Mulți au încercat să facă prezentări ale României. Se vor face și mai multe în continuare. Dar țin și eu nevoia să îmi exprim părerea. Am fost atacat din stânga și din dreapta că de ce nu sunt și eu naționalist. Ba chiar și după articolul cu Mândria de a fi român am primit ceva castane. De la oameni care, vezi-Doamne, își iubesc țara așa de mult și nu vor să plece de aici. După părerea mea, oamenii ăștia sunt chiori. Orbi. Din ăia de le trebuie ochelari. E chiar așa de greu să vezi realitatea în care trăim? Ok, naționalismul ca naționalismul, dar avem ce pune pe masă copiilor diseară? Trăiesc zilnic cu grija de mâine, dar nu plec din țară chiar dacă mi-ar fi mai bine afară. Pentru că sunt naționalist. Pentru că-mi iubesc țara. Pentru că avem istorie.

Asta cu istoria m-a dat peste cap. Istorie mă? Păi ce treabă are istoria cu ceea ce se întâmplă azi? Istoria se oprește în decembrie 1989. De atunci nu mai există istorie, ci doar prezent. Un prezent care nu arată deloc bine. Istoria noastră promițătoare, care ne dădea drept mari eroi, luptători pentru propriile drepturi și alte bălării din astea, nu ne ajută cu nimic azi. Dacă te duci în Italia, nimeni nu știe de Carol I-ul. Mai degrabă de Mailat. Istoria nu trebuie confundată cu prezentul. Istoria e trecut. S-a terminat în 1989. Am pus punct. De atunci a început o nouă eră a României. Ne-am despărțit în totalitate de trecut, și trăim doar în prezent. Pentru că realitatea în care ne aflăm ne-a deconectat de trecut, de istorie. România în care trăim ne-a spălat creierul. E o realitate diferită. Și toată lumea o vede, că nu cred eu că v-a orbit Soarele. Vedem și noi că se fură. Vedem că oameni nevinovați mor. Vedem că familii sărace nu au ce pune pe masă. Toate astea le vedem. Dar nu avem curaj să le recunoaștem și ne băgăm sub umbrela numită naționalism. Asta ne protejează de tot. La orice întrebare, fie ea cât de dificilă, putem răspunde cu „sunt naționalist frate”. Și gata, ai scăpat. E rezolvarea la toate problemele. Dar oare nici în interiorul tău nu ai un pic de îndoială?

Țara în care trăim nu e nici pe departe una dintre cele mai populare din Europa și din lume. Bine, avem trio-ul de aur, Hagi – Năstase – Comăneci. Dar trei persoane nu pot face singure cinste unei națiuni. Mai ies pe afară ceva fotbaliști, care ajung să fie strigați „țigani” pe stadioanele din Serie A. Ne mai scot handballul feminin și gimnastica. Și cam atât. În rest, dacă te duci în altă țară, cu ce te poți lăuda? Cu munți și mare? Păi dacă nimeni nu profită de ele, de unde să știe neamțul că se poate schia în România? Dacă ministrul turismului este Elena Udrea, cum vreți să promovăm imaginea țării? Și dacă am reuși printr-o minune s-o promovăm, unde am ajunge? Ar veni străinii pe Kalinderu iarna și la Mamaia vara și ce ar găsi? Manele? Hoți? Necivilizație? Da. Și n-ar mai reveni.

Eram ieri într-un Shell cu colegii de la club. Lângă noi erau niște fete, pe la 20-22 de ani. La un moment dat intră în benzinărie un Opel (Vectra cred) tunat. Intră rapid și iese și mai repede, fără a se opri măcar. Probabil tipul o fi fost reîncarnarea lui Ayrton Senna. Fetele s-au uitat după el și au scos printre dinți un „clovnul dracului!”. În România dacă ar fi fost vreo piți ar fi zis că tipul e tare. Ar fi fost impresionată. Pentru că promovăm oamenii de căcat. Pentru că lucruri care nu ar trebui să se întâmple, se întâmplă. Lumea își cumpără haine D&G sau Prada doar pentru că e la modă să le ai. E super să fii pe stradă îmbrăcat ca un cocalar, cu telefonul în mână ascultând manele. E o modă. Și e bine să fii la modă. Judecăm oamenii după haine, nu după ce au în cap. Pot să aibe tărâțe, nu contează, BMW să fie. Să te plimbi într-o mașină scumpă, și asta e la modă. Să conducă iubi și tu să stai în dreapta lui, cu ochelari de soare cât capul tău, poate să faci și o poză, două. Poză cu bot, că altfel nu merge. De sus, ca să se vadă și decolteul tău. Dacă se poate și cureaua D&G.

