Pe prima o știți, e scrisă de papagalul ăla care nu are chef azi. A doua nu e chiar pentru orice tip de liceeni, și nu e nici vreun discurs înflăcărat cu dorința de a vă face să urniți munții din loc. E pentru un grup anume, undeva pe la 25 de liceeni, oameni care au reprezentat foarte mult pentru mine. Hai să-i dăm drumul, că poate mai aveți și altele de făcut:

Salutări 2.d! Din păcate azi am luat cu toții vacanța de studiu. Nu mă înțelegeți greșit, să iei vacanță oferă mereu un sentiment plăcut, dar pentru mine e și un pic trist pentru că e ultima mea zi în Gimnaziul din Varde. Voiam să vă spun că am întâlnit aici în gimnaziu oameni fantastici (în special la 2.d), mai mici, mai mari sau de aceeași vârstă, nici nu are importanță. De apreciat este faptul că toți sunteți niște oameni extraordinari și că m-ați putut asimila și pe mine printre voi, indiferent că era vorba despre bârfa de la prânz sau de vreun proiect serios la școală. N-am să uit niciodată primul modul (Și n-am să uit nici că era matematică și că mi se părea că vorbiți chineză; chineză pe care, iată, astăzi o pot vorbi și eu), prima petrecere de la școală (ce ciudat mi s-a mai părut), petrecerea de Crăciun cu voi, excursia de studiu din Amsterdam (ce mai excursie a mai fost:D) sau minunatele ore de sport pe care știți că le iubesc mai mult ca orice altă activitate.

Cred că eu am strâns o experiență mare în decursul acestui an, poate și pentru că am învățat multe lucruri de la voi. Sper să nu fie ultima dată când ne vedem. Așa cum v-am spus, sper că voi participa și eu la banchetul de anul viitor când veți termina școala. Vă urez o vacanță plăcută, dar înainte de asta sper să luați notele pe care vi le doriți la examenele de final de an și să vă numiți în august 3.d, plăcerea supremă al gimnaziului danez. Aruncați cu baloane cu apă în broaște și pentru mine. Ne vedem ;)

Ați realizat probabil singurei despre ce scrisoare e vorba. E mesajul pe care l-am trimis tuturor colegilor pe care i-am avut în Danemarca. Broaștele sunt așa numiții „boboci”, iar aruncarea cu baloane pline cu apă este o tradiție de care eu am scăpat, fiind anul doi. Am simțit nevoia să le spun lucrurile astea, să transmit ceva celor care au reprezentat o parte importantă în viața mea. Pentru că anul care se termină cât de curând a fost fantastic și datorită lor. Nu chiar tuturor, dar în orice caz, datorită majorității. Majoritate care cât de curând se va afla la mai mult de 2000 de km. depărtare…

Primele părți: unu, doi, trei, patru.

Ultima dată v-am scris cu puțin după ce începuse școala în ianuarie, după vacanța de Crăciun. Astfel, sărbătorile fiind deja trecute, urma o perioadă lungă de școală. Știți voi, așa ni se pare mereu când începe școala. Mereu ne gândim că tare lung mai e drumul până la următoarea săptămână liberă. Totuși, iată că suntem deja în aprilie, la jumătate, și perioada asta a trecut la fel de repede ca și până acum.

Rutina s-a instalat în viața mea de elev de schimb și începusem să nu mai găsesc nimic spectaculos. De fapt totul este spectaculos, dar încă trăiam cu lucrurile descoperite până atunci. Nimic nou. Luna ianuarie a decurs normal, fără nimic apărut de după colț. Sfârșitul lunii a prezentat și începutul unei noi activități: fotbalul. Cum handballul era cât pe ce să se termine, m-am gândit că nu pot să stau atâtea luni până când merg acasă și să nu fac nimic. Așa că m-am apucat și de fotbal, na, să nu spun că nu am făcut-o și pe asta. La un club mic, bineînțeles, dar nici nu am nevoie de mai mult. Eu fac sportul din plăcere nu pentru altceva, în special un sport în care în România nu poți deveni nimic. Na, tata nu e nici selecționer și nici patron la FC Timișoara. Clubul de fotbal este afiliat celui unde jucasem handball, așa că am rămas în echipamentul verde.

