Acum mult timp, la șapte ani, în prima zi de școală, m-am așezat undeva în prima bancă, alături bineînțeles de mama și tata. Cred că era una dintre primele bănci, pentru că altfel nu pot să-mi explic ceea ce o să vă povestesc acum. În Școala 25 am stat mereu în primele bănci. În prima, de fapt. Poate pentru că purtam ochelari, sau poate pentru că le plăcea profesorilor cum arătam. Poate pentru că ridicam mâna prea des, sau prea rar. Poate pentru că vorbeam prea mult, sau poate pentru că eram tocilar. Oricare dintre ele e posibilă. Una mai posibilă ca alta. Cert e că până prin a 6-a nu am părăsit de multe ori prima bancă. Mă obișnuisem acolo. Cu Petruț, Andrei sau Bogdan, tot aia a fost mereu. Eram mereu copilul cuminte, care nu deranja orele pentru că nu înțelegea de ce ar face-o.

Statutul de cel din prima bancă nu m-a deranjat niciodată, pentru că ce se întâmpla în timpul orelor era total diferit de ceea ce se întâmpla după ce suna clopoțelul. Poziția în bancă nu conta. Cineva trebuie să fie și în prima, nu? N-am fost niciodată catalogat drept tocilar doar pentru că stăteam în prima bancă, așa că nu mă deranja. Plus de asta, cei care nu se așezaseră niciodată în prima bancă încă mai credeau că ăla e locul pedepsiților. Cum, nu vă amintiți de cei care neastâmpărați erau aduși în față? Mult timp am crezut că acolo e cel mai bine din toate punctele de vedere. Profesorul chiar nu are treabă cu tine dacă stai în față, crezând că vezi-Doamne ți-o fi rușine să scoți un sunet dacă ești acolo. De câte ori la lucrări nu a stat profesorul doar în spate? De nenumărate ori, da? Și până la urmă, purtam ochelari și poate chiar nu puteam mai în spate.

Ei bine, nu. Puteam și mai în spate. Mult mai în spate. Asta am realizat un pic mai târziu când am mai scos nasul din cărți. Mi-am dat seama că tot aia e și în prima, și în ultima, dacă vrei. Doar că acolo în spate nu te vede profesorul. Da, povești d-alea cu „te vede, dar nu-ți zice nimic” sunt niște bălării. Păi ce, colegii mei au rude la Sticleni? Văd profesorii prin ei, sau ce? La fel și cu copiatul. O să revin la asta altă dată, nu e momentul acum. Cert e că mereu am fost atras să stau în față. Nu am înțeles niciodată de ce. Probabil îmi era frică să mă mut în spate pentru că mă gândeam că acolo profesorul chiar stă cu ochii pe mine. Sau poate mi-era teamă că o să mă chiombesc la tablă.

În clasa a 8-a am plecat cu Bogdan prin a treia bancă de la perete, din prima de la mijloc. Era un pic diferit, dar nu se prea simțea diferența. Era o clasă mică și tot ca în prima bancă mă simțeam, așa că la orele la care nu se prea venea, mă găseai mereu prin spate. Sau nu mă găseai deloc. În a 9-a pe la început tot în a treia mă găseai, cu Mihnea de data asta. Aici nu zicem de „nu mă găseai”, că trebuia să faci impresie la profesori, corect? Ulterior am migrat în a patra, tot cu Mihnea, și acolo am putrezit până când am venit în Danemarca.

În școala de aici singurele clase cu bănci pe rânduri sunt la mate. Unde, bineînțeles, mă uit de la 15 metri la tablă. Observ că am înclinații sado-masochiste. Știu că mă chiombesc și mă chinui de acolo, dar aș da orice să prind și data viitoare același loc. Nu că mi-ar fi frică de ceva, ci pentru că m-am dezobișnuit și nici nu-mi mai place așa de mult cum îmi plăcea când eram mai mic să stau în față, în ochii profesorului. Și mă întreb oare de ce? De ce am plecat din prima și am ajuns în ultima? Ce m-a făcut să plec din față ca să ajung în spate, în condițiile în care în viață cred că până acum am mers doar în sensul opus?