N-am de gând să vă fiu profesor azi, nici nu aș putea. Vreau doar să vă împărtășesc ideile mele despre citit. Ideile despre cărți, despre acele lucruri pe care le aveți în bibliotecă și, totuși, nu le-ați deschis niciodată, sau dimpotrivă, le-ați citit pe nerăsuflate. Literatura nu începe de aici și nici nu se termină aici. Aici face doar un popas. Aici, cineva care a citit destul în 18 ani, vă invită la un dialog despre literatură.

Despre cărți aflați cât încă sunteți pe băncile școlii primare, când doamna învățătoare vă învață să scrieți și să citiți. Vă oferă să citiți cărți cu basme de Petre Ispirescu și povești de Frații Grimm, poate și faimoasele istorioare ale lui Hans Christian Andersen. Și totuși, chiar dacă acolo trebuie să înceapă, literatura se oprește pentru mulți la nivelul primelor patru clase, despărțindu-vă de învățătoare, nemaiavând motivația necesară să citiți. Și știți ceva? Nici nu mă miră.

Doamna învățătoare, chiar dacă se supune unei programe și unor reguli, vă face să citiți pentru că vă prezintă literatura din suflet, vă prezintă cărțile până în cele mai frumoase colțuri ale sale. Din școala generală nu mai este așa. Din toate cărțile ce mi-au fost date să le citesc la școală, evident obligatorii, nu am citit decât trei, în doisprezece ani: „Ion” de Rebreanu, „Baltagul” de Sadoveanu și „Romanul adolescentului miop” de Eliade. În schimb, pe lângă multe zeci de alte cărți citite, am parcurs fără oprire cinci cărți de Jules Verne și patru de Mario Puzo. Așa cum francezul îmi plăcea în copilărie, așa și Mario Puzo îmi place acum, totul pornind de la celebrul film „Nașul”, ecranizat în urma cu treizeci de ani după romanul lui.

Ceea ce vreau să spune este că dacă îți găsești cărțile potrivite, e imposibil să nu-ți placă să citești. Este imposibil să nu fie ceva de care să fii interesat. Și mi se pare și normal că mulți elevi nu mai citesc, având în vedere listele cu lecturi de la școală. Repet, citesc mult, și totuși, nu multe cărți date de profesori mi-au plăcut, iar asta pentru că ei se țin cu dinții de o programă construită pe vremea când Francisc Ford Coppola punea pe marile ecrane „Nașul”. Adică acum multe zeci de ani. Mai trist este că nici școala nu te motivează să citești. Nu mulți profesori de limba și literatura română dau note pentru romane citite și prezentate în fața clasei. Nu mulți pierd timpul cu așa ceva, pentru că e o programă stufoasă de care trebuie să se țină. Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, gata poezia. Apoi basmul, nuvela psihologică, romanul interbelic și romanul tradițional. Și stai, că nu am terminat. Trebuie să studiem și să scriem eseuri despre toate astea văzute prin ochii lui George Călinescu. Poftim? Păi cum vrei ca elevului să-i placă cititului dacă, de fapt, tot ce citește trebuie să se regăsească în viziunea criticilor?

Un copil nu are cum să citească și ce îi trebuie la școală, și ce îi place. Este nevoie să aleagă una dintre ele. Și cum și părinții vor note bune, și profesorii îi presează, normal că-i vor „savura” pe Camil Petrescu și Ioan Slavici. Mulți dintre ei le vor lua de pe internet, nici măcar nu se vor chinui să-și cumpere o carte de comentarii de unde să mai și înțeleagă ceva. Și asta pentru că sistemul este prost gândit, comunist, așa încât să-i oblige pe elevi să citească ce vrea programa. Problema este că asta nu se mai întâmplă. Un elev de clasa a VI-a, să spunem, preferă să sară peste literatură, decât să afle câte ceva despre „Florin scrie un roman”.

Cărțile sunt prețioase, mai ales dacă găsești ceva care să-ți placă. Mereu am apreciat oamenii cu care pot vorbi despre literatură, care chiar dacă nu au citit romanele pe care le-am citit eu, sunt în stare să emită o părere despre ele din simpla viziune a cuiva care citește mult. Mario Puzo nu doar că a trezit în mine simpatia pentru cărți cu mafie, dar m-a făcut să mă fascineze subiectul, să mă facă să-mi doresc să scriu o carte despre asta; despre o mafie imaginară, bineînțeles, nu despre una reală, cum a făcut el.

Știu, eu sunt bun la aruncat cu noroi în oameni, la criticat sistemul și la oferirea unei viziuni realiste asupra vieții (pesimistă, ar spune unii), tocmai de aceea am și renunțat la idee pentru moment. Poate cândva o să pot, la fel ca și Adrian Ciubotaru, să scriu și o carte din postura de blogger. Până atunci, voi lăsa urme doar aici, nu și la tipografiile offline. Și cum o lecție, sau un dialog, trebuie să se încheie cu un sfat, eu vă spun că trebuie să fie o carte acolo, undeva, care o să vă placă mai mult decât vă puteți imagina. Doar că trebuie găsită…