Încă de când am revenit în țară, adică în iunie 2009, mă confrunt cu o mare problemă: un writer’s block. Am tot dat vina pe timp, că nu am parte de el, că dau bacalaureatul și că vezi Doamne ce alte bălării în spatele cărora mă tot ascund de peste jumătate de an. Timpul nu-mi lipsește, ca să dăm cărțile pe față. Aș avea destul, asta dacă aș putea să îmi revin și să scriu iar cum o făceam înainte. Mi-am obișnuit cititorii de-a lungul timpului cu articole de calitate, sau cel puțin asta vreau să cred. Nu am scris de dragul de a scrie, nu v-am dat știri bombă aici, nu ați citit despre ultima șmecherie scoasă de Apple. Mi-am obișnuit cititorii să găsească aici păreri nealterate de factori externi. Indiferent care erau topicurile favorite ale oamenilor în perioadele respective, eu nu m-am subordonat lor. Mi-am creat un stil propriu, incisiv, ironic, dur, dar de multe ori adevărat. De cele mai multe ori, vreau să gândesc.

Nu aș putea ca de mâine să vin să scriu doar pentru că traficul scade amenințător, doar pentru că munca mea de atâta timp riscă să se piardă. M-aș simți prost față de cei pe care i-am convins să revină aici dacă aș face așa ceva. Purul adevăr este că nu mai știu ce să scriu. Ce să vă spun, că pe Twitter încă este aceeași mulțime de oameni snobi care nu răspund la mesaje doar pentru că ei cred că au un coi în plus? Să vă spun că, mai nou, au început să miroasă și Facebook-ul? Sau că în online-ul românesc n-ai pe nimeni aproape decât atunci când îi ai cu ceva la mână? Pe astea le știți. Vă interesează că am apărut în ziar sau că am deschis un nou blog? Incontestabil nu. Sau să vă scriu că Google a dat drumul la Google Buzz? Că zoso s-a scos din Zelist și că exoticul Cabral nu mai cade de pe primele două poziții de mai bine de un an și jumătate? Să vă spun despre ultimul scandal la FTW? Sau despre noua mea adresă de e-mail? Să vă informez că aș vrea să fac și eu un pic de freelancing, dar că nu am decât cunoștințe minime în diferite domenii? Nu v-ar interesa nici asta, nu? Așa credeam și eu. Uite, spre exemplu, Makavelis a scris un articol foarte bun ieri. Este o idee despre care aș fi putut și eu să scriu, că sunt în curând absolvent de liceu și facultățile de pe piață nu mă încântă deloc, dar pur și simplu nu m-am gândit să scriu asta. Se întâmplă tare des în ultima perioadă să spun „uite, despre asta puteam să scriu și eu, dar nu mi-a venit ideea la timpul potrivit”.

Prin simplul fapt că nu scriu încerc să nu îndepărtez și oamenii care încă mai trec pe aici, pentru că acei oameni încă mai speră să vadă articole în genul celor de acum mult timp. Am tot încercat, apropiații mei pot confirma, dar pur și simplu nu mai este nimic pe țeavă. Înainte îmi veneau titlurile de articole instantaneu, nu mă gândeam niciodată „ce să scriu pe blog azi?”. Înainte îmi permiteam să șterg din draft-uri pentru că articolele respective nu mi se păreau demne de publicat. Iar azi? Ei bine, azi, nici măcar niște titluri amărâte nu-mi mai vin, și asta chiar dacă mă gândesc intens la ce am de gând să fac în viitor aici. De închis nu închid blogul, pot să vă asigur, am spus-o și o să o spun; de-abia ce am cumpărat pe încă un an jucăria. Am încercat tot felul de metode, primite de la tot felul de bloggeri. Spre exemplu, Grim Cris m-a sfătuit să citesc articole din perioada în care scriam full-time, să văd ce mă inspira atunci. Am făcut asta și ghici! Nu știu ce mă inspira atunci. Poate era viața din Danemarca, poate nu era, încă nu sunt sigur. Cert este că mi-am recitit multe dintre vechile articole, și mi-am amintit de vremurile bune. Am regăsit lucruri pe care le-am scris cu multă pasiune, lucruri la care am pus suflet, la care nu m-am chinuit chiar deloc, cum fac azi (sau mai bine zis, cum nu fac azi). Nu știu ce mă făcea atunci să scriu, și ce mă împiedică acum. Blogul nu-l închid, asta o mai spun o dată pentru hateri. Am zis că dacă tot nu scriu, măcar să vă reamintesc de câteva dintre cele aproape 200 de articole postate aici în aproape doi ani, din vremurile în care blogul era mai mult o meserie decât un hobby. Și, de ce să nu spun și asta, sper să pot pune din nou aici articole ca acestea:

