De ceva timp lucrez și ca freelancer pe internet. Nu câștig mii de euro, dar câștig îndeajuns încât să nu mai fiu nevoit să cer de la părinți. De-a lungul timpului, însă, nu m-a dus mintea așa de mult, și nu am fost în stare să-mi caut de lucru pe internet, neștiind că nu am eu timp să profit de atâtea câte oportunități există. Chit că e Freelancer.com, Elance.com sau doar Freelance Writing Jobs, pe unul dintre ele tot vei găsi ceva să lucrezi dacă ai idee de ceva engleză. Și dacă tot suntem bloggeri, ne place să scriem și de aici nu câștigăm niciun ban, de ce să nu câștigăm scriind pe blogurile altora? Mai o știre despre Google, mai una despre Apple, mai un tutorial Photoshop, mai un review la un film, și uite așa poți să ajungi la o sumă frumușică lunar. Oricum, mult mai frumoasă decât cea pe care ai putea-o câștiga dacă nu faci nimic.

Așa, unde vreau să ajung. De când am intrat eu în online, adică de vreo trei ani, tot am încercat să caut oportunități d-astea pe site-urile românești. Nu le-am găsit. Și nu e vorba că nu le-am găsit eu, ci că nu le găsește nimeni, pentru că ele nu există. Pe Forumul Bloggerilor este un thread cu job-uri, unde cine are ceva de propus deschide un subiect, scrie câteva cuvinte despre job-ul propus și poate, poate, are noroc să pescuiască ceva. De cele mai multe ori, lucru care mi se pare foarte normal, lumea întreabă care sunt beneficiile financiare. Gata, am ajuns unde voiam să ajung.

„Păi ce, vrei bani? Aaaa, păi stai așa, că nu-i așa. Că noi, românii, nu ne gândim niciodata la beneficiile pe termen lung, ci doar la cele pe termen scurt. Sunteți niște avari, când auziți de muncă, vă gândți la bani, la nimic altceva. Eeee, cum așa ceva? Nu vă plătesc nimic. Voi lucrați și dacă peste ceva timp monetizez blogul, împărțim, evident!” Hai, spuneți-mi că nu ați citit asta niciodată pe undeva. Ei bine, eu am citit-o de multe ori, și mi se pare de o nesimțire crasă. Pe mine nu mă interesează ce planuri de viitor ai tu, monetizezi sau nu, eu dacă lucrez pentru tine aștept să fiu și plătit, evident. Unde-i muncă, și răsplată. Doar nu vrei să lucrez pe gratis pentru tine. Așa, dacă tot e pe gratis, în loc să scriu pe blogul tău, mai bine scriu la mine. Și aici, în propria ogradă, nici nu trebuie să mă supun regulilor tale, și pot să scriu și ce și când vreau eu. Și gata. De ce să „lucrez” pentru tine pe gratis? Da, înțeleg, nu ai de unde să mă plătești. Dar tu înțelegi că pentru a lucra la tine trebuie să pierd din timpul meu liber? Știi că în timpul ăsta mă pot apuca de freelancing și pot să câștig bani?

Am auzit de foarte multe ori raționamentul ăla tâmpit cum că ne gândim doar la prezent, nu la viitor. Ne gândim doar daca luăm bani acum, nu dacă merge bine proiectul. Păi cu ce mă încălzește pe mine că o să meargă proiectul bine peste trei ani (lucru care, by the way, nici nu este garantat), dacă acum mor de foame? Bine, nu mă aștept să mă plătești cu 400 de euro pe lună, să mă întrețin din cinci articole pe săptămână, dar dacă facem un simplu calcul, cinci articole pe săptămână, patru săptămâni. 20 de articole pe lună. Plătite cu trei lei fiecare, înseamnă 60 de lei pe lună. Adică mai puțin decât se cheltuiește într-o seară într-un club, unde o sticlă de whisky + un suc te duc la 200 de lei.

