru reformă, că suntem obișnuiți cu tot felul de transformări structurale care nu sunt aplicate în veci. N-au un plan exact pe care să ni-l pună pe masă și să ne zică „Uite băi proștilor, asta facem”. Nimic. Fac și ei reformă după ureche. Au văzut că și în alte țări se dorește realizarea unei reforme în învățământ, și au zis să facă și ei. Prin nesiguranța de care dau dovada arată că nu au avut nimic stabilit dinainte. Păi ori scoatem BAC-ul, ori îl lăsăm. Ori redenumim Capacitatea (repet, nu înțeleg de ce trebuia redenumită) ori schimbăm formatul în Teze Naționale. Acum iar vor să introducă Testele Naționale. Nici ei nu sunt siguri dacă se va da sau nu examen în clasa a IV-a. Nu vi se pare că sunt cam nehotărâți pentru niște experți în domeniu, care ar trebui să aplice o reformă într-o sferă de activitate care nu doar că e importantă, dar nici nu are rezultate grozave în acest moment?

Și când v-am zis că vor să facă reformă după ureche, știam ce vorbesc. Pentru că au auzit ei că în alte țări elevii au mult mai puține ore de curs decât în România (exemplul pot fi sunt eu, cu 15 ore pe săptămână). Și totuși, sistemul de învățământ de aici e impecabil, chiar dacă și ei vor să aplice o reformă. Și unul dintre obiectivele clare este îmbunătățirea materiei învățate la matematică. E singurul obiectiv de care știu, dar măcar ei au un obiectiv bine stabilit. Acasă? Vor să scurteze programul elevilor care după ce că nici nu prea vin la școală, au vezi Doamne prea multe ore. Și cum fac asta? Scoțând orele de sport.

La început pentru unii nu pare un lucru rău. Și-așa mulți sunt niște putori inimaginabile, enervate de faptul că sunt siliți să vina cu echipamentul de sport la ora de educație fizică. Mulți vin și stau pe bancă, doar prezentând echipamentul ca o scuză pentru a nu primi absență. Alții sunt accidentați mereu. Alții au adeverință cum că n-au voie să facă sport, luată și aia pe niște bănuți. Dar cu cei care vor să facă ora de sport și cu cei care nu lipsesc niciodată ce se va întâmpla? Păi să se ducă să facă sport în particular. Ei na, ce soluție ne-a dat Ministerul. Poate sunt unii care nu vor să facă sport de performanță, dar totuși vor să mai dea cu piciorul în minge din când în când. Și unde să facă asta dacă nu la școală, că spațiile de relaxare dispar, apărând în locul lor giganți de beton. De ce nu se scot orele de desen și muzică? De ce tocmai cele de sport? La ce mă ajută muzica și desenul? Dacă vreau să mă fac pictor mă duc la o școală de arte. Dacă vreau să mă fac pop-star nu îmi trebuie orele de muzică de la școală. Îmi trebuie un manager bun, să arăt cât de cât bine și să fac anumite favoruri așa, din când în când. Și uite-mă și pe mine pe scenă. Deci, de ce ora de sport?

N-am trăit atunci, dar am citit și m-am informat mult despre perioada comunismului din România. Dacă mi-a plăcut ceva pe vremea aia, era faptul că sportul era foarte important. Sportul e cel mai bun ambasador, spunea o vorbă cândva. Și da, ăsta e adevărul. Dacă te duci în Germania, toți ne știu de Năstase, Hagi și Nadia, corect? La fel și în America sau Franța. În Canada sunt Bute și Doroftei. În Italia sunt Chivu și Mutu (din păcate acolo nu ei sunt figurile românești cele mai importante). Sportul este un ambasador. România a mai scos din când în când capul în lume datorită sportului. Handbal seniori, de câteva ori campioni mondiali, handbal tineret, și acolo de câteva ori campioni mondiali. Gimastică, și acolo campioni mondiali, olimpici, europeni. Canotaj și atletism? Și acolo cam de toate. Fotbal? Nu medalii, dar ne mândrim cu Generația de Aur. Mai trebuie alte exemple? Nu sunt de ajuns cele prezentate acum pentru ca tembelii ăia de la Minister să înțeleagă ce înseamnă sportul?

Scoateți ora de muzică, scoateți ora de desen, scoateți căcatul ala de chimie la clasele de filologie, scoateți drigenția, scoateți ce vreți voi, dar nu scoateți sportul. Sunt două ore pe săptămână, la anumite clase doar una, nu cred că ele ocupă cel mai mult din orar. O reformă în învățământ nu se face scoțând orele de educație fizică, ci pregătind dinainte o strategie pe termen scurt, mediu și lung. Și cel mai important, strategia asta trebuie făcută de persoane care se pricep, nu de unii ca șoferul lui Boc, care a fost angajat consilier prin Guvern. Chestia asta pe care ei o numesc reformă nu este de fapt reformă. E o cacealma făcută de ei ca să arate poporului că da, încă ne interesează soarta tinerelor vlăstare ale societății. Eu nu cred că îi interesează așa de mult. Până la urmă de ce i-ar interesa? Au ceva de câștigat buzunarele lor? Nu? Așa credeam și eu.