Ca sportiv de performanță, de-a lungul timpului am participat la mai multe competiții, în special în copilărie pe când făceam înot. Am făcut și ceva fotbal și handbal, câțiva ani buni, deci din aproape 19 ani de când mă învârt pe aici, mai mult de jumătate am făcut un sport de performanță. Și știți ceva? Niciodată nu am plecat din vestiar cu ghetele, jambierele, apărătorile și echipamentul în geantă și pe drum către casă am gândit așa: „Băi, ce fericit sunt că am participat la meciul ăsta. Sunt tare bucuros că am jucat 75 de minute pe teren astăzi, participarea mea la acest eveniment este foarte importantă.” Nu. Am gândit ori „Am învins, e ok”, sau ”Am pierdut, data viitoare trebuie să fim mai buni”.

Un sportiv profesionist nu vine de 6-7 ori pe săptămână la antrenament ca să participe și el o dată pe săptămână la un meci. Nu. El vine la antrenament ca să devină mai bun, să se pregătească și, surpriză, nici de data asta nu o face doar de plăcere, ci pentru a fi mai bun decât adversarul între fluierele arbitrului. O face pentru a ieși de pe teren învingător, nu pentru a participa. De participat poate oricine, de câștigat nu chiar. Voi credeți că peste 10 ani îmi voi aminti că acum trei sezoane Levski Sofia a participat în grupele Ligii Campionilor, dar că nu a câștigat niciun meci? Nu. Dar ce credeți, îmi voi aminti peste 10 ani cine a câștigat Liga acum trei ani? Evident. Pentru că învingătorul are mereu un loc stabilit în istorie, chit că vorbim de fotbal, handbal, box, sau de orice în afară de sport. Învingătorul scrie istorie. Participantul este cel care-l face campion pe cel care, la final, ridică trofeul. Și chiar dacă fără participanți nu ar exista o competiție, mereu va exista doar o singură echipa: cea care la final se află cel mai sus.

Să participi e important doar dacă ești amator și faci sport de plăcere. Doar dacă mergi cu prietenii la fotbal pe sintetic și apoi la o bere. Nu dacă ești profesionist. Nu dacă vii la antrenament în fiecare zi, poate chiar de două ori pe zi. Sportul, în general, trebuie să fie privit din două perspective: cel făcut de plăcere, și cel profesionist. Eu vorbesc despre al doilea caz, că despre primul nu sunt atât de multe de zis.

Jucătorii de fotbal din Spania, să zicem, plătiți cu milioane de euro pe sezon nu primesc banii ăștia ca să participe în Primera Division. Nu, ei îi primesc pentru că ăla e jobul lor, iar cum nici matale nu te duci la job doar pentru a te afla acolo, atunci nici ei nu primesc banii ăstia doar ca să participe. Ei primesc banii ăștia pentru a câștiga. Nu neapărat trofeul, pentru că multe echipe nu pot ajunge la astfel de performanțe, dar fiecare manager setează la început de sezon un obiectiv. L-ai îndeplinit? Ai câștigat. Nu l-ai îndeplinit? Ai pierdut. As simple as that…

Chestia asta cu „e mai important să participi decât să câștigi” e ceva penibil spusă de către cineva care nu a participat în viața lui la o competiție, care nu știe cu ce se mănâncă o minge de fotbal, sau care nu știe regulile niciunui joc. Poate doar al pokerului. Sau, cel mai probabil, cu mult timp în urmă niște sportivi de performanță foarte slabi (nu fizic, ci psihic și calitativ), care n-au câștigat nimic în viața lor s-au adunat la sfat și au spus: „Domnilor, cariera noastră e pe final, nu am atins niciun trofeu, decât cu privirea la televizor, și trebuie să spălăm rușinea. Cum facem?” Iar atunci, cel mai deștept dintre ei a venit cu o idee genială în fața presei.
„Stimați jurnaliști și telespectatori, adevăratul motiv pentru care există sportul este participarea. Adevărata plăcere este să iei parte la un eveniment sportiv, nu să câștigi”
„Normal, tu nici n-ai de unde să știi cum e să câștigi ceva”, se aude din spatele puhoiului de oameni ai presei.

Frumoasă povestea mea, nu? E adevărată. Cel puțin așa cred. Și mai cred că știu ce vorbesc, și aș dori dacă mă contraziceți să o faceți cu argumente bine puse la punct, că știți că trag cu dinții de ideile mele. Nu vă mai dați pe după colț, adevăratul lucru pentru care ORICINE participă la o competiție, fie ea sportivă sau nu, este să câștige. Sau cel puțin să se apropie cât mai mult de acest obiectiv. Mulțumirea idioată a celor care doar participă vine de la români, probabil, pentru că din incapacitatea de a câștiga aproape nimic, trebuie să ieșim și noi cumva, nu? În momentele alea, evident că participarea e mai importantă, când ea devine, de fapt, singurul target. Sau mi se pare mie prea des că aud fraza ”obiectivul nostru este participarea în Champions League”?