De când a început campania electorală, am început și eu să mai deschid televizorul, că în rest nu prea o fac. Am vrut să văd părerile oamenilor, chit că fac parte din politică sau nu. Nu am vrut să văd programe politice, economice, sociale și alte alea, pentru că era evident că nu vor exista. Nu m-am înșelat. Au fost, însă, din plin, acuze. Atâtea acuze câte n-am văzut de ani de zile. Era totuși, la mijloc, un mandat prezidențial. Apogeul a fost, evident, confruntarea finală dintre Mircea Geoană și Traian Băsescu, de joia trecută.

Și până atunci, dar cu atât mai mult după, am avut foarte multe discuții cu diverse persoane despre candidatul pe care urmează să-l votăm. Și știți ce am observat? Că ura arătată la televizor s-a împrăștiat în popor. Toți sunt înverșunați, toți au un preferat, unii nu-l suferă pe Băse, alții pe Geoană, alții au fost păcăliți de Antonescu în primul tur și nu votează alianța nici în ruptul capului și așa mai departe. Ceea ce nu știu eu, n-am putut să înțeleg, este de unde atâta înflăcărare pentru un candidat sau altul. În clasă la mine a fost dezastru, chiar dacă proporțiile au fost clar împotriva lui Geoană. Ne-am certat, am dezbătut, ne-am dat cu părerea, ne-am interesat, am aflat, de parcă noi eram acolo, de parcă noi candidam. Ne-am certat așa de rău încât am crezut, la un moment dat, că unii sunt în staff-urile de campanie ale consiliilor județene, că altfel nu pot să înțeleg de unde atâta răutate și atâta ură spre un candidat sau altul.

Am auzit lucruri gen „va face!”, „nu va face”, „e mai bun”, „e un comunist”, „mogulii, jos mogulii”, de parcă respectivii care le rosteau aveau vreun interes. Bine, interesul național este pus în mod normal pe primul loc, doar că dacă încă nu ați înțeles, toate conflictele astea politice între noi nu duc la nimic bun. Pentru că noi suntem un factor decizional doar atunci când mergem să ștampilăm. Prin votul pe care îl dăm acordăm, pentru alți cinci ani, drepturi depline celor în căsuța cărora ștampilăm. Le acordăm până și dreptul la viața noastră, un pic mai indirect spus, pentru că în ăia cinci ani nu vom mai fi întrebați ce și cum. Factorul decizional nu mai este poporul, ci omul care a luat 50% + 1.

Unde vreau să ajung, de fapt. La faptul că niciunul dintre noi nu câștigă nimic. Ah, bine țara va merge ori rău, ori și mai rău, dar personal, tu, contribuabil, nu vei câștiga nimic. Așa cum a fost mereu. Și dacă tot ajungem la concluzia asta, atunci de ce să ne mai certăm între noi? Fiecare a fost la urne să-și exprime votul, este dreptul nostru. Dar asta nu trebuie să ne facă să avem așa o atitudine înflăcărată împotriva unuia, sau pentru altul, că nouă nu ne intră absolut nimic în buzunar. Nu te vei îmbogăți nici tu, nici prietenul tău, și nici pensia bunicilor tăi nu va crește așa încât să fie mulțumiți. Ați votat, n-ați votat, e opinia voastră, trebuie respectată. Campania s-a încheiat, afișele electorale au dispărut, revenim la normal acum.

Eu nu scriu despre politică de obicei, însă dezbaterea de aseară dintre Antonescu, Băsescu și Geoană mă face să îmi exprim și eu părerea despre principalii candidați la șefia statului român. Nu mă așteptam aseară să văd cine știe ce politicieni curați, și nici nu au apărut. Au fost tot acei oameni de la televizor, oamenii care se bat pentru supremație și pentru binele aproapelui. Dar mă așteptam aseară să se piardă și câștige procente, mă așteptam să văd proiecte, idei de viitor, atitudini. Voiam să mă uit, prin sticlă, bineînțeles, în ochii candidaților și să văd că ei într-adevăr își doresc să conducă țara și pentru binele meu. Mă așteptam să văd, măcar la unul dintre candidați, o atitudine de învingător, o atitudine de viitor președinte, ca atunci când va sta între Obama și Putin să fie în stare să deschidă gura și să zică ceva interesant. Voiam să-l văd și să zic: „Da, el va primi votul meu”.

Ei bine, însă, nu am văzut nimic din cele de mai sus. Până la urmă, dezbaterea asta a fost un prilej în plus de a se acuza între ei, de a se dezgropa morții și de a încerca fiecare să câștige o parte din electoral prin lucruri murdare. N-am auzit ce idei de viitor au. Nu știu pe cine să votez dacă mă gândesc la faptul că suntem în criză; economica, dar mai ales politică. Nu știu cum vor cei trei candidați să mă scoată pe mine, cetățean român, din problemele financiare. Nu știu cu ce mă pot ajuta ei dacă discutăm despre dorința mea de a trăi mai bine. Știu, însă, remunerația lunară a directorului de la EximBank, știu concluzia dosarului „Flota” (concluzie dată de Daniel Morar, da?), și mai știu și că Tudor Chirilă este un exemplu moral al societății noastre, pentru scrisorica aia a lui. Scrisoare despre care am vorbit aici.

Discuția de aseară nu a reușit să mă convingă, nici măcar în prag de alegeri, care dintre cei trei candidați merită votul meu de cetățean umil, care oricum nu contează. Așa cum în Moldova au votat morții, nici România nu-mi dă garanția ca dreptul meu de a ștampila pe vreunul dintre candidați va fi respectat. Din discuția de aseară am înțeles că toți cei trei candidați vin din aceeași breaslă: a șmecherilor. Diferența dintre ei este că unul are șuviță, altul e peltic, iar altul are ochi frumoși. Iar pe chestiile astea eu nu pot să-i votez.

Eu vreau să știu pe mâna cui merge țara asta. Nu că mi-ar păsa foarte mult, dar cât timp mai stau pe aici rezultatul votului mă interesează direct. Cât timp mai stau pe aici vreau să știu care dintre cei trei poate să-mi ofere un viitor mai bun. Care dintre cei trei poate să-ți dea ție, elevule de clasa I, un sistem educațional mai bun. Sau ție, șomerule, un loc de muncă. Sau ție, săracule, un salariu mai mare. Sau ție, pensionarule, o viață liniștită dupa ce ai muncit 50 de ani pentru țara asta. Sau ție, tinere, perspectiva unui viitor mai bun. Sau noua, tuturor, rezolvarea recesiunii, atât economice cât și politice. Niciunul dintre lucrurile astea nu le-am auzit aseară. Și în cazul ăsta, eu pe baza a ce votez? A vorbelor?