Iau și eu parte de astăzi la campania lansată de Brightie, „Ca să fii cool, trebuie să fii viu”, cu un articol în care vă voi povesti de o cunoștință de-a mea, de la țară. Tipul, de loc dintr-un sătuc mic din Ardeal, pasionat din tinerețe de mecanică, ar fi la prima vedere un copil cuminte. Mic de înălțime, negru ca tăciunele și foarte, foarte serios atunci când este vorba de mașini. Repară tot ce e nevoie în sat, conduce mult (a început asta pe la 15 ani, cu tractorul tatălui său), și verile trecute se dădea mândru prin sat cu o motocicletă cumpărată cu doi lei, și reparată de el. Repet, omul este un geniu în ale mecanicii, la 14 ani era mecanicul satului. Dacă s-ar fi ținut de carte și și-ar fi dorit să ajungă undeva mai sus, sunt sigur că ar fi putut s-o facă. Dar despre asta, altă dată. Povestea a început acum patru ani, pe vremea când el de-abia împlinise 17 primăveri (sau veri, sau altceva, habar nu am în ce anotimp este născut).

A plecat cu tractorul tatălui său după fân, sau ceva de genu’ ăsta. Satul, tranzitat pe șoseaua principală de un drum național (pentru camioane), este unul foarte liniștit. Asta în afară de momentele când tirurile trec prin el și răsună ca niște tancuri într-un câmp deschis. A plecat pe drumul principal și a reușit cu tractorul să încalece un motociclist. Tipul respectiv a scăpat cu viață, iar familiile celor doi s-au înțeles la o sumă de bani ca despăgubire, pentru că dacă poliția ar fi aflat, era vorba de dosar penal și închisoare pentru conducere fără permis.

Cea de-a doua problemă a făcut-o cu Dacia tatălui său, după ce și-a luat permisul. A plecat spre Făgăraș, alături de niște prieteni, să se distreze. Noaptea, venind de la discotecă, i-a alunecat piciorul un pic mai mult decât ar fi trebuit pe accelerație. S-au oprit, din păcate, într-un copac. Toți trei au scăpat, el a fost însă cel mai grav rănit. Și-a rupt un picior, o mână și a avut nevoie de o operație la genunchi. Dar, cu ajutorul celui de sus, s-a făcut bine. Avea la 18 ani deja două accidente de mașină. Și nu s-a oprit acolo. Opelul de-abia adus din Germania pe banii făcuți de el și ai lui a sfârșit și el praf și pulbere, lovindu-se de o căruța ce staționa (neregulamentar) pe marginea drumului. Cu vedeta noastră la volan, care, surprinzător sau nu, scapă iar nevătămat. Ok, vătămat, dar cu viață. Omul e foarte popular în sat pentru faptul că a driblat moartea de atâtea ori. Se vorbește mult pe seama lui, iar el se pare că nu învață nimic din ele, zburând în continuare cu noua motocicleta pe ulițele satului. Repară în continuare mașini și este tratat ca și mecanicul satului, puștiul minune care poate rezolva orice problemă, contrar aparențelor date de vârsta lui. Și nu doar de vârstă, ci și de deciziile pe care le ia, în special când este la volan.

Cum era de așteptat, povestea trebuie să se termine cu o tragedie, nu? Ei bine, exemplul meu nu este chiar așa. Chiar dacă Adrian, pe numele său, a mai căzut o dată și cu motorul, spărgându-și capul, a scăpat din nou fără complicații. Babele ar spune că „i-a dat Dumnezeu zile”. Alții ar spune că are noroc, iar unii că norocul i se va termina la un moment dat. Lucru care este adevărat. Așa celebru cum este Adrian în sat, zilele lui vor lua sfârșit la un moment dat. Norocul ăsta de care vorbesc atât de mulți se va opri, probabil, sub roțile unui tir sau într-un alt copac. Deja s-a aflat la câțiva metri de moarte de trei ori. Oare a patra oara finalul o să fie la fel de fericit?

Chiar dacă n-am primit-o de la nimeni, dau și eu leapșa mai departe spre A.Faith, care are un look nou, și către Uce, și vă anunț că o să mai urmeze un articol pe aceeași temă, numai că un pic mai diferit.

Nu, Cristian nu se duce la sală. Nu asta înseamnă să fii puternic. Nici să muți mobila în casă de unul singur. Nici să-ți bați nevasta până când face spume. De-a lungul vieții am cunoscut puțini oameni cu probleme sau dezabilități. Dar pe cei pe care i-am întâlnit i-am apreciat foarte mult. Și eu cred că asta înseamnă să fii puternic. Să poți impresiona atunci când ești așa. Povestea pe care o să v-o spun acum, despre un anume Cristian, m-a mișcat, și m-am gândit să n-o las în necunoscut.

Cu mulți ani în urmă, Cristian se afla în Costinești, pe plajă, în dreptul obeliscului. S-a ridicat, a sărit în apă, și acolo a rămas, până când un prieten și-a dat seama că nu glumește. I-a acordat primul ajutor. A stat ulterior peste jumătate de an prin spitale, și sprijinul său, tatăl, a decedat cu puțin timp după acest teribil accident, cu gândul la fiul său care suferea. Cristian s-a dovedit a avea o problemă gravă: fractură de coloană în zona cervicală. Din 1997 omul ăsta e la pat, neputând face nimic fără mama sa. Dar are blog. Are blog și scrie. Pe cât de corect poate. Scrie cu osul de la încheietura mâinii stângi, neputând să-și simtă degetele. Și scrie articole de sute de caractere, unele mai lungi decât ale mele (mai erau unii care se plictiseau repede).

