Ca sportiv de performanță, de-a lungul timpului am participat la mai multe competiții, în special în copilărie pe când făceam înot. Am făcut și ceva fotbal și handbal, câțiva ani buni, deci din aproape 19 ani de când mă învârt pe aici, mai mult de jumătate am făcut un sport de performanță. Și știți ceva? Niciodată nu am plecat din vestiar cu ghetele, jambierele, apărătorile și echipamentul în geantă și pe drum către casă am gândit așa: „Băi, ce fericit sunt că am participat la meciul ăsta. Sunt tare bucuros că am jucat 75 de minute pe teren astăzi, participarea mea la acest eveniment este foarte importantă.” Nu. Am gândit ori „Am învins, e ok”, sau ”Am pierdut, data viitoare trebuie să fim mai buni”.

Un sportiv profesionist nu vine de 6-7 ori pe săptămână la antrenament ca să participe și el o dată pe săptămână la un meci. Nu. El vine la antrenament ca să devină mai bun, să se pregătească și, surpriză, nici de data asta nu o face doar de plăcere, ci pentru a fi mai bun decât adversarul între fluierele arbitrului. O face pentru a ieși de pe teren învingător, nu pentru a participa. De participat poate oricine, de câștigat nu chiar. Voi credeți că peste 10 ani îmi voi aminti că acum trei sezoane Levski Sofia a participat în grupele Ligii Campionilor, dar că nu a câștigat niciun meci? Nu. Dar ce credeți, îmi voi aminti peste 10 ani cine a câștigat Liga acum trei ani? Evident. Pentru că învingătorul are mereu un loc stabilit în istorie, chit că vorbim de fotbal, handbal, box, sau de orice în afară de sport. Învingătorul scrie istorie. Participantul este cel care-l face campion pe cel care, la final, ridică trofeul. Și chiar dacă fără participanți nu ar exista o competiție, mereu va exista doar o singură echipa: cea care la final se află cel mai sus.

Să participi e important doar dacă ești amator și faci sport de plăcere. Doar dacă mergi cu prietenii la fotbal pe sintetic și apoi la o bere. Nu dacă ești profesionist. Nu dacă vii la antrenament în fiecare zi, poate chiar de două ori pe zi. Sportul, în general, trebuie să fie privit din două perspective: cel făcut de plăcere, și cel profesionist. Eu vorbesc despre al doilea caz, că despre primul nu sunt atât de multe de zis.

Jucătorii de fotbal din Spania, să zicem, plătiți cu milioane de euro pe sezon nu primesc banii ăștia ca să participe în Primera Division. Nu, ei îi primesc pentru că ăla e jobul lor, iar cum nici matale nu te duci la job doar pentru a te afla acolo, atunci nici ei nu primesc banii ăstia doar ca să participe. Ei primesc banii ăștia pentru a câștiga. Nu neapărat trofeul, pentru că multe echipe nu pot ajunge la astfel de performanțe, dar fiecare manager setează la început de sezon un obiectiv. L-ai îndeplinit? Ai câștigat. Nu l-ai îndeplinit? Ai pierdut. As simple as that…

Chestia asta cu „e mai important să participi decât să câștigi” e ceva penibil spusă de către cineva care nu a participat în viața lui la o competiție, care nu știe cu ce se mănâncă o minge de fotbal, sau care nu știe regulile niciunui joc. Poate doar al pokerului. Sau, cel mai probabil, cu mult timp în urmă niște sportivi de performanță foarte slabi (nu fizic, ci psihic și calitativ), care n-au câștigat nimic în viața lor s-au adunat la sfat și au spus: „Domnilor, cariera noastră e pe final, nu am atins niciun trofeu, decât cu privirea la televizor, și trebuie să spălăm rușinea. Cum facem?” Iar atunci, cel mai deștept dintre ei a venit cu o idee genială în fața presei.
„Stimați jurnaliști și telespectatori, adevăratul motiv pentru care există sportul este participarea. Adevărata plăcere este să iei parte la un eveniment sportiv, nu să câștigi”
„Normal, tu nici n-ai de unde să știi cum e să câștigi ceva”, se aude din spatele puhoiului de oameni ai presei.

