Am început pe 13 august, o zi pe care nu cred că o voi uita niciodată. În afară de faptul că a fost și prima zi de școală în Danemarca, a fost și prima zi la handball. Și știți voi ce greu e să te integrezi de la început într-un grup. Ei bine, e mult mai greu atunci când nu știi limba. Trebuie să te uiți ce fac alții, să încerci să faci la fel. Bine că nu eram începător și nimic făcut aici nu a fost nou pentru mine. Am avut la început și translator, să îi zic așa. Mai întrebam pe unii care știau engleză ce înseamnă aia și aia. Și a mers.

Timpul a trecut. Repede, de-altfel. S-a făcut septembrie, octombrie, noiembrie. În noiembrie deja rupeam bine în daneză, chiar dacă nu înțelegeam perfect. Mă integrasem în grup deja, cerusem și primisem numărul 6 și jucasem chiar și câteva meciuri pentru echipa a doua. Totul mergea ca pe roate. Mergeam la antrenament de plăcere, așa cum am făcut de fapt toată viața. Pentru că mereu am considerat că în sport (și nu numai) munca este cel mai important lucru. Talentul? Astea sunt doar figuri. Muncă să fie, apoi ne gândim și la floricele.

La antrenamente și în meciuri am jucat exact acolo unde mă simțeam cel mai bine, pe pivot. Mai toți antrenorii în România m-au folosit ca extremă pentru faptul că eram foarte rapid (și încă sunt). În Danemarca s-a găsit soluția perfectă. Extremă în apărare, pivot în atac. Este exact ceea ce fac cel mai aproape de perfecțiune. Dădeam goluri și de pe contraatac, punându-mi în valoare viteza, și în ofensivă jucam pivot, poziție care îmi place cel mai mult. A trebuit să vin în Danemarca să găseasca ei soluția asta, că în România nimeni nu s-ar fi gândit.

Timpul a trecut iar. S-a făcut decembrie. A venit ianuarie 2009. Deja eram de ceva timp integrat, mergeam la petreceri cu colegii și la antrenamente eram prieteni așa cum erau și ei între ei. Băieții au fost grozavi. Niciunul cu figuri, impresii, că noi suntem mai mari (am fost cel mai mic din echipă), că tu ești străin, că noi suntem mai buni etc. N-am auzit niciodată așa ceva. Erau antrenamente unde plecam ultimul la alergări sau trageri la poartă, erau antrenamente unde plecam primul, și n-am auzit niciodată vreun comentariu. Că nu se face. Oameni civilizați, ce să zic.

Clubul era unul mic, de ligă inferioară, dar performanța care se făcea acolo era impresionantă. Mulți au zis că nu am ce învăța de la un club mic. Dar nu e așa, pentru că în Danemarca sunt undeva pe la 7 serii, în timp ce în România nu am auzit niciodată de Liga a treia. Probabil că există, dar nu-mi spune nimic. Aici se face performanță la orice nivel. Seriozitatea e la fel de mare la Blåbjerg HK cum e și la Skjern sau FC København. Plus de asta, am făcut antrenamente cu seniorii, deci încă un plus față de ce aș fi putut învăța acasă de la jucători de vârsta mea.

Și iată că vremea a trecut foarte repede și este deja aprilie. Pe 2 aprilie am avut ultimul antrenament. Pentru ei e doar finalul altui sezon. Se vor întâlni în august iar. Pentru mine însă a fost tare trist, să știu că e posibil să fie ultimul antrenament de handball din viața mea. În România banuiți cum merge treaba. O să mai încerc și acasă, dar nu garantez că voi reuși din simplul fapt că fiecare antrenor își are preferații lui. Mi-a părut rău când mă gândeam la tot ce a fost și când mi-am amintit de toate golurile date pentru echipă, de toate ratările (monumentale unele dintre ele), de toate victoriile și toate înfrângerile. Și nu, tot n-am auzit comentarii nici când ratam de la 7 sau de pe semicerc. Încă un lucru care mi-a plăcut aici e că după fiecare greșeală (la antrenament sau în timpul meciurilor) ești încurajat cu un „Kom igen!”. În traducere liberă un fel de „Vino iar”. Dar de fapt asta înseamnă un fel de „Încearcă iar”. Probabil că în România s-ar fi comentat și ai fi fost cam înjurat de colegi.