Toată lumea era deja de prin februarie în febra excursiei de cinci zile către Amsterdam. Prima dată votasem Londra, dar am căzut cu toții de acord că e prea scump, deci am schimbat destinația. Plus de asta știam că înainte de Amsterdam o să avem parte și de Proiectul Comenius, deci erau cam două-trei săptămâni de „pauză”, după care o săptămână de școală și vacanța de Paște.

Luna februarie a marcat un lucru important, care poate nu are legătură cu anul de schimb, dar cu siguranță trebuie amintit: schimbarea adresei blogului, de pe WP către self-hosted. Apoi am început să mă obișnuiesc din ce în ce mai mult la fotbal, în timp ce jucam ultimele meciuri pentru echipa de handball. Știu, sună un pic ciudat, dar în Danemarca sunt oameni care fac și trei sporturi în același timp, așa că două nu ar trebui să însemne vreo problemă. Mai ales că, repet, fac totul din plăcere. Vremea s-a îmbunătățit și ea un pic după rahatul ăla mohorât din decembrie și ianuarie.

Martie a venit repede. Nimic interesant până pe 18, când am dat un examen la mate, un fel de examen de pregătire. Simulare. Tot pe 18 a început și Proiectul Comenius despre care v-am spus nu cu mult timp în urmă aici. Iar apoi au venit cele cinci zile în Amsterdam, despre care, din nou, v-am povestit. Aici. Și dacă nu ați citit la vremea respectivă, și despre Red Light District câte ceva. Apoi, ca să completez lista de auto-promovare, vă reamintesc și linkul de la Openul Danez de Rubik’s Cube unde, mândrul de mine, am participat și eu. Citiți aici.

Și iată că dupa șase-șapte articole despre care v-am reamintit, am ajuns la ziua de azi, un an de blogging și un pic, zi în care mai sunt doar vreo două luni jumătate până voi reveni în România. Deja am cinci episoade din „Cum e să fii elev de schimb”. Probabil că va mai urma doar unul, maxim două, și probabil că nici nu vor mai fii așa de spectaculoase cum au fost primele două-trei, pentru simplul fapt că m-am obișnuit prea mult cu viața de aici și sunt multe lucruri pe care nu le mai observ, chiar dacă ar fi trebuit să o fac. Plus de asta, foarte multe din articolele mele sunt inspirate din ceea ce trăiesc, din ceea ce văd, deci cred că doar dacă citiți postările v-ați putea face singuri un „Cum e să fii elev de schimb”.

Toată lumea se uita la meci. O partidă de divizie inferioară, disputată pe un teren bine îngrijit, într-un orășel mic al danezilor. Toți ochii priveau triști către teren, unde echipa locală pierdea cu un neverosimil 1-3. Publicul, format din câteva zeci de oameni, majoritatea toți bărbați sau copii, privea civilizat meciul de pe marginea terenului. Toți cocoșați și gârboviți de înfrângerea ce se prevedea pe teren, parcă nici nu mai aveau chef să scoată boturile din berile băute la peste 15 grade sub un soare arzător – iar asta înseamnă caniculă în aprilie.

Când toată lumea se pregătea să plece acasă, apare în public o domnișoară. Frumușică, n-am ce zice. Au văzut-o toți din depărtare și chiar dacă majoritatea erau însurați și cu copiii după ei, toți au scos pieptul în față. Cu cât se apropia mai mult, cu atât lumea începea să vorbească mai tare. Alții începuseră să încurajeze echipa cum nu o făcuseră nici la 0-0. Situația se schimbase. Repet, majoritatea aveau douăzeci de ani pe un picior. Cu tinerii (cei puțini care erau) a fost aceeași poveste. Ardeau hormonii în ei. Îi vedeam cum le sclipeau ochii. Nu-și mai încăpeau în piele, știau că trebuie să facă ceva diferit în afară de a sta pe bancă și a se uita la meci.