Aveți idee câți copilași capabili ar lucra dumnezeiește pentru 60 de lei pe lună? Vă spun eu: mult mai mulți decât cei care ar lucra pe gratis. D-asta și există mai multe speranțe decât proiecte de viitor, pentru că omul lucrează fără să fie plătit trei luni, patru, cinci, dar se mai satură și el. Vede că nu merge treaba și că nu ajunge nicăieri, se lasă. Echipa nu are continuitate și gata, proiectul se duce de râpă în maxim un an. Știri.it, proiectul lui Vlad Gidea (sau fostul, că parcă auzisem ceva de o achiziție) este unul dintre proiectele unde se lucrează pe gratis și care, să zicem, are șanse decente de a deveni ceva, cu toate că piața e plină și concurența acerbă. Mai sunt și altele, dar nu le enumăr. Oricum, sunt foarte puține.

Ideea la care voiam să ajung este că nu, nu ești tâmpit dacă te gândești la bani atunci când muncești. Ești tâmpit dacă aștepți bani pentru a face nimic, dar altfel, este chiar normal să vrei să primești o remunerație pentru ceva făcut temeinic. Și de ce să te gândești la viitor și la o posibilă monetizare peste doi ani? Păi ce, benzina la mașină se pune cu speranțe, sau cu bani? Pâinea nu e pe gratis, nimic nu e pe gratis în lumea asta, așa că de ce să faci tocmai tu muncă în folosul cuiva care te poate arunca la gunoi atunci când va atinge un potențial succes? Dacă ai cunoștințe bune de engleză și vrei să câștigi niște bani, nu sta pe forumuri în România, că nu găsești nimic. Mergi pe unul dintre cele trei site-uri pe care ți le-am dat mai sus și vei vedea că vei câștiga oricum mult mai mulți bani decât 40 de lei lunar. Dacă ai timp liber și chef de muncă poți să depășești și 300 de lei din freelance writing, ceea ce nu e deloc de aruncat pentru un puștan de 16-17 ani. Iar pentru ăștia cu idei de antreprenori în cap, uitați-vă și voi cum se lucrează pe afară, și poate o să înțelegeți că doar pentru că sunteți majori și aveți creastă și șuvițe, pe gratis nu face nimeni nimic pentru voi.

Am participat de multe ori la competiții, fie că au avut caracter sportiv sau nu. Până la urmă, peste tot în jurul meu e o competiție, sunt înconjurat de astfel de lucruri. Bătaie pe medii mari la școală, pe cele mai mari note, cele mai bune referințe. Bătaie pe locul din autobuz. Și asta ca să ce, să-l dai băbuței care urcă la următoarea stație? Să nu mai vorbim de tot felul de concursuri de care auzim la televizor. Sau, de ce nu, hai să considerăm viața ca o competiție. Un concurs în care cel mai bun, cel mai bine pregătit, ajunge să fie și pe cea mai înaltă treaptă a societății.

De concursuri ne-am săturat. La Loto n-am câștigat, Bingo e doar o hoție, și parcă nici măgăriile alea de le-am trimis prin poștă la capetală n-au dat rezultate. Competițiile sunt constituite pentru toți, în afară de unul singur, din dezamăgiri. Sau din nepăsare, în cazul în care nu înțelegi adevăratul spirit al sportului și nu participi ca să câștigi, ci doar pentru că e bine să participi. Cu asta nu sunt deloc de acord și v-am mai spus-o și aici.

Despre Prahoveanul anului, concursul lansat de către Phonline.ro, am aflat de la Sorin. Sau, mai bine zis, am aflat de la linkul pe care îl avea la status pe Y!M. Sunt și eu nominalizat acolo, ba chiar de două ori. O dată la categoria bloguri, bineînțeles; linkul poate fi găsit aici. A doua nominalizare este la categoria sport. Chiar dacă ceea ce fac eu nu se poate numi un sport propriu-zis, cine m-a nominalizat a considerat că ceea ce fac mânuțele mele cu niște cuburi Rubik este foarte mișto. Linkul este aici. Se poate vota simplu, printr-un singur click pe steluțele din josul paginilor pe care vi le-am dat, și chiar vă rog să o faceți. Știu, sunt mulți oameni out there care vor vota cu minus pentru ca m-am luat de stilul lor de viață, țara lor sau alte d-alea. Nu e nimic, am auzit eu cândva o vorbă care spunea că ești pe atât de sus pe cât de mulți dușmani ai. Ia să vedem, eu câți dușmani am?