Frumoasă povestea mea, nu? E adevărată. Cel puțin așa cred. Și mai cred că știu ce vorbesc, și aș dori dacă mă contraziceți să o faceți cu argumente bine puse la punct, că știți că trag cu dinții de ideile mele. Nu vă mai dați pe după colț, adevăratul lucru pentru care ORICINE participă la o competiție, fie ea sportivă sau nu, este să câștige. Sau cel puțin să se apropie cât mai mult de acest obiectiv. Mulțumirea idioată a celor care doar participă vine de la români, probabil, pentru că din incapacitatea de a câștiga aproape nimic, trebuie să ieșim și noi cumva, nu? În momentele alea, evident că participarea e mai importantă, când ea devine, de fapt, singurul target. Sau mi se pare mie prea des că aud fraza ”obiectivul nostru este participarea în Champions League”?

Maracana. Stadionul unde multe dintre visele fotbaliștilor tineri se împlinesc. O altfel de Maracana decât cea cunoscută în lume pentru cei aproape de 90.000 de suporteri pe care-i poate închide în mrejele sale. O Maracana românească. Maracana ploieșteană, de fapt. Acolo unde, ani la rând, s-a jucat fotbal pe beton la „porțile” unde trebuiau bătute covoare. Generații după generații, încă de pe vremea când în parcare erau 5 mașini, și-au arătat acolo talentele fotbalistice. Până la noi. Pentru că după normala evoluție, parcarea s-a umplut. Atât cu mașini, cât și cu proprietari. Proprietari de mașini, bineînțeles, că doar nu sunt de sine stătătoare.

Mașinile nu sunt problemele cele mai mari, că doar talentații de noi le folosim ca jaloane. Proprietarii sunt problemele principale. Mai ales cei bogați, cu mașini scumpe. Și pe de o parte îi pot înțelege, chiar dacă nici noi nu suntem așa animale. Dar pe de altă parte … am atât de multe de zis. În primul rând sunt niște putori. Sunt locuri de parcare și mai departe de terenul de fotbal, dar refuză să parcheze acolo din lejeritate. Preferă să pună mașina ca balega-n drum, și mișcându-și posteriorul de balenă, să se deplaseze spre scara blocului uitându-se viclean către noi: „V-am tras-o!”. Iar noi, viclean către balenă, cu o durere de copil în suflet: „Pe riscul tău.”

Dar războiul psihologic nu se oprește aici. Ne urmărește de la balcon, gata gata să ne spună să plecăm acasă, de parcă noi nu locuim chiar acolo. Dacă nu plecăm vine și mută mașina în mijlocul porții. Mai joacă-te … sârba. Bineînțeles că ei câștigă mereu. Problema mea este alta. Acum cinci ani când plozii lor loveau mașini la foc automat, de ce nu le-au spus să se oprească? Doar pentru că sunt ai lor? Asta mă deranjează cel mai mult. Când e vorba de tine, taci. Când e vorba de alții, ridică glasul. Că ești șmecher, ai beamveu, iar celălalt n-are. Sau dacă spun „celălant”, înțelegi mai bine?

În Danemarca am învățat ceva. Și anume că tipul ăsta de om este, de fapt, un inferior. Ah, bun, are bani, mașini și case. Bun, și? Tot un inferior rămâne. Un needucat, fără școală (sau dacă are, terminată pe bani). Oameni care, contrar unei replici cunoscute, s-au născut mai egali decât alții. Datorită statutului financiar, s-au născut cu o șansă în plus față de ceilalți. Oameni de ban-gata care cred că totul li se cuvine doar pentru că pe „fluturaș” sunt multe zero-uri. Niște oameni care într-o țară civilizată ar ajunge plini de flegme. Ar sta undeva la colț, departe de societate, pentru că sunt oameni care nu se pot integra într-o lume normală, unde lucrurile decurg exact ca în abecedarul democrației. Ei, obișnuiți fiind cu drepturile de acasă, ar da de un zid în afara țării. Acolo unde ar sta la coadă după oricine, unde ar sta la rând la benzină, și unde comenzile lor ar însemna nimic. „Du-te acasă la tine și joacă-te!” ar primi ca răspuns o perioadă de ignorare sau, în cel mai rău caz, un deget mijlociu din partea interlocutorului. Și atunci ce vei face? Vei coborî la copii și îi vei bate?