Apăruse în public steaua care n-a strălucit pe teren. Nici nu mai conta de fapt ce se întâmpla pe teren. Nici nu avea importanță că Tom tocmai luase golul cu numărul patru și șansele la un egal măcar erau minime. Nici că spiritele se încingeau pe teren în urma unor faulturi grosolane. Tot ce conta era că între toți bărbații nescuipători de semințe se afla o tânără domnișoară. Tânără domnișoară care poate avea prieten și care ieșise din casă doar pentru că vremea era superbă. Dar ce conta? Prin simplul fapt că era fată între atâția bărbați toate lucrurile astea erau neimportante.

Vă mai povestesc acum ceva din Amsterdam când le însoțeam pe cele 21 de fete din clasă (ok, erau doar vreo 15) într-un club. Ca o frază general-valabilă, cluburile din Amsterdam sunt pline de bărbați, femeile fiind ca dolarii pe perioada crizei. Și când intră 15 dolari într-un club aflat într-o recesiune economică, boxele bubuie mai tare, muzica se schimbă instantaneu și, surpriză, gigolo italiano iese la rampă. Exact ca în primul caz, toți bărbații au întors capul, și-au încordat mușchii, au ridicat nasul, și-au pus ochelarii de soare (în club, la dracu!) și s-au răspândit în mulțimea de dolari salvatori.

Pe de altă parte, voi ocupa un scurt paragraf și pentru situația inversă când fetele sunt 4-5 să zicem și apare un băiat. Urât, frumos, cu spume la gură sau care te face să ai spume la gură, nu are importanță. Cert e că și voi vă purtați așa. Ok, voi nu scoateți pieptul în față, că așa e mereu, dar imediat mergeți să vă dați jos bluzița cu guler și să o schimbați cu bluza Oh-My-God. Vă purtați diferit și aveți grijă ca sutienul să stea în poziția corectă. Nu, nu trebuie să-mi dați dreptate. Eu știu că așa e și v-aș putea strânge o duzină de bărbați care fie și orbi, tot m-ar putea aproba.

Până la urmă se pare că totul depinde de grup. Dacă ești în grup e mai ușor să te dai cocoș decât să fii găină. Dacă ai fi fost singur pe teren și ar fi venit aceeași domnișoară despre care am vorbit, n-ar mai fi fost atât de probabil să faci pe James Bond. Dar pieptul în față probabil tot l-ai fi scos. Încep să cred că de fapt e vorba de o frustrare, că noi nu prea avem ce să scoatem în față. Trei ani de sală de forță și facem piept cât aveți voi la 11 ani. Deci dacă ne vedeți zgribuliți pe stradă, să știți de ce suntem așa.

Da. Amsterdam. Da. Prostituate. Pardon. Dame de companie. În geamuri. Să știi măcar ce cumperi, nu? Ei bine, Cartierul Roșu este un „lait-motiv” al tuturor celor care merg în capitala Olandei. Dacă n-ai mers acolo înseamnă că ai fost degeaba în Amsterdam. Și până la urmă, așa e. E ceva special, n-ai să vezi peste tot aceleași lucruri. Reformulez. O să vezi așa ceva peste tot. Da, ai citit bine. La orice colț de oraș vei găsi așa ceva. Doar că nu le găsești în vitrine. Le găsești făcând cu mâna la tiruri pe DN.

E vreo diferență? Nu cred. Tot prostituție se face și în Olanda. Diferența e că acolo e legalizată. Doar nu credeați că intri și se dau prăjituri, urmăriți un documentar și apoi faceți un mic resumé al său. În franceză, bineînțeles. Tot cu fundul dau și alea. Și dacă nu mă credeți, așteptați să îmi auziți povestioara.