Gata, a trecut și Webstock 2009. Am ajuns târziu, am plecat devreme. Adică am prin doar sesiunile trei și patru (workshop-urile). În sesiunea trei i-am ascultat pe Alex Cristache, Alexandru Negrea și Costin Cocioabă, care au vorbit despre bloguri, în special cele de nișă, despre un pic de personal branding, și despre anumite sfaturi în legătură cu activitatea de blogger. În sesiunea patru au vorbit Ionuț Oprea, Radu Spineanu și, preferatul meu, Bobby Voicu. Am prins și vreo cinci minute din workshop-ul „Microblogging”, unde se vorbea despre clona Twitterului în România. S-a mai vorbit despre marketingul afiliat și despre câștigurile indirecte din blogging.

Nu am mai stat și la gala premiilor Webstock 2009, am plecat cu Eugen spre minunata lume subterană a metrourilor, apoi fiecare a luat-o spre casă. Pe scurt, Webstock 2009 a fost ok, dar mi-ar fi plăcut să pot ajunge mai devreme, să prind și primele două sesiuni. Dar na, nu în fiecare zi iei carnetul de șofer, corect?

Gata, s-a dus și ziua mea. De fapt nu, nu s-a dus. Și azi este. Azi este ziua bărbatului Bergenbier. Știu, sună cam ciudat, dar chiar așa este. Până la urmă, lor le datorăm faptul că avem și noi o umilă zi a bărbaților. Bine, nouă nu ne ia nimeni cadouri, nici mărțișoare (eh, chiar ar fi penibil) și nu ne scoate nimeni la un cocktail în Bambu. Nici măcar nu ne zice nimeni „La mulți ani!”. Dar nici nu e nevoie, cu toate că tare bine ar mai pica încă o zi de naștere.

Ziua de ieri a fost grozavă. M-am deconectat aproape în totalitate de la blog, tweeter, Bligg sau Forumul Bloggerilor. De fenomenul blogging, în general. Și tare bine mi-a prins pauza asta, chiar dacă a fost cam scurtă. E bine să nu te mai streseze faptul că trebuie să scrii un articol mâine (nu vreau să încep iar polemicile, eu mi-am propus să scriu o dată la două zile și o voi face), e bine să nu te mai intereseze câți unici ai făcut, cât ai urcat sau scăzut în rank-uri sau cine ți-a mai dat un link. Ieri n-am făcut decât să răspund la comentariile de pe blog, care oricum nu au luat foarte mult timp, și să las câteva update-uri pe tweeter. Nimic altceva. Și am realizat că dacă nu aș fi atât de mult în fenomen, aș avea tare mult timp liber. Practic, bloggingul îmi ocupă câteva ore bune în fiecare zi. Nu doar că scriu, ci și pentru faptul că citesc mult. Din ce în ce mai mult de când trebuie să propun și articole pe Bligg.

Apoi, la televizor nu prea mă uit, de jocuri nu prea mai sunt pasionat, școala nu ocupă foarte mult din timpul liber, iar antrenamentele nu sunt foarte dese (maxim patru pe săptămână sau trei și meci în weekend; aici intră și exerciții la sală). Apoi, mai citesc din când în când ce-mi mai pică în mână în engleză, mai exersez cubul și cam asta e tot. În concluzie, nu e o diversitate prea mare. Ei bine, bloggingul oferă diversitatea asta, prin simplele surprize pe care ți le pune la dispoziție zi de zi. Că azi găsești un articol bun, îl promovezi, mâine-poimâine primești un link de acolo, respoimâine îl bagi în FeedReader, și așa creezi o relație cu un blogger. Apoi a treia zi te cerți cu unii, te împaci cu alții. Pe urmă iar găsești un blogger pe placul tau și povestea continuă. În blogging niciodată nu vei vedea aceleași lucruri. Iar dacă le vei vedea, vor fi abordări diferite. Iar asta te ajută să vezi o poveste sau un subiect din mai multe puncte de vedere și s-o înțelegi diferit, dacă inițial mintea ta de taur încăpățânat nu realiza că argumente bune pot fi de fiecare parte.