Înainte să plec mă certam încă pentru peticul ăla de parcare. Dădeam orice să mai joc zece minute de fotbal. Și, de cele mai multe ori, pierdeam. Pentru că după cum am spus și mai devreme, nesimțitul vine și mută mașina așa încât nu mai poți juca. Acum, când am realizat câți bani dau pe căcăței din ăștia și pe figurile lor, nici nu prea mai am chef să mă cert cu ei. Mai bine mă duc cu mai mulți, închiriez un teren undeva, și jucăm acolo. Dar mârlanul va crede că el a fost motivul pentru care am plecat și nu ne mai jucăm acolo. Și ego-ul lui se va mări, se va umfla pipota în el. Când va trece pe lângă noi va umfla pieptul, va ridica nasul și sprânceana și ne va spune „Salut, băieți!”. Și-atunci, nu-ți vine să-l pleznești pe libidinos?

Huliganismul este un fenomen des întâlnit în zilele noastre. Voi vorbi astăzi despre huliganismul din fotbal în special, în altele nefiind așa de bine informat. Se știe că huliganismul a pornit prin anii ‘60 – ‘70 în Anglia, acolo unde se presupune că s-a și inventat fotbalul. Huliganismul constă în tulburarea liniștii publice de către fani ai echipelor de fotbal, în general rivale. Rivalitățile de pe teren provoacă în general rivalități și mai mari în afara lui, acolo unde huliganii fiecărui club se adună să se bată. Este, fără discuție, un lucru rău, o atitudine brutală, poate o manifestare a oamenilor frustrați.

Cine sunt huliganii? Păi Dougie Brimson spune în cartea lui, Barmy Army, ca a cunoscut doctori, avocați, bacheri, taximetriști, jurnaliști, și chiar și polițiști care erau huligani. El crede că prin huliganism te poți detașa de toate problemele pe care le ai. Îți poți arunca toate frustrările în bătăile contra clanurilor rivale. Și totul devine o modă. Clanurile au nume, întâlniri, chiar și istorie. Spre exemplu, The Headhunters, huliganii celor de la Chelsea, sunt unii dintre cei mai vechi și cei mai cunoscuți din lumea fotbalului englez și internațional. Marii lor rivali sunt fanii lui Milwall, West Ham sau Tottenham.

Huliganii se întâlnesc înainte de fiecare meci, stabilesc trenuri, rute și își fac planuri, așa încât totul să iasă ca la carte. De fiecare dată se poate termina trist pentru oamenii implicați în fenomen, și ei știu asta, așa că fac tot posibilul ca totul să decurgă perfect. Odată intrat într-unul dintre aceste grupuri, viața ta nu mai este deloc sigură. Cu siguranță că a lua parte la astfel de activități nu te poate ajuta cu jobul tău, dar cu siguranță răspândești teamă și impui respect în lumea fotbalului. Darren Wells spune în Making a New Start că huliganismul nu este doar despre bătaie, ci și despre sentimentul pe care îl ai când pregătești acțiunile. Este exact ca și fluturii din stomac, spune fostul huligan englez. El a făcut parte din grupul The Headhunters al lui Chelsea, și a fost printre fanii englezi trimiși acasă de la EURO 2000 din Belgia.

Șansa de a fi anonimi, sau de a avea două vieți, îi imping chiar și pe tineri să intre în fenomen. Din ce în ce mai mulți puști de până în 20 de ani încep să lupte alături de consacrații huligani englezi. Doar când ajung în tribunal să fie judecați pentru ce au făcut, și anonimitatea dispare, realizează în ce pericol s-au aflat. Problema este că foarte puțini dintre huligani vor ajunge vreodată să fie judecați sau la închisoare. Majoritatea fug și este destul de greu să îi prinzi, mai ales că se ascund sub haine largi, iar constituția lor atletică e greu de definit. La fel și cu capul pe care de obicei îl ascund cu un fes sau o glugă. Cei care sunt mai bătrâni se plictisesc sau nu pot să alerge, așa că decât să ajungă la închisoare, vor prefera să se bată cu poliția. Și cu ani sau zeci de ani de lupte de stradă în spate, pot deveni extrem de periculoși. Și nu sunt periculoși doar pentru poliție. Pot fi doar 20, sau pot fi 2000, dar cert este că dacă îi vezi venind după colț, dezastrele pe care le pot provoca sunt uriașe. Și atunci când stai pe marginea drumului, bătut și aproape mort, chiar nu mai contează cine te-a lovit, pentru că te doare la fel de mult.

