Articolul acesta se adresează tuturor tinerilor sportivi, mai ales celor sub 16 ani. În principiu se adresează tuturor juniorilor, indiferent că fac fotbal, înot, handbal sau rugby, ar trebui să țineți cont de ceea ce vă spun eu acum. Sportul este o activitate pe care mulți nu o înțeleg. Căprițele din prima bancă, despre care vă vorbește Makavelis aici, nu înțeleg cu siguranță. Însă cei care înțeleg și s-au apucat de un sport de mici vor înțelege de ce am scris postul ăsta.

Când faci un sport poate nu prețuiești asta. Poate că te duci doar pentru că îți organizează un pic viața programul fix pe care îl ai zilnic, de trei ori pe săptămână sau când ai antrenament. Însă mulți nici măcar nu se gândesc la faptul că peste 4-5 ani junioratul se termină, ei se vor lăsa de sport, și le va părea rău. Foarte rău. Dintre toți tinerii care se apucă de un sport de performanță, foarte puțini urmează o carieră în domeniu. Ceilalți ba n-au timp de școală, ba n-au chef să se mai ducă la antrenamente, ba nu-i lasă părinții etc. Ei bine, sfatul meu este să vă țineți dacă sportul chiar vă produce plăcere. Dacă mergeți de drag la antrenamente, și nu din obligație, atunci nu vă lăsați. E greu, corect, dar fără muncă nu poți deveni cu nimic mai mult decât Adrian Cristea. Adică ceva nul din punct de vedere sportiv și cu o mentalitate puerilă de copil (și asta consider că e indulgent). Nu cred că cineva se apucă de sport doar ca să devină așa ceva. Cel puțin eu nu îmi pot imagina o persoană care să se apuce de sport și să-și rupă mâinile și picioarele mii de ore pe an doar pentru a se da în stambă. În ziua de azi nu mai e nevoie de așa ceva. Îți ia tac’tu un BMW și gata, ești plin de bășini, nu mai e nevoie să depui efort.

Cei care se apuca de un sport de performanță de tineri au alte aspirații. Ei își doresc succesul, văd sportivii de performanță ca pe modele. Însă chiar și cu multă muncă, unii dintre copiii care au venit zilnic la antrenamente cinci ani nu ajung nimic. Și asta pentru că unii se nasc mai egali decât alții. N-ajungi să primești un contract de jucător la o echipă de seniori chiar dacă tu ești bun, dar nefiind în stare să-l „finanțezi” pe domnu’ antrenor n-ai nicio șansă. Cum să te compari tu cu ăla care cheltuie banii tăi de buzunar pe o lună întreagă într-o singură seară?

Unde vreau să ajung? La faptul că junioratul este cea mai frumoasă perioadă a carierei sportive a oricui. Chiar și dacă ajungeți să fiți seniori la vreun club din România sau din afara, tot la juniorat vă veți gândi. E ca și în viață. Îți dorești toată copilăria să ajungi mare șef, și când ajungi descoperi că vrei să trăiești iar clipele copilăriei. Sunt mulți tineri care se lasă de sport din motive stupide, cum am zis și mai sus, iar peste câțiva ani regretă. Că pe ei nu i-a sfătuit nimeni. Ei bine, vă sfătuiesc eu. Dacă înțelegi sportul de performanță așa cum trebuie și îți dorești o carieră în viitor, probabil o vei avea. Trebuie doar să muncești. Perioada în care făceam sport de performanță era una foarte organizată pentru mine, pentru că aveam un program fix pe care nu-l puteam schimba nici în ruptul capului. Între ora A și ora B antrenament. Nimic mai simplu. Sportul de performanță îmi lipsește, la antrenamentele zilnice mă gândesc mereu, chiar dacă alergam de îmi ieșea limba din gură. Aș da multe chestii pentru încă un an de juniorat, chiar dacă e înot sau handbal. Toate lucrurile astea îmi lipsesc, și nici nu mă îndoiesc de faptul că oricui îi lipsesc atunci când nu se mai duc la antrenamente. D-asta vă scriu aici. Încercați să nu faceți și voi greșelile pe care mulți alți sportivi tineri le fac. Nu vă lăsați de sport doar pentru că e greu, dacă asta este ceea ce într-adevăr vreți să faceți. La un moment dat veți ajunge să regretați și să dați pe blog sfaturi „pentru tinerii sportivi”.

Apropo de sport. Azi aș vrea să ajung la #JoggingTweetMeet.

