Despre bloguri și libertatea de exprimare. Cam despre asta a fost seminarul de la Berlin la care am participat săptămâna trecută. Cu libertatea de exprimare știm toți cum e. Că nu prea e permisă chiar dacă e un principiu de bază al societății democrate și este chiar și în Constituție știm. O să vă spun cum văd tinerii din alte țări blogurile. În cele câteva ore în care am discutat despre blogging, am încercat să stau cât mai ascuns, să fiu mai mult un observator decât un vorbitor, așa cum consider că aș fi putut să fiu. Am vrut să fiu observator pentru că nu consider că e nevoie de cunoștințele mele într-un astfel de seminar. Cel puțin nu credeam înainte.

Blogul pentru cei din afara țării este ceva străin. Și este ceva străin pentru cei care s-au înscris în respectivul Workshop. Dacă îi luam pe cei din Workshop-ul legat de filme, e clar că nici nu auziseră de așa ceva. Blogul pentru tinerii europeni reprezintă un jurnal. Atât. Un loc unde scrii ce faci. Dacă ai un cont pe blogger ești mare. Când le-am spus că eu am domeniu personal (asta am făcut-o când nu am mai suportat să stau și să mă uit) se uitau la mine ca la nitrat de cupru. Tipul din Olanda cu 1300 de vizitatori din 2007, care dădea sfaturi despre AdSense, a închis rapid gura când i-am zis că trec de 3000 pe lună, ceea ce este într-adevăr penibil pentru nivelul blogosferei românești. Nu mi-a mai spus că din AdSense poți câștiga 1000 de euro pe lună încercând să se certe cu mine, în condițiile în care eu i-am spus un simplu: „nu se poate”.

Oamenilor le-a luat vreo 20 de minute să deschidă un amărât de cont pe blogger. Blogul pentru ei se limitează la a scrie pentru tine. Exact cum e în România cu începătorii. Eu scriu doar pentru mine, nu-ți place, nu mă citi!. Dar la ei chiar rămâne blogul acolo, în familie. Ei nu au blogosferă. De Digg nu auzisera. De Twitter nici atât. 1300 de vizitatori în doi ani era cel mai tare de acolo. Dați-vă seama singuri cât de mult sunt ei în fenomen. Pe ăla cu mia de euro din AdSense încă mai vreau să-l bat de dormeză. Mă așteptam să fie cu mult mai interesant decât a fost. Mă așteptam să am o mare plăcere de a vorbi acolo, că na, eram cel mai avizat. Și asta în condițiile în care nu voi ajunge niciodată blogger A-List. N-a fost așa. De cum am intrat în sală am realizat că nu era chiar așa cum speram. M-am așezat și am tăcut. Am încercat să le explic ce e ăla FeedReader. Au înțeles. Feedburner. Pe ăsta nu l-au mai înțeles, chiar dacă e același lucru la bază.

Cu una cu alta, conferința mi-a plăcut pentru un singur lucru. Mi-a arătat că încă bloggingul din România este undeva sus față de alte țări considerate mai dezvoltate decât noi. Păcat că nu și jurnalismul se ridică la standardele acelea, dar nu se știe niciodată cum se va prezenta viitorul. Cu asta au început conferințele despre bloguri. Acum, că nu mai sunt așa departe, voi încerca să particip la cât mai multe. Sper, de fapt, să ne vedem la următorul BlogTrip. Până atunci citiți despre primul, la care am fost invitat, dar la care nu am putut să ajung, aici și aici.

P.S. Cum ați observat că nu mai scriu chiar așa de des, și cum, cel mai probabil, nici nu îmi voi schimba obiceiul, cred că cel mai bine este să apelați la feed. Știu că nu este prea plăcut să intri, așteptând un articol, și să găsești ceva nou o dată la zece zile. Feedul îl găsiți în dreapta sub categorii.

Acum ceva timp a fost RoTwitter Conference (chiar dacă nu e singurul care a făcut un rezumat bun al conferinței, linkul merge spre Buddha). Bun, adică s-au adunat foarte mulți utlizatori de Twitter, mulți dintre ei oameni de bază ai blogosferei, și au discutat despre ce înseamnă platforma asta socială. Cu ce se mănâncă, cine o folosește și cum trebuie folosită. În fine, mi se pare aiurea să existe niște standarde pentru folosirea rețelelor de socializare, dar să zicem că le luăm ca pe niște sfaturi. Am auzit eu că se spune despre Twitter că este ba rețea de socializare, ba rețea de informare. Unii spun că ajută enorm, alții că nu ajută la nimic.

