Chit că e pisică sau că e câine, papagal sau hamster, animalul de casă reprezintă o parte din voi, cei care îl au. Îl iubiți de mic, de când vi-l aduc părinții la ușă, fie luat de pe stradă din milă, fie cumpărat de la cineva.

La început e bătaie; cine-i dă numele? Puffy, Bella sau King? Nu. Speedy sau Molly. Nu, îi zicem Lassie. Dar nu e Lassie. Gata, îi zicem Mike. Cum să-i zici Mike? Ăsta e nume de om. Îi zicem Hector. Daaa, sula lu’ Hector … Știu. Îi zicem Spike. Gata, ăsta rămâne. Acum să discutăm și cu cei doi frați ai tăi. Spike, Rex, Blackie? Voi ce ziceți? Și povestea continuă câteva ore. Ți-a fost mai ușor să-l cumperi decât să-i dai numele. Mai bine făceai o tragere la sorți. Asta e partea cea mai grea. Cel puțin asta crezi la început, când animalul de casă e mic și scump (metaforic vorbind) de-ți vine să-l pufăi toată ziua. Îl pupi peste tot, îl urmărești peste tot, râzi și-l ajuți când nu se poate urca pe canapea, te urci pe el fără să vrei, neștiind că era sub pătură și mai ai un pic și-i dai mâncarea-n gură. Încă-ți mai amintești de primele lui zile în casă, de cum l-ai învățat care e nisipul lui, de cum cerșea mâncare, de cum se uita în ochii tăi mârindu-și pupilele mai mult decât Garfield, de cum îi era frig, de blana lui pufoasă și de prima noapte dormită pe pernă cu tine.

Odată ce acesta crește, sunt două posibilități. Prima e să nu prea îl mai placi. Crezi că un animal are farmec doar când e mic și pufos, nu lasă păr, nu mănânca mult, nu zgârie și stă mereu la „ora de chinuit”. A crescut și nu-ți mai place. În concluzie ori se va îndepărta de tine, și asta te va durea un pic, ori îl vei da. Da, chiar te va durea dacă se va îndepărta de tine, pentru că era parte a familiei tale. Era o parte din tine, a devenit asta când era mic. Asta ori te va duce la disperare, ori nu te va interesa. Ori vei fi gelos pe frac’tu că „pe el îl iubește mai muuuult :(”, ori mereu când treci pe lângă el te uiți urât. Îl blochezi cu privirea ta, nemailăsându-l să se miște până când nu-ți iei ochii de la el. El simte asta. Se uită și el urât și e pregătit să atace în caz că vrei să-l lovești.

A doua posibilitate e să te atașezi de el și mai mult. Cât l-ai iubit când era mic, dar cât îl iubești acum. Te-ai atașat și mai mult de el și ai da orice să-l mai vezi când era mic, dar parcă are mai mult farmec acum când e matur. S-a obișnuit deja să doarmă în pat cu tine și chiar dacă știi că nu e sănătos și că lasă păr, tot nu-l dai jos. Ții la el ca la orice alt membru al familiei. Este de fapt și el un membru al familiei. Când strănută îi zici „sănătate”, când îi curg ochii îi ștergi cu mare atenție. Îl compătimești. E bolnav, săracu’.

Când vii acasă e la ușă. Te așteaptă să te salute. Când pleci e la ușă. Își ia la revedere. Când fuge spre ușă vine cineva acasă. Când aleargă de nebun are chef de distracție. Când zgârie canapelele vrea bătaie. Și o ia. Când se agită vrea la baie. Când îl bați îți e milă. Dar a făcut ceva ce nu trebuia, îl înveți minte. Peste 10 minute te duci să-l mângâi, dar cum te-a văzut e deja sub pat de frică. Asta îți zice că și-a învățat lecția. De unde, data viitoare la fel face.

Nu-ți poți închipui cum te-ai simți dacă ar păți ceva. Problema e că mereu pățește câte ceva. Iar de cele mai multe ori acel lucru te face să suferi. Pentru că, bătrân fiind, moare. Te doar enorm, îți amintești toate întâmplările petrecute alături de el. Cum te alerga când aveai 5 ani și de frică intrai sub pat. La 10 ani diferență, el era cel care intra sub pat de frică. Îți vin în minte pe rând clipe din filmul vieții sale. Ai impresia că nu îl vei uita niciodată. Și nici nu o vei face. Trebuie însă să-ți cauți alt animal să te ajute să treci peste mica dramă suferită. Și problemele încep iar. Missy, Tom, Kitty, Pati, Tanu, Garfield, Jinxy ?