Știu, Blåbjerg îmi va lipsi, la fel și echipamentul cu numărul 6 de care m-am atașat tare mult. Nu că ar conta numărul, dar mi-a plăcut că fiecare avea numărul lui, nu se luau la întâmplare tricourile. Am însă speranța că tot ce am adunat și învățat aici mă va ajuta acasă, pentru că de lăsat nu mă las. Ah, și dacă ai ghinion să fie echipa ta aia unde vin … o să ne cam bătem pe unul dintre cele șase locuri de pe teren. Promit! ;)

Știți că eu nu sunt genul de blogger cu video-uri de pe youtube sau care să comenteze știrile de la TV. Azi am fost însă șocat să aflu de marea tragedie a handballului românesc. Marian Cozma, la doar 26 de ani, a fost înjughiat în inimă de trei ori ieri noapte și a decedat. Marian Cozma doamnelor și domnilor. Da da, pentru cine e inițiat cât de cât în sport știe ce înseamnă această pierdere pentru handballul românesc. Și hai să nu fim egoiști. Să nu ne gândim doar la handballul românesc și la fericirile pe care ni le provoacă rezultatele echipei Naționale. Hai să ne gândim ce pierdere înseamnă asta pentru familia lui.

„Păsărilă”, așa cum i se spunea, a fost un jucător foarte apreciat. Eu l-am văzut pe viu, când încă juca la Dinamo, și făcuse o deplasare la Ploiești pentru meciul contra celor de la Uztel. S-a jucat un pic cu Aihan Omer, care când a auzit că românul vrea să joace pentru unguri, l-a adus repede la lot pentru Mondial. Retragerea de la Națională cât Omer este antrenor, după Mondial, nu a putut să fie aplicată. În ultimul meci al Naționalei la Mondial (nu mai știu exact cu cine), Cozma a jucat doar două minute, chiar dacă în tribune se aflau oficiali ai clubului unde evolua, Veszprem, veniți special pentru a-l urmări. Ieri noapte, împreună cu alți doi colegi de la clubul unde evoluează au fost să-l sărbătorească pe Iancici, care tocmai devenise tătic. Cozma a încercat să medieze conflictul izbucnit între niște rromi și fata cu care dansa. Un grup de treizeci de persoane au atacat-o pe aceasta, uriașul de 2.11 m. încercând să-i liniștească. Nu a reușit. S-a liniștit el după ce a luat un pumn în spate și un scaun peste ceafă. Și dacă nu era de ajuns, încă trei cuțite în inimă, ca să fie băieții siguri că s-a rezolvat treaba.

Da, cam în lumea asta trăim. Unde copiii de 12 ani se droghează în Pantelimon. Unde femeile gravide stau în picioare în autobuz. Unde toți cred că totul e ok. Unde toți cred că încă se mai poate rezolva ceva. Unde elevi sunt exmatriculați pe motiv că-și exercită dreptul la liberă exprimare pe blog. Unde încă trăim cu speranța că mâine va fi mai bine decât a fost azi.

Lumea handballului și a sportului în general este șocată, și toată lumea s-a adunat pentru a-i ajuta familia și a-l comemora pe „Păsărilă”. Un pivot pe care eu unul, chiar dacă era mai înalt cu vreo 25 de cm decât mine , l-am luat mai mereu ca model pe teren. Capacitățile sale sportive erau nelimitate. Putea să-ți decidă de unul singur un meci, dar în același timp putea să ți-l și piardă. Pick Szeged, marea rivală a echipei lui Cozma, Veszprem, va face astăzi seară o slujbă de comemorare pentru jucător. Steaua București, rivala a clubului Dinamo unde Cozma a evoluat, și-a transmis și ea condoleanțele pentru pierderea marelui sportiv, la propriu și la figurat. Fanii lui Veszprem s-au adunat azi în Ungaria la locul unde Cozma a decedat. Pe toți îi doare că una dintre marile speranțe ale handballului românesc (și un om, în primul rând) a fost ucis de către treizeci de persoane. Și știți unde e problema? Că nu i s-a întâmplat doar lui Cozma. Li s-au întâmplat atâtor oameni. Ți se poate întâmpla și ție, mâine. Pentru că asta e lumea în care trăim. Tristă. Dură în primul rând.

În sport există victorii și înfrângeri. Ele trebuie luate ca atare. Ce a fost nu mai poate fi reparat. Dar putem învăța din fiecare lucru câte ceva. Dumnezeu să-l odihnească pe Marian Cozma !