Aș putea să scurtez tot postul la doar un cuvânt. Îmi pare însă că nu vă va mulțumi prea mult. Concluzia va fi, din păcate, aceeași. Suntem o națiune mică, mulți nu ne cunosc, pe și mai mulți nici nu îi interesează de noi. Numărul de locuitori pe care îi avem nu ne ajută prea mult când e vorba de a fi cunoscuți de cei de afară. Ăsta e un exemplu concret, însă sunt sigur că e la fel în toate țările nordice și în țările mici cu trai de dezvoltare mult deasupra mediei. Un fel de fiecare cu aia a mă-sii. Dacă aș fi făcut aceeași încercare în Germania, sunt sigur că rezultatele ar fi fost un pic mai pozitive, pentru că fiind o națiune mare automat mai pleacă români și pe acolo. În Danemarca însă numărul de români e mic, poate și datorită diferenței mari de climat, sau și datorită limbii destul de dificil de învățat.

Am întrebat un număr mare de persoane niște întrebări generale despre România. Nimeni nu a știut nimic despre cultura noastră sau persoane istorice în afară de Ceaușescu. Păi nu eram noi națiunea aia cu multe personaje istorice, mărețe, care s-au bătut pe toate plaiurile est-europene posibile ? De la Mihai Vitezul și Cuza, până la Carol al doilea și Regele Mihai, niciunul nu este cunoscut în Danemarca. Și as putea paria că nu e singura țară. În același timp, Ceaușescu și Dracula sunt la mare căutare. Fiind o națiune care pune mare accent pe handball, danezii au mai auzit și de Luminița Dinu, Carmen Amariei (care a fost campioana Europei cu Slagelse), Cristina Vărzaru (campioană națională cu Viborg HK). Au mai auzit și de Chivu, Mutu și Gheorghe Florescu (FC Midtjylland). Cam atât.

Mai țin minte că în prima zi de școală aici m-au întrebat unde e România. Când le-am arătat-o pe hartă nici nu le venea să creadă că suntem în Europa. Să nu mai vorbim de faptul că am fost întrebat dacă suntem în UE. După asta, am avut un mic test la geografie despre țările lumii. Din întâmplare, și România se afla pe acolo. Am fost întrebat din nou unde se află România. Pur și simplu, nu îi interesează. Și sincer să fiu, de ce i-ar interesa ? Credeți că au vreo dorință arzătoare să locuiască în București ? Nu, n-au. Și e normal. Dintre toți pe care i-am întrebat, niciunul nu ar vrea să părăsească Danemarca. În niciun caz în România.

Nu știu nimic nici despre români, ca oameni, lucru care nu e deloc rău. Mai bine să nu știe nimic decât să știe de ragazzi din Italia sau de cei de la cules portofele din Spania. Copenhaga e plină de cerșetori români. Au apărut și pe la TV, vorbind 2 cuvinte în daneză, 2 engleză, 2 română. Tare rău îmi pare că nu mai pot găsi video-ul, era așa de comic, și în același timp trist. În loc să pună mâna pe o sapă, stau la cerșeală.

Nu știm noi în România d-astea, dar danezii își lasă ușile deschise noaptea, fără nicio problemă. La fel și când pleacă de acasă pentru scurt timp. Există două chei. Le găsești ascunse undeva prin garaj. Mașinile nu și le închid în timpul zilei. Poți să intri în curte și să o iei, că garduri n-au la case. Dacă te duci pe stradă vezi zeci de biciclete nelegate. Nimeni nu le atinge. Și când îi întrebi cum de au curajul să-și lase bunurile așa, îți răspund să „nimic nu se întâmplă aici”. Dar curând o să ne știe și danezii așa cum ne știu și italienii. Se aduna românașii noștri și aici. Suntem ca și cancerul. Neoprit la timp, poate provoca daune enorme. Eu zic maxim 3-4 ani. Asta dacă își spun danezii rugăciunile corespunzător.

Știți că Islanda are puțin peste 300.000 de locuitori? Un pic mai mult decât Ploieștiul. Ei bine, vineri, în sala din Skjern, ne-a întins pe sârmă. 34-28

Danemarca ? Reușește să depășească 6 milioane de locuitori doar dacă numărăm și vacile. 32-29 pentru ei, astăzi.

Dar nu e nimic. Optimism ne trebuie. Până la urmă, când o să plecăm bătuți de la Campionatul Mondial, o să spunem că totuși, a fost o performanță că ne-am calificat acolo. Ca și la EURO 2008. Și până la urmă, când 14 ani ai văzut de la televizor Mondialele, e într-adevăr o performanță. Hai România !?

În timpul ăsta, fetele de la Oltchim au bătut pe Larvik în Norvegia cu 27-25 și s-au calificat în semifinalele Ligii Campionilor. Hai Oltchim, hai România !