D-asta îmi place bloggingul. Pentru că oferă o mică diversitate. Pentru că sunt mulți oameni inteligenți care au ceva de zis și care o zic într-un mod plăcut. Care îți pun în față argumentele așa încât să nu le poți combate. Oameni care discută la fiecare articol câte ceva interesant. Și tocmai pentru că știu că sunt mulți am și decis să ajut comunitatea Blogoree prin promovare de articole. Și atât timp cât apa încă va curge, vor fi și articole bune.

Total offtopic, dar vi le-am promis de mult. Sunt doar două rezolvări normale, de 36 respectiv 40 de secunde.

Integratorul de bloguri pe care-l cunoaștem cu toții, cei din fenomen. ZeList a ajuns un punct de referință, în care încet-încet m-am ridicat și eu. Dar nu despre asta e vorba azi. Azi e vorba în special despre ZeList, despre cum ajungi sus, despre cum poți să cazi, și mai ales despre cine este sus.

În mod normal n-aș fi scris articolul ăsta, dar de când îl ajut pe Eugen cu content-ul pe Bligg am trecut pe sute de bloguri. Și a trebuit să o iau ca o damă de companie din pat în pat, așa că am navigat din blogroll în blogroll până găseam articolele pe care le voiam. De fapt, nu prea le găseam. Pentru că am dat doar de bloguri slabe. Din punctul de vedere al locului în ZeList, foarte sus, dar din punctul de vedere al ceea ce era scris acolo și al gramaticii, nu stăteau chiar așa de bine.

Și am realizat că ZeList e degeaba pe pământ. Am realizat că nici acolo sus de tot lucrurile nu sunt chiar așa de clare. Păreri sunt sute, iar asta e a mea. Am văzut bloguri cu sute de poziții înaintea mea, care au mai multe filmulețe de pe YouTube decât text. Și asta doar pentru link exchange, cum v-am mai spus și aici. Bloggeri care se duc peste tot și lasă mesaje cu „nu vrei să facem schimb de link”? Bloggeri cu linkuri kilometrice, la fel ca și idolul femeilor ude, Blogatu (nu, nu vreau să-i dau link; cele câteva vizite în două-trei zile sunt mai mult decât de ajuns). Idol de unde din cele 30-40 de linkuri pe care le-am accesat (că na, unde te duci când ai nevoie de blogroll?), am găsit 2 sau 3 unde într-adevăr aveam ce citi. În rest, niște mediocrii, oameni care cred că au ceva de zis, dar de fapt n-au.

Am văzut bloguri deschise de 4 luni cu 30.000 de unici. Și nu asta e problema, problema e că pe blogurile alea nu găsești nicio informație. Nicio povestioară. Nimic. Găsești o serie mare de link-uri în sidebar-ul din dreapta, melodii de pe YouTube, recenzii ale lor și atât. Și cu asta urcă ei în ZeList și se află în prima mie sau în primele două mii. Iar eu de-abia am trecut de 15.000 după un an. Plictisesc, probabil. Că e greu, frate, să citești un articol lung. Mai bine te uiti la un videoclip, că oricum ia la fel de mult timp. Sau mai bine să zic astfel: [...] că oricum i-a la fel de mult timp. De ce am scris așa? Păi pentru că am văzut înaintea mea în acest God al rank-urilor oameni care nu știu să scrie. Oameni care scriu „vre-un”, „arbitlu” și „făo”. Și mă întreb, normal cred eu. Pe ce bază se pot numi ei singuri bloggeri de top? Doar pentru că ZeList îi pune undeva acolo, sus? Ei nu realizează că ZeList este doar un robot care adună punctele venite din link-uri? Ei chiar cred că e o părere dată de cineva care CITEȘTE? Păi, surpriză: nu este.

Așa că am decis să șterg poziția mea din ZeList din side-bar de la „valoarea mea, valoarea mea”. O să o pun acolo iar, atunci când voi considera că nu mai sunt prea mulți prostălăi înaintea mea. Dacă nu o să ajung să trăiesc atunci, asta e, n-o să-l mai pun. Valoarea unui blogger nu reiese din ZeList. Nu sunt nici mai potent și n-am nici ePenis-ul mai mare daca sunt cu 3 locuri mai sus decât un agramat. Când o voi pune acolo înseamnă că eu consider că o voi merita. Până atunci, să scriem!