Articolul acesta se adresează tuturor tinerilor sportivi, mai ales celor sub 16 ani. În principiu se adresează tuturor juniorilor, indiferent că fac fotbal, înot, handbal sau rugby, ar trebui să țineți cont de ceea ce vă spun eu acum. Sportul este o activitate pe care mulți nu o înțeleg. Căprițele din prima bancă, despre care vă vorbește Makavelis aici, nu înțeleg cu siguranță. Însă cei care înțeleg și s-au apucat de un sport de mici vor înțelege de ce am scris postul ăsta.

Când faci un sport poate nu prețuiești asta. Poate că te duci doar pentru că îți organizează un pic viața programul fix pe care îl ai zilnic, de trei ori pe săptămână sau când ai antrenament. Însă mulți nici măcar nu se gândesc la faptul că peste 4-5 ani junioratul se termină, ei se vor lăsa de sport, și le va părea rău. Foarte rău. Dintre toți tinerii care se apucă de un sport de performanță, foarte puțini urmează o carieră în domeniu. Ceilalți ba n-au timp de școală, ba n-au chef să se mai ducă la antrenamente, ba nu-i lasă părinții etc. Ei bine, sfatul meu este să vă țineți dacă sportul chiar vă produce plăcere. Dacă mergeți de drag la antrenamente, și nu din obligație, atunci nu vă lăsați. E greu, corect, dar fără muncă nu poți deveni cu nimic mai mult decât Adrian Cristea. Adică ceva nul din punct de vedere sportiv și cu o mentalitate puerilă de copil (și asta consider că e indulgent). Nu cred că cineva se apucă de sport doar ca să devină așa ceva. Cel puțin eu nu îmi pot imagina o persoană care să se apuce de sport și să-și rupă mâinile și picioarele mii de ore pe an doar pentru a se da în stambă. În ziua de azi nu mai e nevoie de așa ceva. Îți ia tac’tu un BMW și gata, ești plin de bășini, nu mai e nevoie să depui efort.

Cei care se apuca de un sport de performanță de tineri au alte aspirații. Ei își doresc succesul, văd sportivii de performanță ca pe modele. Însă chiar și cu multă muncă, unii dintre copiii care au venit zilnic la antrenamente cinci ani nu ajung nimic. Și asta pentru că unii se nasc mai egali decât alții. N-ajungi să primești un contract de jucător la o echipă de seniori chiar dacă tu ești bun, dar nefiind în stare să-l „finanțezi” pe domnu’ antrenor n-ai nicio șansă. Cum să te compari tu cu ăla care cheltuie banii tăi de buzunar pe o lună întreagă într-o singură seară?

Unde vreau să ajung? La faptul că junioratul este cea mai frumoasă perioadă a carierei sportive a oricui. Chiar și dacă ajungeți să fiți seniori la vreun club din România sau din afara, tot la juniorat vă veți gândi. E ca și în viață. Îți dorești toată copilăria să ajungi mare șef, și când ajungi descoperi că vrei să trăiești iar clipele copilăriei. Sunt mulți tineri care se lasă de sport din motive stupide, cum am zis și mai sus, iar peste câțiva ani regretă. Că pe ei nu i-a sfătuit nimeni. Ei bine, vă sfătuiesc eu. Dacă înțelegi sportul de performanță așa cum trebuie și îți dorești o carieră în viitor, probabil o vei avea. Trebuie doar să muncești. Perioada în care făceam sport de performanță era una foarte organizată pentru mine, pentru că aveam un program fix pe care nu-l puteam schimba nici în ruptul capului. Între ora A și ora B antrenament. Nimic mai simplu. Sportul de performanță îmi lipsește, la antrenamentele zilnice mă gândesc mereu, chiar dacă alergam de îmi ieșea limba din gură. Aș da multe chestii pentru încă un an de juniorat, chiar dacă e înot sau handbal. Toate lucrurile astea îmi lipsesc, și nici nu mă îndoiesc de faptul că oricui îi lipsesc atunci când nu se mai duc la antrenamente. D-asta vă scriu aici. Încercați să nu faceți și voi greșelile pe care mulți alți sportivi tineri le fac. Nu vă lăsați de sport doar pentru că e greu, dacă asta este ceea ce într-adevăr vreți să faceți. La un moment dat veți ajunge să regretați și să dați pe blog sfaturi „pentru tinerii sportivi”.