Eram în Amsterdam săptămâna trecută, în Cartier, cu colegii. Cinci băieți, pe fete le-am lăsat să plece acasă. Păreau afectate sufletește că semenele lor pot face așa ceva. Afectate? Jignite. Aveam impresia că unele dintre ele chiar vor să plângă. Păstrând proporțiile. Așa că am plecat cu băieții într-o mică excursie în Cartier. La un moment dat ne-a venit ideea să intrăm. Aveam și bani, și voință, și motivație. Ce mai trebuia? Să găsim fiecare pe cine trebuie. N-a durat mult. Fetițele sunt chiar frumușele. Unele dintre ele.

După ce am ales-o am intrat. Am negociat. 150 de euro. Ieftin, nu? Cum am scos banii fata a și tras perdelele. Lumina roșie de-abia se mai vedea. Era aproape întuneric. Ca într-un coșmar. Roșu, iad, foc, nu vă zice nimic? Începea să îmi fie frică. Dar m-am liniștit repede. M-a liniștit Johanna de fapt. Frumos nume pentru o prostituată, nu? Johanna, chiar îmi plăcea cum sună. Cât eu mă tot gândeam la prostiile astea, ea se dezbrăca. De fapt nici nu era prea mult de dat jos.

Am întrebat-o ce face și de ce se dezbracă. Și mi-a răspuns că asta e treaba ei. Dar eu mă miram … unde sunt prăjiturelele? Despre ce va fii documentarul? Și oare chiar știe franceză Johanna? Nu de alta, dar eu nu știu. Poate știe ea și pentru mine. Știam că ne vom simți bine împreună imediat ce am văzut-o în vitrină cu degetul în gură. Dar am crezut că este un film educativ despre igiena personală. D-alea cu „Nu e bine să bagi degetul în gură. Spală-te pe mâini!”. Eram dezamăgit. Johanna nu era decât o prostituată, dar eu văzusem în ea o persoană cu care pot vorbi franceză. Franceza aia cică atât de romantică. Romantică? Pe mine mă duce cu gândul la orice altceva, doar la romantism nu.

Mi-a spus că dacă nu îmi convine pot să-mi iau jumătate din bani și să plec. I-am zis că nu vreau să plec, dar m-a dezamăgit. Așteptam de la ea să se ridice la alte standarde culturale. A crezut că fac mișto de ea. Mi-a dat, mai mult cu voia ei decât cu a mea, tricoul jos, ca apoi să mă descalțe. Chiar nu știam ce se întâmplă. Cum era să îi spun că eu de fapt vreau altceva de la ea? Oare dacă încercam în franceză, reușeam? La dracu, eu nu știu franceză. Și cum Johanna se apropia periculos de mine, m-am trezit. Știți când aveți coșmaruri și vă treziți în ultimul moment, nu? Ei bine, la fel a fost și la mine.

Nu, n-am plătit nici 150 de euro, n-am fost nici la fetițe și știam că acolo nu se dau nici prăjiturele. Am vrut doar să vă întreb, în stilul meu, dacă voi credeți că e o diferență între Red Light District și DN1. În afară de cea de preț. Eu cred că nu este. Toate sunt prostituate. Toate fac același lucru. Doar că unele o fac într-un mod mai „de lux”. Șarmul (sau să zicem charmeul ?) pe care-l arată în vitrină nu ascunde nimic altceva decât ascunde piciorul întins al oricărei curve de pe străzile din România. Și nu doar din România, că doar n-o fi patria curvelor aici (?). Din toată lumea. Toate sunt la fel. Doar că, repet, unele stau în spatele unui geam și pot fii privite pe gratis. Dacă te uiți insistent la o prostituată pe stradă, riști să te bată. Și să-ți ia și banii. Așa că aveți grijă în Cartierul Roșu, că nu se dau banane. Dimpotrivă, se iau. Nu veți vedea nici „The Curios Case of Benjamin Button”. Ah, în schimb, e posibil ca fetele să știe engleză bine. Doar turiștii le încearcă. Olandezii s-or fi săturat. Despre franceză nu știu ce să zic. Poate că ar trebui să încerci și să-mi spui tu. Dacă știu franceză, e clar: cândva o să revin acolo.