Știți, vine un timp al anului când cu toții ne simțim bine, suntem alături de familie, ne bucurăm, primim și dăm cadouri [bla-bla]. A trecut timpul ăla. Acum trebuie, așa cum face mai toată lumea, să tragem linie după un 2009 plin de mizerii lucruri bune și frumoase. Cu tăieturile și ironiile (proaste, evident) v-ați obișnuit deja, sper. Mai sper că v-ați obișnuit în acest 2009 și cu stilul meu incisiv, cu permanenta dorință de a mă afla într-un ring de box cu cineva sau cu avertismentele și banurile date pe FTW.ro. O adevărată mână de fier, ce blogul meu…

În plan personal 2009 a început sus și s-a terminat în centru, ba chiar un pic la dreapta. Adică a început în Danemarca și s-a terminat în România. Ultimele șase luni petrecute în nordul Europei mi-au adus mai multe lucruri decât îmi putea aduce orice eveniment din România, inclusiv dorința de a mă reîntoarce acolo, despre care, sperând că va deveni o reușită, vă voi scrie în postul de final de 2010. Anul de schimb s-a încheiat cu succes și am revenit acasă cu o diplomă de absolvent al penultimului an de liceu în sistemul danez de învățământ, lucru care mi-a dat încredere și care, de ce să nu recunosc, mi-a creat și niște probleme la școală. De fapt, hai s-o spunem p-aia dreaptă, nu diploma mi-a creat probleme, ci blogul, dar am preferat să nu devin o vedetă în urma unui scandal, cu toate că sunt sigur că aveam resursele necesare.

A doua jumătate de an a fost ok, mi-am schimbat școala, m-am mutat într-o instituție mult mai bună, am încheiat conturile cu sportul de performanță, cel puțin până revin în Danemarca, mi-am făcut alți prieteni, i-am dat pe cei care nu meritau la o parte și, ca un bonus, mă pot numi și șofer de vreo 3 luni. Am participat la două competiții de speedcubing, în aprilie și octombrie, mă declar mulțumit pentru moment. Speedcubing România a organizat și prima întâlnire la București de când există, am fost acolo, sper ca Radu Făciu, spre care merge tot creditul, să mai aibe idei din astea. Țintim aducerea unei competiții oficiale în România în 2010.

În blogging 2009 a reprezentat apogeul. Nu, am formulat greșit. De apogeu o să vorbim după ce ajung la cinci ani în activitate. 2009 a fost mai bun decât 2008. Am trecut pe .ro, datorită lui Eugen, evident (nu te-am uitat, bătrâne), și până să revin în țară am câștigat zi de zi vizitatori peste vizitatori. Vizitatori de care, cu scuzele de rigoare, mi-am cam bătut joc în ultima perioadă. Nu vreau să mă scot dar, de când am revenit acasă, nu simt că mai am foarte multe lucruri de zis, după cum s-a observat. O scurtă statistică spune că până în iunie am scris de 88 de ori. De atunci și până azi doar de 26. Promit să încerc să mă revanșez dar, așa cum spunea și Grim Cris, nu vă așteptați să scriu o dată la două săptămâni că am revenit. Nu vă așteptați să scriu deloc asta. Atunci când voi avea ceva de spus, se va vedea.