Apropo de sport. Azi aș vrea să ajung la #JoggingTweetMeet.

Am văzut la mai mulți articole de genul acesta, comparându-și copilăria zbuciumată cu cea a copiilor de ban-gata din ziua de azi. Sau pur și simplu, povestindu-și momentele preferate din copilărie, cum a fost prima zi de școală, ce s-a întâmplat când ai venit cu primul insuficient acasă, ce te-a marcat cel mai mult etc. Am vrut și eu să povestesc ceva din copilăria mea. Poate peste ani mă lovesc la cap și o uit. O să am de unde să mi-o amintesc.

M-am hotărât să scriu acest articol pentru că în curând fac 18 ani. La vârsta majoratului mulți consideră că nu mai sunt copii. Eu unul, aș vrea să am suflet de copil mereu. Să mă uit în mine și să-l văd pe Christian de la 10 ani. Am realizat însă că nu poți fi copil toată viața. Poți să te simți copil, să vrei să fii copil sau să crezi că ești. La un moment dat însă grijile vieții vor bate și la tine la ușă. Atunci vei da cu curul de pământ și vei realiza, șocat, că nu mai ești copil.

Eu mă încadrez la primele două categorii de mai sus. Copilăria mea a fost fericită, cu bune și cu rele. Și asta se reflectă cel mai mult în ceea ce sunt azi. Acțiunile din trecut mă definesc a fii ceea ce sunt astăzi. Nu; nu elev de schimb. Îmi conturează caracterul, concepția despre viitor și modalitatea de a gândi.

Am fost și eu la școală ca toată lumea. La una de cartier primii 4 ani, în 25-ul din nordul Ploieștiului. Știți voi, acolo în spatele pieței. Într-o piață în care țin minte că era un magazin cu o brânză gustoasă de-ți venea să fugi până acasă doar ca s-o poți pune mai repede pe masă. Și covrigii de la gogoșeria care mai funcționa și vara trecută. Nu mai țin minte nimic din prima zi de școală. Știu că în primii doi ani am avut o învățătoare de nota 10, pe care ulterior am întâlnit-o ca profesoară în Liceul Pedagogic, iar în ultimii doi o învățătoare mai bătrână. Școala mea primară a fost ca un basm. Personajul principal, pozitiv, caracterizat mereu în antiteză cu cel negativ. Cam așa a fost cu învățătoarele mele. În primii doi ani mi-a plăcut școala. Așa cum ulterior avea să-mi placă fizica, tot datorită profesoarei pe care am avut norocul să o am. În ultimii doi, de-abia așteptam să se termine ziua să pot pleca la antrenament. Pe lângă cele două învățătoare pe care le-am avut, plus scârba grasă de profesoară de germană, am mai avut și altă profesoră. Antrenoare mai bine zis. Cea de la înot. Nu-i voi da numele. Dar mereu când o întâlneam pe stradă o salutam cu tot respectul cuvenit. Nu pentru că ne rupea oasele la VEGA în bazin, nici pentru că nu ne bătea cum făceau celelalte profesoare, ci pentru că a fost primul meu antrenor. Antrenori care ulterior mi-au ghidat viața sportivă, chiar dacă în alt sport. De la 1 mai la Uztel, de la Uztel la Blåbjerg HK, și sper din vară și retur. Am respectat-o așa cum respect orice om care face sport, orice om care face sport din plăcere mai ales, nu ca mercenarii din fotbalul de azi, care declară că vor să li se ridice statuie. Pentru ce statuie ? Pentru că și-au făcut treaba pentru care sunt plătiți, pentru că au învins.