Am venit ieri seară din Amsterdam, după o săptămână extrem de frumoasă, de neuitat. De neuitat cu excepția lucrurilor pe care le-am uitat deja. Adica totul în intervalul 02.00-08.00. Asta înseamnă că în fiecare noapte am ieșit toți băieții în oraș și ne-am întors cu două-trei ore înainte să trebuiască să ne trezim. Așa că azi mi-am permis un somn prelungit până pe la ora două.

Totul are un început. La noi a fost în curtea gimnaziului, duminică la ora 21.00 când am plecat spre Amsterdam cu autocarul. Am ajuns dimineață la ora nouă, deci 12 ore pe drum. 5-6 dormite, nu mai mult. După asta, până la ora 12 am făcut un tur al orașului. Undeva peste 10 kilometri de mers. Destul de obositor după o noapte fără prea mult somn. Ceea ce nu am realizat era că ăsta era doar începutul. La 12 ne-am cazat, apoi am continuat cu cealaltă parte a orașului. Pe la patru am fost liberi. După vreo două ore de somn am plecat în oraș să mâncăm, apoi prin discoteci și cluburi. When you are in Amsterdam, do like them. În general programul fiecărei seri a constat în același lucru, doar că am schimbat locurile până când l-am găsit pe cel potrivit. Din păcate, l-am găsit de-abia miercuri. Și o să vă spun despre el mai târziu, la recomandări.

Programul începea zilnic la nouă și eram liberi în jurul orei trei, aici intrând și timpul prânzului. Am fost cam peste tot unde un turist ar trebui să fie în Amsterdam. Rijksmuseum, van Gogh Museum, Heineken Museum, Nemo, Red Light District, casa Annei Frank, Amsterdam ArenA, Gassan Diamonds sau magazinele cu flori. Pe lângă toate astea, am studiat un pic arhitectura unică a capitalei Olandei. Nu prea aș vrea să intru în detalii aici, lucrurile astea trebuie vizitate ca să vă puteți face o impresie. Vorbim mai târziu un pic la recomandări.

Principalul lucru pe care vreau să-l discut este Amsterdamul. Ca oraș este fabulos. De necontestat un oraș cu o arhitectură unică. Fiecare cu părerile lui, dar mie nu mi-a plăcut extrem de mult. Înțeleg, e lipsa de spațiu, dar să construiești coridorul caselor așa încât să trebuiască să urci scările de-a latul e chiar penibil un pic. Sa construiești fiecărei case un cârlig pentru când vrei să scoți mobila din casă, este din nou, oribil. Strâzile mici și înguste de-a lungul canalelor sunt incomode, atât pentru mașini, cât și pentru pietoni sau bicicliști, care trebuie să folosească strada mai mult decât trotuarul aproape inexistent.