Motivul pentru care se comportă așa nu poate fi exact stabilit. Unii dintre ei nici măcar nu sunt fani ai echipelor. Pentru ei, un tricou cu starul echipei nu reprezintă cu nimic mai mult decât sângele de pe fața celui din fața lor. Totul este un joc pentru ei. Și grav este că e un joc în care poți să mori în brațele adversarului după fiecare luptă. Asta înseamnă că ei nu vor să se oprească. Dacă o grupă e bătută măr de alta, nu se va duce la poliție. Își va lua revanșa următoarea dată.

În Anglia huliganismul este comparat cu băutul la volan. Unii dintre ei ori au facut-o, ori știu pe cineva care a făcut-o, dar nu iau nici o măsură în a opri aceste lucruri. La fel și cu huliganismul. Dacă cineva este prins nu spunem că e criminal, ci doar că a fost ghinionist. Ei nici nu consideră că ceea ce fac e o crimă. În realitate însă, huliganismul nu este nimic altceva decât o crimă, cu mult mai gravă decât condusul sub influența băuturilor alcoolice.

După introducerea scaunelor și a camerelor de filmat pe marile stadioane, huliganismul a început ușor-ușor să scadă. Cel puțin asta spun cifrele. De la EURO 1992 au fost 250 de fani englezi trimiși acasă, iar în 1996, EURO din Anglia, 942 de fani englezi au fost reținuți de poliție. Apogeul negativ s-a atins la EURO 2000 din Belgia și Olanda, unde 945 de fani au fost arestați și trimiși acasă. Cele mai bune performanțe au fost atinse la EURO 2004 unde doar 53 de fani englezi au fost trimiși acasă, în condițiile în care 52 au fost arestați în același timp în Algavre. Incidentele au fost cu mult mai puțin violente în Portugalia la Campionatul European, dar asta nu înseamnă că problema este deja rezolvată. Și statisticile din Anglia spun același lucru. Huliganismul scade, dar încă există și reprezintă un obstacol pentru poliție.

Una dintre metodele prin care se încearcă rezolvarea huliganismului este interzicerea fanilor cu probleme pe stadioane. Dar bătăile sunt foarte rar pe stadioane, majoritatea dintre ele disputându-se în afară. Și mai grav este că nu trebuie să fii huligan ca să te bați. În Anglia poți doar să fii un fan normal și să ieși de la meci de pe stadion, și poți fi deja în mijlocul unei lupte violente. Fără niciun dubiu că interzicerea pe stadioane este o metodă eficientă, dacă ne uităm iar pe statistici. Cea mai mare performanță a fanilor englezi a fost finala Champions League din 2005 dintre Milan și Liverpool, unde 40.000 de fani din Albion au călătorit spre Istanbul. Niciunul nu a fost arestat.

Huliganismul este numit boala engleză. Este clar însă că și dacă în Anglia a început totul, și că acolo ar trebui să se oprească, nu doar ei au probleme de acest gen. Țările din estul Europei sunt și ele pline de huligani, în special România și țările din fostul bloc sovietic, în frunte cu Serbia. Problema e la fel de mare și în Italia, unde multe dintre grupări susțin chiar și sisteme politice, cum ar fi S.S. Lazio Roma (naziști). Derbyurile din Sicilia, între Catania și Palermo în special, sunt mereu păzite strașnic de către polițiști. De multe ori accesul fanilor echipei care joacă în deplasare este interzis pe stadion, întâlnirile dintre cele două grupări fiind considerate de gradul 0. Cei de la S.S.C. Napoli sunt rivali cu Hellas Verona și Lazio, dar în special cu A.S. Roma. Întâlnirile dintre cele două echipe sunt numite Derby del Sole (Derbyul Soarelui), la fel cum și cele dintre Internazionale Milano și AC Milan se numesc Derby della Madonnina (Derbyul Fecioarei).

