Mi-am cumpărat și eu Calendarul cu bloggeri pe 2010, desenat de Designerul. Nu doar că unele dintre desene sunt geniale (cine nu l-ar vrea pe „aisbergul” Arhi pe birou în aprilie?), dar din comoditate aveam aveam nevoie de un calendar de birou. Transportul e gratis, iar pentru o sumă modică (5, 7.5 sau 10 lei) poți avea un anume tip de calendar. Eu l-am luat pe cel mic, de birou, pentru nu am unde să le pun pe alea mari. Printre bloggerii de acolo apar Arhi, Zoso, eCostin, Piticu sau Denisuca.

Mai presus de asta, însă, mi-am cumpărat calendarul pentru a-l ajuta pe Emanuel. Nu ca să devină un manelist notoriu care peste cinci ani să mă stropească în timp ce trece cu Mercedesul printr-o baltă de pe marginea șoselei. Nu, nu pentru asta am cumpărat calendarul. Este penibil să spui că el trebuie ajutat pentru că interpretează frumos manele. Pe-ni-bil. Însă acest copil și familia lui au nevoie de orice leu ca să trăiască, după cum puteți citi în scurta povestioară de acolo. Pentru asta am cumpărat, în principiu, calendarul, că dacă mă gândesc bine, cel de la telefon era mai mult decât suficient. Cu speranța că de Emanuel nu vom auzi în viitor ca Emy Talent sau Emanuel Valoare, mâine mă duc să-mi ridic de la poștă coletul.

Îmi plac lucrurile de genul ăsta. Nu-mi place, însă, cerșeala. Chiar dacă oamenii au nevoie, iar de 5 lei unii nici măcar nu și-ar da seama că dispar din portofel, nu-mi plac toate campaniile de ajutorare în schimbul cărora tu nu primești nimic. Într-adevăr, d-aia se numește campanie de ajutorare, dar uite, exemplul cu calendarele este extraordinar. Nu știu cât au costat, nu e treaba mea, dar se oferă ceva în schimbul efortului pe care-l faci; mic, într-adevăr, dar pe care, la fel de bine, ai putea să nu te sinchisești să-l faci. Luați și voi calendarul și ajutați-l pe Emanuel! Dacă n-o faceți, generația de viitori maneliști este pierdută.