Capitala Olandei este un oraș plin de cultură, ăsta e alt lucru incontestabil. Un oraș care adună la un loc toată arta Olandei, și care Doamne-ajută, este din plin. Un oraș unde te aștepți ca oamenii să se ridice la același standard cultural. Dar nu. Nu e deloc așa. Și o spun dezamăgit, cea mai tristă parte din Amsterdam sunt oamenii. Negeneralizând, bineînțeles. Viața de noapte e oribilă. Drogați, bețivi, oameni furioși, curvari etc. Amsterdamul e plin de așa ceva, noaptea. Ca fete, v-ați simțit vreodată urmărite prin cluburi de privirile hărțuitoare ale bărbaților? Ei bine, dacă v-ați simțit așa vreodată, imaginați-vă că în cluburile românești e totuși încă o situație bună. În cluburile din Amsterdam mereu vor fi 5-10 care se vor uita și ține după voi. De unde știu? Cinci băieți și 21 de fete în clasă. Voi de unde credeți că știu? Ei poate nu au văzut. Dar eu, care am trăit 17 ani în junglă, ca un român paranoic ce sunt, observ totul. Le văd privirile, le citesc intențiile, le urmăresc și anticipez mișcările. Pe mine nu mă pot păcăli. Din păcate, eu nu sunt fată, ca să mă pot „juca” un pic cu ei, lăsându-i apoi cu spume la gură și cu câțiva cm. mai mult decât normal undeva jos.

Majoritatea vin în cluburi pentru a agăța turiste. Că deh, ei sunt șmecheri, la ei acasă, iar turistele sunt proaste și de obicei vin din orașe mult mai civilizate noaptea. Plus de asta, au scăpat de prieten, au băut, și sunt gata de distracție. Iar lucrul ăsta este, dacă mă gândesc bine, adevărat. Așa e. Amsterdamul are o viață de noapte jegoasă unde doar într-o seară am fost întrebat de trei ori dacă vreau cocaină, de două ori de către același tip. I-aș fi spus politicos să și-o bage undeva, dar știți voi povestea cu vânătorul, iepurele și morcovul. N-o știți? E vorba de un cur, cu toate cele trei în el. Încă n-o știți? Înseamnă că n-ați fost în Amsterdam. Toată lumea e susperctă. Privirile tuturor sunt îndreptate către tine. La oricine te uiți, se uită la tine. Suspect, nu zâmbindu-ți și urându-ți o seară plăcută. Paranoic, nu? Ei bine, așa paranoic, încep să cred că viața de noapte în Ploiești era prea tare. Aia care a fost, că anti-socialul de mine nu simte nevoia să arate cât de viril e doar mergând prin cluburi. Am eu propria mea metodă, și tipelor chiar pare să le placă mult mai mult decât un suc în l’Opera. :)

Amsterdamul e un oraș destul de ciudat și la orele dimineții, când viața de noapte se termină. Pe străzi încă mai sunt oamenii cu drogurile, căutând disperați câțiva clienți. Capitala Olandei devine însă un oraș frumos după orele 10-11, când reînvie parcă din propria cenușă. Alt lucru negativ este traficul. Îngrozitor. Bicicliștii sunt problema principală. Nu m-am gândit să număr, dar numai joi erau să dea peste mine trei biciclete. Nu s-ar opri nici de-ai dracu. Că nu vrea sula lor. Și ar prefera să dea peste tine doar ca să nu se oprească. Și cine a fost acolo mă crede. Cine n-a fost poate își închipuie că exagerez, dar nu, chiar ăsta e adevărul. Traficul e îngrozitor chiar dacă infrastructura este pusă la punct. Străzile foarte mici sunt periculoase în același timp și pentru șoferi, dar și pentru pietoni. Și, de ce nu, și pentru bicicliști. Tramvaiele sunt și ele periculoase, pentru că merg cu viteze greu de imaginat. Nici ele nu prea se opresc, și dacă te-ai pupat cu vreunul, a fost ultima dată.

Amsterdamul este cu siguranță un oraș inferior Copenhagei din punctul de vedere al oamenilor și al traficului. Nu suportă comparație. În Danemarca nu vei vedea oameni care se uită urât la tine, chiar dacă tu le pari suspect. Desigur, și acolo se vând droguri și viața de noapte este un pic pericuoasă, dar în niciun caz asta ca în Amsterdam. Ceea ce nu s-a întâmplat în Amsterdam spre exemplu, dar care s-ar fi întâmplat în București, să zicem, ar fi să dai de șmecherași. Chiar dacă se uită urât la tine, nimeni nu vine să îți arate cât de tare e el, și că tu ești în orașul lui și că ar fi inteligent să-ți ții gura. Nimeni nu te ia la bătaie doar pentru că dansezi în locul nepotrivit. Măcar atât, nu? Dacă ne gândim însă la ce ascunde Amsterdam, nu știu câte orașe în lume mai sunt la fel ca el. Ca oraș cultural este extraordinar. Din păcate, repet, oamenii nu se ridică la același nivel.