Înotul a reprezentat o parte importantă a primilor patru ani de școală. Și acum mai țin minte carnețelul cu timpuri de la concursurile pe care le aveam. Și n-am să uit nici concursurile. Clubul sportiv (dacă se putea numi așa) avea un VAN mic, ceva de genul ăsta. Imaginează-ți 15-16 persoane mergând într-un d-ăsta 12 ore până la Arad. Am ajuns acolo mai obosiți decât am fi fost după o competiție. Au venit pe rând Bacău, Pitești, București, Brașov. Țin minte că cel mai bun loc al meu a fost un 29 național la fluture, care era de-altfel și proba mea preferată, la Bacău. De fapt, era singura probă unde la ștafetă nu era bătaie. Se știa mereu cine înoată fluturele. Mai țin minte un lucru. Eram tot la Bacău parcă, pregătit pentru proba de spate. Pe la mijlocul bazinului m-am uitat în stânga, căutând în tribună ochii antrenoarei, așteptând disperat un sfat. Ceva nu mergea bine. Nu s-a putut pentru că vorbea la telefon. Cu mama :). Mi s-a părut destul de amuzant că a sunat chiar când eu eram în timpul concursului.

Ca să revin la școală, am fost un elev bun. În primii patru ani am învățat mai mult de frică decât de nevoie. De mic am fost învățat că singura mea treabă, copil fiind, este să învăț și să ascult de părinți. Așa că am încercat pe cât mă țineau puterile să îmi mulțumesc părinții. Nu am reușit mereu. Trebuia să vin acasă mereu cu FB. Chiar, mai știți bazaconiile alea de calificative? Băi ce frică au băgat în mine patru ani de zile. Spre bucuria mea, numărate, am venit acasă de-a lungul a patru ani cu 13 B. În clasa întâi nu am avut niciunul. În rest, pe linie, FB timp de patru ani. Așa că, în ochii mei, mi-am mulțumit mereu părinții când eram mic. Chiar dacă ei voiau mai mult. E păcat să nu încerci mai mult când știi că se poate. S-a terminat și școala primară, fiind singurul din clasă care nu am continuat în 25, și implicit, și la înot. A fost trist, dar a trecut. Nu-mi pare rău că am plecat în Pedagogic. Îmi pare rău însă că soarta acestui liceu stă în mâinile unor comuniști incapabili, cu titulatură de directori.

Și a venit gimnaziul. Scăpasem de calificative. Veneau însă notele. Ei bine, astea m-au speriat și mai mult :)). În primii doi ani am încercat să continui tradiția din primară, intimidat fiind de impactul pe care-l poate lua liceul asupra mea și al viitorului meu. Era și asta ceva nou, la fel cum e și prima zi din clasa întâi. De prin a șaptea am început să-mi pun la treabă neuronii mai mult, și am realizat că se poate și fără așa de mult efort. Într-un cuvânt, mai puține teme, mai multă distracție și mai multă libertate. Doar n-aveam să stau toata viața cu nasul în cărți. Spre surprinderea mea, a mers și așa mediile scăzând cu mult prea puțin ca să se observe că îmi schimbasem stilul. Și uite așa a venit și Capacitatea. Am trecut-o fâlfâind, mi s-a părut ușor, dar mi-am făcut părinții să aibă emoții că … „nu intru”. Am intrat la filo-germană, acolo unde am vrut, chiar printre primii, și i-am liniștit și pe ai mei. De fapt, m-am liniștit și pe mine. Nu voiam să aud replica celebră „ți-am zis eu”, așa că văzându-i că se agită începeam să mă întreb dacă nu cumva au dreptate. N-au avut. Ba dimpotrivă, au fost departe de a o avea.