Personal cred că problema pornește de jos, de la copii. Dacă tinerii ar fi educați specific, explicându-li-se că huliganismul nu este un lucru pozitiv, totul s-ar termina într-un anumit timp. Huliganii mai vechi s-ar plictisi și s-ar retrage. Dar nefiind nimeni care să vină din urmă, totul s-ar restrânge la foarte mici grupuri de huligani, care nu ar putea avea aceleași efecte pe care le au grupurile din zilele noastre. Problema nu poate fi rezolvată ca una de matematică, pe loc, folosind o teoremă. Trebuie utilizate toate mijloacele pe care poliția le are la dispoziție. Poate lua o generație, două sau trei până apele se vor calma, dar eu cred că dacă se vrea într-adevăr rezolvarea problemei, se va putea.

Unii oameni o fac pentru notorietate. Alții doar iubesc să se lupte.
Darren Wells – Making a New Start

P.S.: Acesta este articolul cu numărul 100 :)

Am mai scris un articol pe tema asta, Copilăria mea. Acum o să vorbesc tot despre copilăria mea, dar nu voi mai generaliza. Voi vorbi exclusiv despre copilăria din fața blocului. Știți voi, când ieșeam afară și băteam mingea de dimineața până seara.

Când venea vacanța de vară eram cei mai fericiți. În general, copii fiind, urlam de bucurie când auzeam pentru ultima oară clopoțelul școlii. Venea acasă, mâncam, și direct ieșeam afară. Era un fel de ritual. Începea vacanța. Era prima zi din cele trei luni de stat pe afară. Urma să ieșim cu toții pe la 2-3 cum făceam de obicei. Ne vedeam în fața blocului la fotbal, până când se făcea noapte. Țin minte că „terenul” de fotbal era chiar în fața geamului meu. Un perimetru de 15-20 de metri cu iarbă. De obicei plină de căcați de la câinii vecinilor, care nici când jucam fotbal nu puteau să se ducă în altă parte. Adevărul e că spectacolul era un deliciu pentru oricine. Dar trecem peste. Distracția era oricum mare. Când am fost mic îmi plăcea la nebunie să stau în poartă. Ai mei îmi ziceau că eu stau în poartă și alții joacă, dar eu nu eram de acord. Asta îmi plăcea și asta făceam.

Terenul celor mari era pe partea cealaltă a unui bloc. Nu avea iarbă, dar avea o poartă (și încă mai are) și când veneau cei mari trebuia să-ți iei tălpășița. Oricum nici nu ne prea plăcea. Noi ne distram pe iarba noastră unde cei mari nu veneau. Și când ne adunam cu toții afară, trebuia să pleci de acasă. Era o gălăgie imposibil de suportat. Eram vreo 20 dacă ne adunam toți. Mulți dintre ei nici nu mai stau în parcare acum. Și oricum, alții sunt deja la Facultate. Jucam fotbal până seara. Când se făcea noapte treceam la pititea. Și aici ne distram tare rău. Bineînțeles, unii nu se puneau niciodată, alții se puneau mai mereu. Cum se întâmpla că la numărătoare cei mai mici se puneau mereu, nu pot să-mi dau seama. Era ceva putred acolo. Cert e că scăpam mereu. Ne piteam prin boscheți și gândeam tactica. „Stăm aici până scuipă pe cineva. Apoi putem să ieșim, nu mai contează”. Dar când toată lumea știa același lucru, parcă nu-ți venea să pierzi toată noaptea într-un singur loc. Așa că ieșeai. Și ce credeți? Deh, te scuipa. Dar era mereu cineva acolo ca să scape turma pentru tine.

A doua zi o luam iar de la capăt. Știu că uneori se supărau pe mine că mă duceam să joc fotbal cu ăia mari. Da, acolo am învățat să fiu portar. Acolo cred că mi-am dezvoltat și simțul de auto-apărare și reflexele. De fapt acum, când sunt ca ei, îmi imaginez cum punem pe cineva de 11-12 ani din parcare să apere. Cam așa eram eu. Dar mereu mă chemau când n-aveau portar, pentru că, modestul de mine, apăram bine. Recordul încă stă la o oră și 45 de minute fără gol din penalty. Sunt câțiva în parcare care încă mă știu de „Stelică”. Bogdan Stelea, bineînțeles.