Bobby spune că Twitterul e o comunitate, iar Adrian Soare spune că Twitterul este de fapt sinonim cu comunicarea. De acord cu ambii. Că da, e bine să ne învețe și ce e ăla TweetDeck, și cum trebuie folosit, e bine să facem și conferințe despre el, e bine să urmărim mii de oameni, e bine să dăm RT-uri, dar până una alta, Twitter-ul este o rețea de socializare.

Bobby Voicu mai spunea că dacă nu urmărești multă lume, ești fițos. Și da, și în asta cred. Parțial. Dacă-mi verific mail-ul, printre ultimii care mă urmărește pe Twitter este bisericata.com. Cu tot respectul pentru Divinitate (și pentru ei, bineînțeles, nu-i cunosc), dar tu ai i-ai da follow înapoi? Așa mă gândeam și eu. Dar sunt bloggeri pe Twitter care urmăresc 5 persoane. Da, Zoso. Ok, e problema lui câți urmărește, că nu îmi intră mie bani în buzunar dacă mai adaugă 30, nici atât dacă m-ar urmări pe mine (ceea ce nu știu de ce ar face-o), dar … 5 persoane? Nu sună un pic a „ce jos sunteți voi, ce sus sunt eu”? Ceea ce, din nou, nu contest. N-am nimic cu persoana Zoso, cu bloggerul Zoso, și nici atât cu utilizatorul de Twitter Zoso, dar tot îmi sună un pic a privit de sus.

Bun, trecem peste asta. Ajungem la rețea de informare, cum s-a spus despre Twitter că este. Cum ne spunea Florin Grozea, că el a vorbit despre informații, filtre, selectare și consilieri personali. Bun, rețea de informare. Adică tu întrebi, altul răspunde. Pe asta o știam, că nu aveam nevoie de genii să îmi spună. Dar cred că s-a uitat esențialul. Cred că s-a uitat de fapt problema adevărată a Twitter-ului. Măi, oameni buni, nu se răspunde la mesaje. Asta e problema. Pentru asta ar trebui să existe conferințe, dacă tot le facem. Că da, e bine și cu toate astea de până acum, dar dacă twitter ar fi fost singura rețea de informare, păi eu nici până în ziua de azi nu știam cine a intrat în Parlamentul European. Nu, nu e relevantă întrebarea, nici nu are importanță. E luată ca un simplu exemplu, scoateți-o din context. Dacă nu exista vreo altă modalitate de informare, eu nici până azi nu aflam. Păi cum poți considera Twitter o rețea de informare atât timp cât la o astfel de întrebare (simplă, al cărei răspuns ia două secunde), nu s-a găsit o rezolvare? Să fie sila? Să fie aceeași „privire de sus”? Da, bineînțeles că aia e, că nu cred că din 75 de oameni care mă urmăresc nu știa niciunul. Și da, puteam să mă duc pe Google să mă uit, dar nu am vrut. Am zis că trebuie și eu să fiu în rând cu lumea, să folosesc Twitter-ul așa cum am auzit eu de pe la conferințe. Nu, problemele și rezolvările lor nu stau în conferințe. Ele stau în bunul simț de a răspunde la niște întrebări cât de simple. De acolo începe socializarea. Aia este Twitter-ul.

P.S.: Ăsta nu e un post în care să acuz pe nimeni de nimic. Am tot respectul pentru toți cei care au primit link aici, dar și pentru mulți alții care nu l-au primit, dar care au fost la acea conferință. Eu mi-am exprimat părerea despre serviciu Twitter folosind niște exemple concrete.

P.S. 2: Din cauza unor probleme avute cu accesarea blogului, a trebuit să șterg fișierul cu traducerea temei. După cum vedeți, pe aici e în română, pe dincolo e în engleză. Dacă voi avea timp, voi traduce singur tema, că nu cunoștințele îmi lipsesc. Dacă nu, rămâne așa, că nu cred că vă deranjează.