Liceul, cei mai frumoși patru ani cică, a început tot în Pedagogic. Nu mi-a plăcut excesiv de mult clasa mea, lucru pe care nu m-am temut să-l arăt printr-o atitudine de nepăsare, în principal. Pur și simplu suntem în același catalog, dar nimic mai mult. De fapt, acum, eram în același catalog. Sper și la anul să mai fiu. Dar asta e altă supă de pui. Primii doi ani de liceu au trecut repede. Am suferit împreună, am fost și fericiți împreună, ne-am certat, ne-am împăcat, am făcut tâmpenii, am mers în excursii, am dat petreceri, am copiat, n-am copiat că n-am putut, am luat note mici, note mari, note și mai mari, dar cel mai important, ne-am făcut prieteni. Nu mulți, dar prieteni în adevăratul sens al cuvântului. Nu ăla care nu te bârfește, că sunt sigur că așa ceva nu există. Ci ăla care te bârfește mai puțin sau care o face pentru că, poate, i-o fi dor de tine. Am învâțat alături de ei multe. Ar mai fi fost destule de asimilat, dar poate că ei o fac, chiar acum, în timp ce eu mi-am ales altă cale. Cam aici se încheie copilăria mea. Când am aflat că voi fi elev de schimb.

În copilărie m-au bătut ai mei la cap, și în cap, ca să citesc. N-am făcut-o foarte des, pentru că nu-mi plăcea. Totuși, mai bine mai târziu decât niciodată. A început să-mi placă să citesc târzior, și am realizat că ceea ce nu-mi plăcea era de fapt ceea ce citeam, nu faptul că citeam. Am fost învățat să-i iubesc pe cei de lângă mine, dar nu pe toți, ci doar pe cei care merită. Și n-am uitat. N-am uitat nici de respectul față de părinți. O să le spun părinților mei „săru’mâna” și dacă o să am 50 de ani, pentru că m-au crescut și au făcut din mine nimic mai puțin decât aș fi vrut să fiu. Și sunt sigur că, și despărțiți fiind, mereu când voi avea nevoie de unul dintre ei, vor fi acolo ca să mă ajute. De aceea-mi respect părinții. De aceea țin să le arăt asta. De aceea ar trebui cu toții să facem așa. Pentru că încă de mici ne-au dat tot ce au putut să ne dea, sufletește vorbind, nu material. Ne-au educat cum au crezut că e mai bine. Nu tuturor le-a ieșit. Unii și-au scăpat din mână copiii, și vedem cu toții asta în realitatea care ne înconjoară. Unii părinți însă nu s-au dat la o parte niciodată din fața greutăților pentru a își îngriji copiii așa cum au crezut că trebuie să o facă. Și sunt mândru. Și cu copilăria mea, și cu tot ce ține de ea.

Mai pe scurt, cam așa am copilărit eu. Nu mi-a fost rușine cu nimic, ba chiar, cu riscul de a mă repeta, am fost mândru. Foarte mândru că am fost un copil privilegiat. Privilegiat de faptul că am avut părinți care mi-au vrut binele și care au fost în stare să aibă grijă de mine chiar și atunci când am venit acasă cu pantalonii rupți de la fotbal, cu un B la geografie semnat cu verde în carnet (nu, tată – daca citești asta – tu ai semnat, nu eu) sau cu un 4 la fizică. Am fost privilegiat de faptul că am avut părinți care au știut când să vorbească frumos, sau când, la figurat vorbind, să mă dea cu capul de pereți. Nici cu asta nu mi-a fost rușine. Peste ani am realizat că așa a fost mai bine. Poate că fără asta nu eram ce sunt acum. Poate că fără asta eram un golan. Sau poate doi. Sau poate trei, că mi-am lăsat prietena însărcinată și ne-au dat părinții afară din casă. Dar cred că deja schiez prea departe de subiect, și e periculos, mai ales că n-am mai schiat niciodată. Cred că-mi dau schiurile jos din picioare și rămân la handball. Mereu e loc de un nou început. Niciodată însă nu e loc să începi ceva nou, dacă asta te face să uiți trecutul…