Oricum, indiferent unde jucam fotbal, e clar cu cine îmi plăcea cel mai mult să-mi petrec vacanța. Cu vecinii de la bloc. Parcă încă mai aud soneria. „Săru’mâna. Îl lăsați pe Christi afară?” În două minute eram jos. Cu Cătălin, Andrei de la 7, peste câțiva ani Andrei de la 4, Mihai, Costin, George, gemenii (nici nu le mai știu numele), Billy Boy (care s-a mutat din cartier pe la 13 ani), Gălușcă și mulți alții. Mai erau și Connex (cum i-am fi zis azi, Vodafone?) și încă un Mihai, dar erau fețe șterse prin cartier. Nimeni nu știa de ei. Mai mereu erau prin vacanțe exotice, mai niciodată cu timp pentru noi.

Mai țin minte și episodul SVJ. SVJ era un nebun. Este încă. Avea tarabă în piață la nord și o dacie veche cu numărul PH-XX-SVJ. De acolo și porecla. Era un dobitoc bătrân care ieșea mereu la noi că jucam fotbal sub balconul lui. Și nu i-a prins bine. L-am terorizat vreo doi-trei ani. Știam ora la care venea acasă de la piață, ne ascundeam în tufișuri (fiind aproape noapte) și făceam mișto de el. Aruncam cu pietre uneori. Omul era dezorientat, dar știa că noi suntem. Arunca printre dinți un „dracilor!” și pleca. Uneori când avea chef, ne alerga. Asta era cea mai frumoasă parte, văzându-l cum se clatină ca un pinguin în încercarea prostească de a pune mâna pe niște copii. Azi, din păcate, SVJ-mașina nu mai este în parcare. Moșul încă mai e, dar e prea puturos să mai iasă la noi.

Timpul a trecut și iată-ne acum mari. Mi-e lehamite de postul de portar. Mulți au plecat din parcare. Cei mari la fel. Ca un schimb de generații, noi am preluat terenul lor. Asta și după ce pe terenul nostru s-au făcut timp de doi ani reparații ale țevilor de apă. După ce au terminat de săpat, iarba a dispărut, bineînțeles. Dar nu mai e nici pe departe aceeași plăcere de a juca fotbal. Printre zeci de mașini e greu să joci. Când eram mici era altceva. Puteam să ne tăvălim pe iarbă. Acum ce să te tăvălești pe beton? Mai profităm prin vacanțe până-n ora două-trei, că pe urmă iar apar mașinile și ne strică joaca. Dacă nu suntem noi, parcarea e goală. Copii nu prea mai sunt. Probabil a aflat lumea de prezervative. Singura soluție acum e să ne strângem și să închiriem un teren la Sala Sporturilor sau în altă parte.

Știu că niciodată copiii ce se vor naște nu vor avea o copilărie cum am avut eu și baieții de pe Republicii. Ne-am distrat de multe ori. Am fost și supărați unii pe alții. Se mai întâmplă. Eram copii. Mereu ne-am împăcat, și cel mai important e că și acum, când ne apropiem cu toții de majorat, încă mai suntem prieteni. Uneori dăm chiar în mintea copiilor. Da, mai jucăm și pititea. Noi credem că e distractiv că ne amintește de copilărie. Scapă turma din trecut e acum cuvânt „undercover”. Înseamnă că a apărut vreun vecin nervos, sau că aruncă dobitocul ăla de la 6 cu ouă, roșii sau cartofi și că trebuie să fugim. Oricum, nici fuga asta parcă nu mai are același farmec. Dacă la 12 ani scoteam fum din moșii de 50 de ani care voiau să ne prindă, acum ce șanse credeți că mai au?

Copilăria mea a fost specială, am mai spus-o. Mi-a plăcut să fiu copil. Toată lumea zice că e bine să fii copil, să nu ai griji, dar mereu îți dorești să fii mare. Când mai crești un pic realizezi că așa e. Timpul nu poate fi dat înapoi decât într-un singur mod. Amintirile te fac mereu să revii acolo unde ai fost. Și asta fără nici cel mai mic efort. Dacă nu credeți, încercați. Adunați-vă toți și rememorați momentele plăcute. O să fie la fel ca în copilărie … voi, mingea și portarul.