Știu. S-a terminat. Trebuia să fac asta pe 31 decembrie. Am zis însă că toată lumea o face atunci. Eu am zis să fac mica retrospectivă a anului 2008 acum, în 2009. Acum când deja o pot privi ca pe trecut, nu mai poate fi privită ca în prezent, deci nu se mai poate întâmpla nimic.

În 2008 am învățat. Am învățat multe lucruri, bune, rele, aici fiecare își poate da cu părerea. Am învățat ce înseamnă emoția, tristețea și dorul de casă. Am învățat cine îmi e prieten și ce înseamnă asta pentru mine. Ce trebuia să fac, ce am făcut, ce am de făcut; când trebuia să tac și când trebuia să vorbesc. Când m-am comportat bine și când nu. Când trebuia să las capul jos, și când trebuia să țin nasul sus. Când trebuia să fiu eu, sau când trebuia să mă schimb așa încât nimeni să nu mă mai recunoască. Dar în definitiv asta fac an de an.

Anul 2008 a fost foarte diferit, și alături de 2009 vor fi doi ani unici în viața mea prin prisma anului de schimb. Dar înainte de anul de schimb, au fost multe. Clasa a 10-a, note, râsete, scandaluri în clasă, handball, revista școlii, fotbal pe maidan, Dragon Ball, teme, petreceri, glume proaste, The Godfather, și mai multe teme, și mai mult fotbal, sex (modificat pe motiv că unii mă cred ușă de Biserică), Milan, iarăși revista școlii, blogging, Rubik’s Cube, dosare, FeedReader ș.a. Pot să enumăr până mâine. Am încercat să mă rezum la cele mai importante.

Cu blogul am început pe 19 aprilie, ziua unei bune prietene (1993), ziua în care a fost ales ultimul Papă (2005), ziua în care s-au născut Calistrat Hogaș (1848) și Nicu Covaci (1947) sau în care au decedat Charles Darwin (1882) sau Pierre Curie (1906). Am început prin a fi citit de puțini, majoritatea colegi sau prieteni. Am avut 42 de unici în prima lună. Asta înseamnă undeva pe la 3 sferturi din lista de Y!M. În iunie am avut 160. Am crezut că e mult, nu aveam nici cea mai mică idee despre ce urmează. În august am plecat din țară. Am avut 144 de unici. Din august am început să scriu despre anul de schimb și nu numai, dedicând mai mult timp blogului ca până atunci. Ce a urmat e rezultatul multor ore petrecute pe blog, scriind, când alții se uită la TV sau se joacă World of Warcraft: 315, 560, 909 și, cireașa de pe tort, 2155 unici lunar, pe septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie. Pentru unii nu e mult. Pentru mine e enorm. Mulțumesc mult site-ului danemarca.dk, care m-a descoperit și mi-a publicat orice articol legat de Danemarca, și îi mulțumesc și lui Zoso fără de care cu siguranță luna decembrie nu ar fi arătat așa de bine în statistici. Ziua în care mi-a publicat o parte din articolul Jurnalism și Blogging la el pe blog mi-a adus 365 de vizitatori unici. Doar în săptămâna aceea am avut 936 de unici, în condițiile în care cea mai bună săptămână de până atunci fusese cu doar 457. În concluzie, fără el nu aș fi avut micul meu moment de glorie, așa că nu pot decât să-i mulțumesc. Cifrele arată mai mult decât pot spune cuvintele.

În rest, despre anul de schimb am vorbit în Cum e să fii elev de schimb (I) și (II), și o să vorbesc și în continuările primelor două. A reprezentat cu siguranță cea mai importantă parte a anului 2008, pe lângă toate cele enumerate mai sus. Dar prefer să las partea asta pentru alte articole detaliate.

2008 a fost un an bun, poate peste așteptări. La fiecare sfârșit de an îmi doresc același lucru: anul care urmează să fie și mai bun decât cel care se termină. Mereu a fost așa. Cum va arăta 2009 ? O să mă rezum tot la o enumerare de termeni, împărțită în două categorii, cu termenul comun mult blogging: Anul de schimb: Varde Gymnasium, Blåbjerg HK, Rubik’s Cube, seminarii, Amsterdam, Det Lille Apotek, petreceri la școală, petrecerea de 18 ani, tristețe la final. Pentru când revin acasă: revedere, familie, vecini, prieteni, fotbal pe maidan, handball din nou (sper), Liceul Pedagogic Ploiești, rude, carnet de șofer.

Știu că vi s-a acrit de la câți v-au urat, dar vă mai spun și eu. Un 2009 cât mai bun, așa cum vi-l doriți.