Una peste alta, într-o cronologie absolut aleatorie, avem așa:

Cu toate astea, eu vă urez „la mulți ani” și toată polologhia aia plină de sentimentalisme pe care o auziți în stânga și în dreapta de fiecare dată când se apropie sărbătorile de iarnă. Sper că Moș Crăcilă v-a adus tot ce vă doreați, daca nu v-a adus este ok, nici la mine nu a găsit o soluție să-mi pună vila și mașina sub brad, dar poate o găsește în 2010, la finalul căruia sper să am o listă mult mai plină decât cea de sus, poate chiar cu reușite mai mari. Așa vă doresc și vouă!

Despre bloguri și libertatea de exprimare. Cam despre asta a fost seminarul de la Berlin la care am participat săptămâna trecută. Cu libertatea de exprimare știm toți cum e. Că nu prea e permisă chiar dacă e un principiu de bază al societății democrate și este chiar și în Constituție știm. O să vă spun cum văd tinerii din alte țări blogurile. În cele câteva ore în care am discutat despre blogging, am încercat să stau cât mai ascuns, să fiu mai mult un observator decât un vorbitor, așa cum consider că aș fi putut să fiu. Am vrut să fiu observator pentru că nu consider că e nevoie de cunoștințele mele într-un astfel de seminar. Cel puțin nu credeam înainte.

Blogul pentru cei din afara țării este ceva străin. Și este ceva străin pentru cei care s-au înscris în respectivul Workshop. Dacă îi luam pe cei din Workshop-ul legat de filme, e clar că nici nu auziseră de așa ceva. Blogul pentru tinerii europeni reprezintă un jurnal. Atât. Un loc unde scrii ce faci. Dacă ai un cont pe blogger ești mare. Când le-am spus că eu am domeniu personal (asta am făcut-o când nu am mai suportat să stau și să mă uit) se uitau la mine ca la nitrat de cupru. Tipul din Olanda cu 1300 de vizitatori din 2007, care dădea sfaturi despre AdSense, a închis rapid gura când i-am zis că trec de 3000 pe lună, ceea ce este într-adevăr penibil pentru nivelul blogosferei românești. Nu mi-a mai spus că din AdSense poți câștiga 1000 de euro pe lună încercând să se certe cu mine, în condițiile în care eu i-am spus un simplu: „nu se poate”.

Oamenilor le-a luat vreo 20 de minute să deschidă un amărât de cont pe blogger. Blogul pentru ei se limitează la a scrie pentru tine. Exact cum e în România cu începătorii. Eu scriu doar pentru mine, nu-ți place, nu mă citi!. Dar la ei chiar rămâne blogul acolo, în familie. Ei nu au blogosferă. De Digg nu auzisera. De Twitter nici atât. 1300 de vizitatori în doi ani era cel mai tare de acolo. Dați-vă seama singuri cât de mult sunt ei în fenomen. Pe ăla cu mia de euro din AdSense încă mai vreau să-l bat de dormeză. Mă așteptam să fie cu mult mai interesant decât a fost. Mă așteptam să am o mare plăcere de a vorbi acolo, că na, eram cel mai avizat. Și asta în condițiile în care nu voi ajunge niciodată blogger A-List. N-a fost așa. De cum am intrat în sală am realizat că nu era chiar așa cum speram. M-am așezat și am tăcut. Am încercat să le explic ce e ăla FeedReader. Au înțeles. Feedburner. Pe ăsta nu l-au mai înțeles, chiar dacă e același lucru la bază.