Am aici pentru voi o melodie care mi-a amintit de copilărie. Nu în totalitate potrivită, dar oricum, merge. Melodia e necenzurată. Dacă ești pudic, n-o asculta. O să îți producă o indigestie mentală.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Aș putea să scurtez tot postul la doar un cuvânt. Îmi pare însă că nu vă va mulțumi prea mult. Concluzia va fi, din păcate, aceeași. Suntem o națiune mică, mulți nu ne cunosc, pe și mai mulți nici nu îi interesează de noi. Numărul de locuitori pe care îi avem nu ne ajută prea mult când e vorba de a fi cunoscuți de cei de afară. Ăsta e un exemplu concret, însă sunt sigur că e la fel în toate țările nordice și în țările mici cu trai de dezvoltare mult deasupra mediei. Un fel de fiecare cu aia a mă-sii. Dacă aș fi făcut aceeași încercare în Germania, sunt sigur că rezultatele ar fi fost un pic mai pozitive, pentru că fiind o națiune mare automat mai pleacă români și pe acolo. În Danemarca însă numărul de români e mic, poate și datorită diferenței mari de climat, sau și datorită limbii destul de dificil de învățat.

Am întrebat un număr mare de persoane niște întrebări generale despre România. Nimeni nu a știut nimic despre cultura noastră sau persoane istorice în afară de Ceaușescu. Păi nu eram noi națiunea aia cu multe personaje istorice, mărețe, care s-au bătut pe toate plaiurile est-europene posibile ? De la Mihai Vitezul și Cuza, până la Carol al doilea și Regele Mihai, niciunul nu este cunoscut în Danemarca. Și as putea paria că nu e singura țară. În același timp, Ceaușescu și Dracula sunt la mare căutare. Fiind o națiune care pune mare accent pe handball, danezii au mai auzit și de Luminița Dinu, Carmen Amariei (care a fost campioana Europei cu Slagelse), Cristina Vărzaru (campioană națională cu Viborg HK). Au mai auzit și de Chivu, Mutu și Gheorghe Florescu (FC Midtjylland). Cam atât.

Mai țin minte că în prima zi de școală aici m-au întrebat unde e România. Când le-am arătat-o pe hartă nici nu le venea să creadă că suntem în Europa. Să nu mai vorbim de faptul că am fost întrebat dacă suntem în UE. După asta, am avut un mic test la geografie despre țările lumii. Din întâmplare, și România se afla pe acolo. Am fost întrebat din nou unde se află România. Pur și simplu, nu îi interesează. Și sincer să fiu, de ce i-ar interesa ? Credeți că au vreo dorință arzătoare să locuiască în București ? Nu, n-au. Și e normal. Dintre toți pe care i-am întrebat, niciunul nu ar vrea să părăsească Danemarca. În niciun caz în România.

Nu știu nimic nici despre români, ca oameni, lucru care nu e deloc rău. Mai bine să nu știe nimic decât să știe de ragazzi din Italia sau de cei de la cules portofele din Spania. Copenhaga e plină de cerșetori români. Au apărut și pe la TV, vorbind 2 cuvinte în daneză, 2 engleză, 2 română. Tare rău îmi pare că nu mai pot găsi video-ul, era așa de comic, și în același timp trist. În loc să pună mâna pe o sapă, stau la cerșeală.

Nu știm noi în România d-astea, dar danezii își lasă ușile deschise noaptea, fără nicio problemă. La fel și când pleacă de acasă pentru scurt timp. Există două chei. Le găsești ascunse undeva prin garaj. Mașinile nu și le închid în timpul zilei. Poți să intri în curte și să o iei, că garduri n-au la case. Dacă te duci pe stradă vezi zeci de biciclete nelegate. Nimeni nu le atinge. Și când îi întrebi cum de au curajul să-și lase bunurile așa, îți răspund să „nimic nu se întâmplă aici”. Dar curând o să ne știe și danezii așa cum ne știu și italienii. Se aduna românașii noștri și aici. Suntem ca și cancerul. Neoprit la timp, poate provoca daune enorme. Eu zic maxim 3-4 ani. Asta dacă își spun danezii rugăciunile corespunzător.