Și presa e la fel. Știți ce ne prezintă tabloidele zilnic, nu are rost să mai zic și eu. Durerea e că cineva chiar le citește. Lumea chiar e interesată de ce mai face Sexy Brăileanca, sau de ultima vacanță a Nicoletei Luciu. Și noi ne mirăm de ce a ajuns presa din România așa. Păi normal că a ajuns, dacă asta se cere. Patronii de la ziar trebuie să facă și ei bani, nu? Și cum fac bani? Păi publicând ziare și reviste cu ceea ce se cere, ca să cumpere proștii.

Din moartea lui Marian Cozma, lucru care ar trebui să fie solemn, trist, s-a început a se face o telenovelă marca Acasă TV. Până mai ieri-alaltăieri, ProSportul și Gazeta ne bombardau cu știri din fotbal. Cum s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu „Păsărilă”, imediat au schimbat subiectul. Pentru două – trei zile până se liniștesc apele, că pe urmă se apucă iar de ceea ce știu ei mai bine. Niciodată nu am văzut vreun articol despre Marian Cozma în ziarele din România. Niciodată! Acum, când a decedat, s-au gândit că ar da bine la imagine să abordeze subiectul ăsta.

Cum se simte familia omului acela când citește toate prostiile scrise de ei prin ziare? Familia Cozma vrea liniște, nu camere TV. Când Petre Cozma a plecat de pe Henri Coandă către Ungaria, reporterii erau acolo. Când a ajuns în Ungaria, reporterii erau acolo. Când a ajuns la locul crimei, reporterii erau acolo. Pe drum, la întoarcerea în țară, în fiecare oraș unde cortegiul funerar s-a oprit, reporterii erau și ei prezenți. Tatăl handballistului vorbea cu oameni simpli, le împărtășea durerea sa. Le spunea lucruri care poate nu ar fi trebuit să fie auzite și de alții. Dar camerele TV erau acolo. Toată țara auzea ce avea Petre Cozma de spus. Pentru că un pic de rating în plus nu strică. Ok, a murit un om, dar nu ne interesează. Să ne fie bine nouă și buzunarului nostru, asta contează. Și de aceea s-a ajuns ca persoane care nu știau săptămâna trecută cine este Marian Cozma, să sufere pentru el, alături de cei care într-adevăr l-au admirat. Pe hi5 s-a făcut un grup în memoria sa. Grupul are acum peste 130.000 de persoane. 130.000? Măi să fie. Dacă făceam acum o lună un grup despre el, nu știu dacă puteam aduna 2000. Ce vorbesc eu de 2000? Am intrat de curiozitate să caut pe hi5 și Facebook grupuri despre handball. Pe hi5 nu am găsit niciunul cu mai mult de 400. Despre handball, nu despre un jucător. Pe Facebook (mult mai extins și celebru decât hi5) nu am găsit niciunul cu mai mult de 500. Pe Facebook unul dintre grupurile în memoria lui Cozma a strâns vreo 2500 de oameni. Și grupul lui Marian Cozma de pe hi5 a strâns 130.000? Nu serios acum, dar cât de normal vi se pare? Câți dintre cei 130.000 știu mai mult despre Cozma decât că a decedat? Ați realizat că în România ne dăm seama de valorile pe care le ave(a)m doar atunci când le pierdem, nu? La televizor mai apar încă ceva legende, de obicei târâte în noroi: vezi Lăcătuș sau Hagi.

Și încă ne mai întrebăm de ce mass-media din România promovează prostia? Păi dacă a ajuns Fernando ăla manelistul să vină la TV, ce pretenții să mai avem? Dacă Sexy Brăileanca și Tolea Ciumac au ajuns să vina la TV, ce mai e de zis? Ce mai e de făcut? 2 ore de TV ca pe vremea comunismului? Ca pe vremea istoriei? Bun, am ajuns iar la istorie. Și până acum am reușit să vă arăt, cred, că istoria nu mai are nicio treabă cu prezentul. Cel puțin în România.

