Primele părți: unu, doi, trei, patru.

Ultima dată v-am scris cu puțin după ce începuse școala în ianuarie, după vacanța de Crăciun. Astfel, sărbătorile fiind deja trecute, urma o perioadă lungă de școală. Știți voi, așa ni se pare mereu când începe școala. Mereu ne gândim că tare lung mai e drumul până la următoarea săptămână liberă. Totuși, iată că suntem deja în aprilie, la jumătate, și perioada asta a trecut la fel de repede ca și până acum.

Rutina s-a instalat în viața mea de elev de schimb și începusem să nu mai găsesc nimic spectaculos. De fapt totul este spectaculos, dar încă trăiam cu lucrurile descoperite până atunci. Nimic nou. Luna ianuarie a decurs normal, fără nimic apărut de după colț. Sfârșitul lunii a prezentat și începutul unei noi activități: fotbalul. Cum handballul era cât pe ce să se termine, m-am gândit că nu pot să stau atâtea luni până când merg acasă și să nu fac nimic. Așa că m-am apucat și de fotbal, na, să nu spun că nu am făcut-o și pe asta. La un club mic, bineînțeles, dar nici nu am nevoie de mai mult. Eu fac sportul din plăcere nu pentru altceva, în special un sport în care în România nu poți deveni nimic. Na, tata nu e nici selecționer și nici patron la FC Timișoara. Clubul de fotbal este afiliat celui unde jucasem handball, așa că am rămas în echipamentul verde.

Toată lumea era deja de prin februarie în febra excursiei de cinci zile către Amsterdam. Prima dată votasem Londra, dar am căzut cu toții de acord că e prea scump, deci am schimbat destinația. Plus de asta știam că înainte de Amsterdam o să avem parte și de Proiectul Comenius, deci erau cam două-trei săptămâni de „pauză”, după care o săptămână de școală și vacanța de Paște.

Luna februarie a marcat un lucru important, care poate nu are legătură cu anul de schimb, dar cu siguranță trebuie amintit: schimbarea adresei blogului, de pe WP către self-hosted. Apoi am început să mă obișnuiesc din ce în ce mai mult la fotbal, în timp ce jucam ultimele meciuri pentru echipa de handball. Știu, sună un pic ciudat, dar în Danemarca sunt oameni care fac și trei sporturi în același timp, așa că două nu ar trebui să însemne vreo problemă. Mai ales că, repet, fac totul din plăcere. Vremea s-a îmbunătățit și ea un pic după rahatul ăla mohorât din decembrie și ianuarie.

Martie a venit repede. Nimic interesant până pe 18, când am dat un examen la mate, un fel de examen de pregătire. Simulare. Tot pe 18 a început și Proiectul Comenius despre care v-am spus nu cu mult timp în urmă aici. Iar apoi au venit cele cinci zile în Amsterdam, despre care, din nou, v-am povestit. Aici. Și dacă nu ați citit la vremea respectivă, și despre Red Light District câte ceva. Apoi, ca să completez lista de auto-promovare, vă reamintesc și linkul de la Openul Danez de Rubik’s Cube unde, mândrul de mine, am participat și eu. Citiți aici.

Și iată că dupa șase-șapte articole despre care v-am reamintit, am ajuns la ziua de azi, un an de blogging și un pic, zi în care mai sunt doar vreo două luni jumătate până voi reveni în România. Deja am cinci episoade din „Cum e să fii elev de schimb”. Probabil că va mai urma doar unul, maxim două, și probabil că nici nu vor mai fii așa de spectaculoase cum au fost primele două-trei, pentru simplul fapt că m-am obișnuit prea mult cu viața de aici și sunt multe lucruri pe care nu le mai observ, chiar dacă ar fi trebuit să o fac. Plus de asta, foarte multe din articolele mele sunt inspirate din ceea ce trăiesc, din ceea ce văd, deci cred că doar dacă citiți postările v-ați putea face singuri un „Cum e să fii elev de schimb”.