Servirea în orice restaurant este din nou, super. Nu am întâlnit pe cineva care să nu știe engleză, și n-am fost în trei localuri, ci probabil în peste 15. Toți îți zâmbesc, vin și te întreabă dacă totul e în regulă, mâncarea vine relativ repede și e foarte bună. Prețurile sunt cam mari, dar na, e Amsterdam. La servire dăm o bulină albă orașului. Concluzia este că Amsterdamul e un oraș frumos, un rai pentru fotografi, o plăcere pentru cei care savurează arta. Este frumos să fii acolo, nu pot să spun că nu e așa. Niciodată singuri în oraș după ora 5-6, țineți minte asta. Fiți cel puțin trei-patru împreună. Amsterdamul este un oraș care trebuie vizitat, dar nu este un oraș în care o să îți facă mare plăcere să revii.

Recomand
Dacă veți alege să mergeți, vă voi recomanda niște locuri care nu trebuie ratate:

Rijksmuseum – Muzeu de artă unde puteți găsi multe dintre originalele lui Vermeer, Rembrandt, Steen și mulți alți importanți pictori olandezi. Securitatea e ca la aeroport, asta e partea negativă.

Heineken Experience – Se mai numește și Heineken Museum. Vi se povestește despre Heineken, puteți face fotografii, vă puteți personaliza o sticlă de Heineken pentru 5 euro, vi se explică procesul prin care se ajunge la bere într-un mod interactiv, veți găsi și niște lucruri despre Champions League, Heineken fiindu-i sponsor principal și doar intrarea presupune două beri gratis la finalul turului. Dacă dați de barmanul care seamănă cu Jonah Hill, doar că un pic mai slab, v-ați scos și de distracție, și de alte beri gratis dacă sunteți copii cuminți.

SportsBar – Este poziționat nu departe de centrul orașului. Cele mai bune clătite din oraș le veți găsi acolo. Sunt transmise foarte multe meciuri de fotbal, baschet, rugby și altele, și este un bar foarte liniștit.

Paradiso – Cea mai bună discotecă din Amsterdam, cel puțin dintre cele pe care le-am văzut. Este pur și simplu uriașă, are trei etaje și muzica e foarte specială. Dacă vrei să te distrezi, acolo trebuie să te duci. Nu se află departe de centrul Amsterdamului. Partea negativă este că intrarea, depinzând de zi, este șase sau opt euro, dar, credeți-mă, merită.

Casa Annei Frank – Dacă nu știți cine este e trist. Dacă știți atunci vă puteți imagina ce frumos ar fi să îi vedeți casa, și chiar și jurnalul original. Securitatea e ca la aeroport, din nou.

Nemo – Este un centru științific interactiv. Foarte interesat, bun de pierdut câteva ore. Se află din păcate undeva pe la marginea orașului, dar merită văzut.

HardRock Cafe – Există și în București de ceva timp. N-am fost acolo, dar cea din Amsterdam este extraordinară. Mâncarea e diferită față de ce poți găsi în celelalte locuri, chelnerițele sunt mereu acolo dacă ai nevoie de ceva. Prețurile, din nou, destul de ridicate. Găsești pe acolo și chitarele lui van Haalen, Slash, și alții. Cum nu mă pricep și nu sunt fan, am uitat care „alții”.

Cele mai bune poze din Amsterdam le găsiți aici, accesând colecția mea de pe deviantART.