Și continuăm tot cu istoria. În decembrie 1989 mii de oameni au murit pentru libertatea de exprimare. Ca să putem să vorbim. Cenzura încă există. Bloggerii sunt exmatriculați din școli pentru că își exprimă părerile despre instituțiile de învățământ. Pentru că au curajul să înfrunte sistemul (care oricum e plin de jeg, mizerii și minciuni), pentru că pot să spună că azi la ora X n-au făcut nimic, sau că la ora Y notele se iau pe ochi frumoși. Ceea ce nu realizează liceele e că niciun blogger nu va dezvălui absolut tot ce știe. Dar dacă este iritat de comportamentul directorilor, profesorilor, draft-urile rămân. În școală nu va sta toată viața. La un moment dat tot va ieși de acolo și va spune TOT. Nu-i va scăpa nimic. Și atunci vreau să văd, directorașilor, ce mai puteți face atunci când asupra omului nu mai aveți nicio putere?

În Brașov oamenii s-au împușcat pe stradă. Oameni au murit. Încă nu s-au descoperit făptașii. Despre armele de la Ciorogârla ați mai auzit ceva? Poliția își face datoria. Sau cel puțin așa zic ei. Dar cine mai are încredere în poliție? O dată s-a întâmplat să vezi cum tu, boule, iei amendă pentru depășirea vitezei cu 5 km/h, iar altul scapă chiar dacă mergea cu peste 130 km/h în oraș? Suntem în țara unde dacă ai apucat să cunoști persoana potrivită, ești imun. Unde legea nu există. Unde legea se încalcă pentru că nimeni nu vede. Sau cel puțin nu vrea să vadă. Iar care văd, nu au nicio putere. Nu pot face nimic, în afară de a tăcea și de a rămâne indignați de lucrurile care se întâmplă. De câte ori ați văzut la TV familii care nu au ce mânca? Tatăl se ducea și fura lemne din pădure ca să își încălzească micul cămin. Și azi e la pușcărie. Dar cei care fură păduri întregi, care le vând, care fac o grămadă de bani din asta, de ce nu sunt la închisoare? Păi unde e dreptatea? Dreptate? Ce e aia? Mai există noțiunea asta în România?

În România unul dintre cele mai mari războaie este cel dintre manele și rock, la mijloc fiind toate celelalte genuri muzicale. Totul este un război, o davadă de caracter, de preferințe, în condițiile în care totul ar trebui să fie luat ca atare. Eu ascult X, tu asculți Y, nu avem nimic în comun, nu stăm unul pe lângă altul, și gata. Asta nu înseamnă că acum trebuie să începem să ne certăm pe ce muzică ascultăm. Bineînțeles, în majoritatea cazurilor cine ascultă manele nu e foarte inteligent, cu siguranță nu știe de Bach, Mozart, Queen și alte alea. Dar asta e o generalizare, iar generalizarea nu e bună. Cert, există și persoane care ascultă manele, dar care au business-uri de succes, care sunt oameni muncitori, la casa lor, și ascultă muzica aia doar pentru că le place. În România însă e un război imens, forumurile sunt pline de topicuri „muzică vs. manele”. E o nebunie, nici nu-ți poți imagina. Nimeni nu realizează că muzica e personală, exact așa cum zice Dojo.

Asta e România în care trăim. Unde jegul din sistemul de învățământ mai mult ne prostește decât ne deșteaptă. Unde în loc să ne modeleze, ca pe o plastilină, ei ne frâng în bucăți. Uneori ieși de la ore mai prost decât ai intrat. Cine are norocul de a ieși deștept din învățământ, pleacă din țară. Că de ce să stea dacă le e mai bine afară? Ei nu mai sunt naționaliști? Voi chiar vedeți vreo schimbare cât de curând? Și știți a cui e vina? A nostră. Ne merităm pe deplin soarta pentru că nu punem piciorul în prag. Și cu comunismul a fost la fel. L-ați îndurat ani de zile. La un moment dat vă stătea așa de rău în gât încât ați pus piciorul în prag. „Revoluție!” se striga în toată țara, începând cu Timișoara și capitala. Acum însă, orbiți de o falsă democrație, istorie, naționalism, și poate încă obosiți de ceea ce a fost, nu ne mai mișcăm hoiturile împuțite ca să facem ceva. Preferăm să urmărim la televizor cum pensia rămâne pe loc, dar prețul carburanților crește, sau cum taxa auto este introdusă contrar deciziei UE. Și până nu o să pună cineva piciorul în prag, nici nu se vor opri. Ne vor toca în continuare mărunt. Dar istoria … naționalismul … iubirea de patrie. Toți termenii ăștia ne împiedică să plecăm la mai bine. Hai să vă zic eu una. Niciuna dintre cele de mai sus nu ține de foame! Ar mai fi așa de multe de spus. Și eu sunt naționalist. Și eu iubesc România. Dar prefer să mă bucur de privilegiul de a fi român din afara țării. E mai bine așa.