Cei care sunteți elevi ați auzit probabil de el. Elevi în licee mai mult sau mai puțin europene, toți ar trebui să fiți familiarizați cu acest proiect, pentru că din câte știu eu se desfășoară în foarte multe școli. Dar când spun familiarizați mă refer doar la a știi că este un proiect în care școala ta este implicată. Nimic altceva. Exemplu vi-l dau din fostul meu liceu, probabil și viitorul. Mereu se discuta în nu știu ce întâlniri cu oameni importanți despre proiectul Comenius. Inițial am crezut că e un proiect gen link exchange, în care niciuna dintre școli nu câștigă prea mult. Un proiect făcut de dragul de a cheltui banii de la Educație. Și așa era. Nu m-am îndoit deloc.

Când am venit în Danemarca am aflat ce înseamnă de fapt Proiectul Comenius. Este un proiect pentru elevii din majoritatea școlilor cu certificat european, care constă în schimb de elevi pentru câteva zile. 4-5 zile. Nu mai mult. Fiecare an are o temă, și două întâlniri de acest fel. Anul acesta școlar a înseamnat o întâlnire în toamnă, unde 4 elevi din clasa mea au plecat în Spania, și încă una ținută între 18 și 22 martie, în Danemarca. Norocosul de mine, chiar în școala mea, și mai presus de toate, cu clasa mea, pentru că avem profil de științe politice, sociologie și engleză.

Tema acestei întâlniri a fost „poluarea mediului”. Știu, sună plictisitor și aiurea, dar chiar mi s-a părut interesant, și o să dezvolt subiectul într-un articol separat, cât de curând. Nu doar că noi n-am făcut ore, dar am stat toată ziua în grupe și am lucrat. A fost interesant, mai ales că oaspete știu cum e să fii. În zilele astea am fost gazdă, m-am simțit extraordinar știind că fac ceva pentru Proiectul Comenius și pentru școală, și am cunoscut elevi din Spania, Belgia, Olanda și Norvegia. Două dintre cele patru zile au fost rezervate pentru timp liber, asta însemnând o excursie în Esbjerg (orașul numărul cinci ca număr de locuitori din Danemarca), mers la shopping (nu, nu eu) sau la bazin ca să-și arate tipele din Spania formele modelate pe plajele fierbinți din Ibiza.

V-am povestit asta ca să vă mai spun și că nu am văzut în școala de acasă vreun elev din vreo țară europeană. Niciun Comenius. Niciun proiect despre ecologie. Nimic. Și asta chiar dacă se pune mare accent pe faptul că liceul e european. Plus de asta, în fiecare revistă a școlii pe care am redectat-o, a trebuit să scriu o pagină cu proiecte derulate de către școală, unde Comenius era cap de listă. Poate or fi fost ceva elevi care au plecat, nu sunt sută la sută sigur de asta, dar eu nu știu de niciunul. Și mi s-ar părea normal să fie aleși elevi din toată școala, nu doar preferați ai profesorilor, sau elevi pe care îi au directorii la clasă și rup cărțile.

Și dacă ar fi plecat cineva, mi s-ar fi părut și mai normal ca și ceilalți elevi din școală să afle. Ah, și că v-am zis mai sus de tocilari. Da, ei nu au ce căuta într-un astfel de proiect. Toți cei care au venit din Spania, fără excepții, arătau ca oameni care învață. Și totuși, engleza lor era, scuzați-mă că vă spun, de căcat. La fel și a câtorva din Belgia, Olanda și Norvegia. Pentru că un tocilar nu va avea niciodată engleza la fel de bună ca un elev care chiar o vorbește. Pe net, în afara lui, nu contează. Dacă trimiți d-ăia care nu scot capul din cărți, nu vor înțelege nimic din ce se întâmplă în acele proiecte, pentru că ei încă-și mai caută cartea de mate în ghiozdan când lucrul în grupe e deja gata. Acolo trebuie trimiși oameni deschiși la minte.

Trecând peste liceul meu și faptul că „uite Comenius, nu e Comenius” auzim an de an, proiectul ăsta chiar e interesant. Mie unul mi-a plăcut. Tuturor din clasă ne-a plăcut și ne-a făcut plăcere să cunoaștem persoane noi și să avem ocazia să vedem diferențele dintre țări. Ei mai mult decât mine, că eu le-am mai văzut o dată nu cu mult timp în urmă. E o idee interesantă și cred că n-ar fi deloc rău ca și în România să înceapă să se pună în aplicare, că poate le-ar mai deschide ochii unora.

Acesta este un articol postat automat. Eu încă sunt în Amsterdam, comentariile încă intră în moderare :)