Cu una cu alta, conferința mi-a plăcut pentru un singur lucru. Mi-a arătat că încă bloggingul din România este undeva sus față de alte țări considerate mai dezvoltate decât noi. Păcat că nu și jurnalismul se ridică la standardele acelea, dar nu se știe niciodată cum se va prezenta viitorul. Cu asta au început conferințele despre bloguri. Acum, că nu mai sunt așa departe, voi încerca să particip la cât mai multe. Sper, de fapt, să ne vedem la următorul BlogTrip. Până atunci citiți despre primul, la care am fost invitat, dar la care nu am putut să ajung, aici și aici.

P.S. Cum ați observat că nu mai scriu chiar așa de des, și cum, cel mai probabil, nici nu îmi voi schimba obiceiul, cred că cel mai bine este să apelați la feed. Știu că nu este prea plăcut să intri, așteptând un articol, și să găsești ceva nou o dată la zece zile. Feedul îl găsiți în dreapta sub categorii.

Unii dintre noi ne dorim o altă viață. Sau dacă nu ne dorim, au alții grijă să ne facă să tindem spre ea. Azi o să mă descarc în legătură cu „go get a life!” O replică pe care am auzit-o de atât de multe ori, încât am realizat că e una din replicile în genul ăsteia, spusă ca un clișeu fără de care nu se poate trăi. Prima dată era cool să o spui. „Wow!”, se auzea dintr-un cor. Toți cei care erau acolo rămăseseră uimiți de inteligența ta. Ulterior a devenit o prostie. A devenit ca și criticatul manelelor sau războiul dintre generații: degeaba. Postul către care am dat link e ceva (mult) mai vechi scris de mine, din perioada în care aveam două luni ca blogger și în care mă citeau citeam singur. Nu l-am revăzut, diferența dintre ce și cum scriu azi și ce scriam atunci poate să fie chiar … șocantă.

Azi, în lumina reflectoarelor, îl avem pe mucea. Un cineva care cerea o părere despre blogul lui, iar când lumea i-a spus că suge (da, știu, ăsta e tot un clișeu, e ăla cu suck, de fapt), el a trântit-o pe aia cu ia-ți o viață. Păi să nu-l dai cu capul de toți pereții? Adica apare nea ăsta, cere o părere, mulțumește celui care a dat o părere pozitivă, iar pe ceilalți îi desconsideră. Că da, get a life asta face, desconsideră. După ce am stat câteva minute să mă uit pe jegul lui de blog, după ce că i-am mai dat și o părere ca să nu mai fie așa de penibil, tot eu sunt ăla căruia îi trebuie o nouă viață. Vreau să-mi explice și mie cineva, care e faza cu viețile? Cum adică să-mi caut altă viață? Avem în lumea asta opțiuni, și eu încă n-am aflat? Sau e încă una dintre replicile de „poftim, acum lasă-mă în pace!” ?

Eu știu că atunci când un om, fie el avizat sau nu, vrea să te ajute, de obicei îl lași. Și după ce te ajută, faci măcar efortul să îi și mulțumești. Cu atât mai mult cu cât știi că omul respectiv nu câștigă nimic din eforturile sale. Eforturi care, până la urmă, sunt spre binele tău, pentru că te ajută să pari mai puțin prost, penibil, sau cum mai vrei tu. Și tu îi spui să-și ia o viață?

Adică tu ești un * de 14 ani, hacker cică, ai în descrierea blogului un banc, ai ca logo un drac și ne povestești despre extratereștrii care au salvat Pământul acum nu mai știu cât timp. Și ceri o părere pe Forumul Bloggerilor, unde sunt oameni care din asta trăiesc, din blog. Unde sunt oameni care au în acest domeniu ani de zile de muncă în spate. Și când ei îți spun că, de fapt, nu ești așa de tare cum te credeai, tu le spui mai pe șustache să se ducă dracului! Auzi, măi, zero cool (nu dăm link, nu dăm link)? Ești, un zero (0). La fel de cool ca un zero. La fel de cool ca o gaură, de altfel. Ești, dacă mă gândesc bine, la fel ca o gaură. Iar în interiorul găurii nu se află nimic. Decât o mică urmă de penibilitate: tu.