Căutăm Românie dispărută în istorie. Ultima dată a fost văzută evaporându-se în 1989, după Revoluție. De atunci s-au mai auzit foarte puține lucruri despre măreția ei. Oferim descoperitorului statuie în fața Casei Poporului.

Știți că eu nu sunt genul de blogger cu video-uri de pe youtube sau care să comenteze știrile de la TV. Azi am fost însă șocat să aflu de marea tragedie a handballului românesc. Marian Cozma, la doar 26 de ani, a fost înjughiat în inimă de trei ori ieri noapte și a decedat. Marian Cozma doamnelor și domnilor. Da da, pentru cine e inițiat cât de cât în sport știe ce înseamnă această pierdere pentru handballul românesc. Și hai să nu fim egoiști. Să nu ne gândim doar la handballul românesc și la fericirile pe care ni le provoacă rezultatele echipei Naționale. Hai să ne gândim ce pierdere înseamnă asta pentru familia lui.

„Păsărilă”, așa cum i se spunea, a fost un jucător foarte apreciat. Eu l-am văzut pe viu, când încă juca la Dinamo, și făcuse o deplasare la Ploiești pentru meciul contra celor de la Uztel. S-a jucat un pic cu Aihan Omer, care când a auzit că românul vrea să joace pentru unguri, l-a adus repede la lot pentru Mondial. Retragerea de la Națională cât Omer este antrenor, după Mondial, nu a putut să fie aplicată. În ultimul meci al Naționalei la Mondial (nu mai știu exact cu cine), Cozma a jucat doar două minute, chiar dacă în tribune se aflau oficiali ai clubului unde evolua, Veszprem, veniți special pentru a-l urmări. Ieri noapte, împreună cu alți doi colegi de la clubul unde evoluează au fost să-l sărbătorească pe Iancici, care tocmai devenise tătic. Cozma a încercat să medieze conflictul izbucnit între niște rromi și fata cu care dansa. Un grup de treizeci de persoane au atacat-o pe aceasta, uriașul de 2.11 m. încercând să-i liniștească. Nu a reușit. S-a liniștit el după ce a luat un pumn în spate și un scaun peste ceafă. Și dacă nu era de ajuns, încă trei cuțite în inimă, ca să fie băieții siguri că s-a rezolvat treaba.

Da, cam în lumea asta trăim. Unde copiii de 12 ani se droghează în Pantelimon. Unde femeile gravide stau în picioare în autobuz. Unde toți cred că totul e ok. Unde toți cred că încă se mai poate rezolva ceva. Unde elevi sunt exmatriculați pe motiv că-și exercită dreptul la liberă exprimare pe blog. Unde încă trăim cu speranța că mâine va fi mai bine decât a fost azi.

Lumea handballului și a sportului în general este șocată, și toată lumea s-a adunat pentru a-i ajuta familia și a-l comemora pe „Păsărilă”. Un pivot pe care eu unul, chiar dacă era mai înalt cu vreo 25 de cm decât mine , l-am luat mai mereu ca model pe teren. Capacitățile sale sportive erau nelimitate. Putea să-ți decidă de unul singur un meci, dar în același timp putea să ți-l și piardă. Pick Szeged, marea rivală a echipei lui Cozma, Veszprem, va face astăzi seară o slujbă de comemorare pentru jucător. Steaua București, rivala a clubului Dinamo unde Cozma a evoluat, și-a transmis și ea condoleanțele pentru pierderea marelui sportiv, la propriu și la figurat. Fanii lui Veszprem s-au adunat azi în Ungaria la locul unde Cozma a decedat. Pe toți îi doare că una dintre marile speranțe ale handballului românesc (și un om, în primul rând) a fost ucis de către treizeci de persoane. Și știți unde e problema? Că nu i s-a întâmplat doar lui Cozma. Li s-au întâmplat atâtor oameni. Ți se poate întâmpla și ție, mâine. Pentru că asta e lumea în care trăim. Tristă. Dură în primul rând.

În sport există victorii și înfrângeri. Ele trebuie luate ca atare. Ce a fost nu mai poate fi reparat. Dar putem învăța din fiecare lucru câte ceva. Dumnezeu să-l odihnească pe Marian Cozma !