Pe scurt, asta este povestea sa. Povestea unei vieți de tânăr, viață care a luat o întorsătură negativă. Cel puțin asta a crezut în primii ani, dând vina chiar și pe Dumnezeu pentru asta. Peste ceva timp a realizat că nu prea e bine să stai cu fundul în sus, chiar și în situația lui, și s-a deschis mai mult către lume, începând să citească și să descopere calculatorul și internetul. Și eu cred că e impresionant, în loc să stea la TV toată ziua. E impresionant că vrea să facă ceva, într-o țară în care oameni de 30 de ani se joacă DotA, WoW și Counter-Strike.

Și asta înseamnă să fii puternic, să fii tare. El are tot ce-i trebuie pentru a-l putea numi puternic. Pentru că rezistă la, putem să-i spunem, o nedreptate pe care i-a făcut-o viața. Omul ăsta se bucură de fiecare clipă. Primul exemplu îl veți găsi la el pe blog, într-un articol în care a povestit, impresionant, cum a ieșit pe balcon după foarte mult timp. Apoi, într-un comentariu, spune așa: Sunt un om simplu, cu nimic deosebit în plus … Citesc mereu și scriu articole pentru blogul meu, întrețin celelalte site-uri pe care le am, urmăresc diverse documentare și emisiuni, mă relaxez la un film bun, ies în oraș atunci când pot … Încerc să mă bucur de lucrurile simple, banale pentru cei sănătoși, și nu am o “rețetă” specială pentru asta. Înțelegeți cum stă treaba? Lucruri care nouă ni se par normale, ba chiar anormale că nu mai sunt la modă, lui Cristian îi schimbă un pic monotonia vieții. Nu cred că am ales cuvântul monotonie corect. El pare chiar împăcat cu viața sa și cu problemele pe care le are.

Și asta chiar dacă probabil că nu are ochelari D&G, nici vreo rudă prin Parlament, nici soră în vreo trupă R&B. Și probabil că mama lui nu are geantă Louise Vuitton. Dar probabil că nici nu îi trebuie. Pentru că pentru mama lui, cu siguranță, lucrul mai important decât orice e ca fiului ei să nu-i lipsească nimic. Și mă bucur că mai există și astfel de oameni. Din păcate, ei ies la suprafață doar atunci când apar probleme ca cea a lui Cristian. El este un luptător. Și cred că pentru mine este un privilegiu că l-am întâlnit. Și mă bucur că pot, măcar, să scriu despre el și să-i fac povestea mai cunoscută.

Blogul lui Cristian, așa zis Uce, este aici. Eu unul îl vizitez mereu. Îmi place cum și ce scrie, chiar dacă nu o face prea des. E și greu să scrii așa cum o face el, nu? Și nu, nu cred că este un om obișnuit, așa cum a spus că este. Cred că este cu mult mai mult decât atât. Și el și sutele de mii de oameni cu dezabilități din lume, care au puterea să trăiască așa. Asta înseamnă să fii puternic.

Se spune că viața e scurtă și că mereu trebuie să fii fericit. Cum spunea o melodie, there’s always a bright new day. Cu probleme sau nu, criză financiară sau economie care duduie, soarele tot va reveni pe cer. Va fi din nou senin și plăcerea de a ieși la iarbă verde sau de a pleca de nebun la țară apare din nou. Ieși pe balcon, tragi aer în piept, care fie el și poluat, sub influența soarelui pare mai proaspăt, și te gândești la ce vei face azi. De ce vă spun toate astea? Pentru că mi s-a întâmplat de multe ori. Și pentru că are legătură cu subiectul pe care vreau să-l discut azi.

Am văzut oameni fără picioare, oameni care și-au pierdut în accidente de mașină familia, oameni cărora le-a luat foc casa, oameni care nu au ce pune pe masă sau oameni care nici măcar nu știu să citească. Alea sunt probleme. Nu că ai luat un patru la școală. Dă-l dracului de patru, că se repară. Viața nu constă în note. Peste 15 ani nici nu vei mai ține minte și nici nu te va mai interesa de media din liceu. Nici faptul că te-a părăsit prietena nu este o tragedie. Dă-o dracului și pe ea. Are balta pește, doar trebuie să-ți placă pescuitul. Nu sunteți nici primii și nici ultimii din lume care se despart. Nici faptul că nu-ți cumpără părinții nu știu ce telefon nu e o problemă. La 12 ani nu-ți trebuie Nokia N90. De fapt dacă mă gândesc bine, la 12 ani nu îți trebuie nici măcar telefon color sau cu cameră foto. Să vorbești la ceva ar trebui să-ți fie de ajuns, nu e nevoie de impresii. Ți-a furat cineva portofelul pe stradă? Asta e, trăim în România, deja a început să fie normal. Nici asta nu e o problemă. N-ai bani să-ți schimbi mașina? Stai cu aia veche, dacă încă merge e ok. Alții merg cu căruțe. Niciuna dintre astea nu este o problemă. Poate o probemă minoră, dar nimic mai mult.

Problemele adevărate sunt altele. Cele care te marchează pe viață, pe care le vei ține minte și peste 5, 10 sau 15 ani. Problemele adevărate sunt când la vârsta de 8 ani, rămâi fără părinți. Când la vârsta de 31 de ani, copilul tău moare la naștere. Când la 19 de ani, fiind un sportiv talentat, ești obligat să te lași de respectiva activitate din considerente de sănătate. Când tânăr fiind, în floarea vârstei, când alții sar din pat în pat ca o albinuță din floare în floare, tu să rămâi fără o mână din cauza unui accident de muncă. Când ai o familie fericită și ți-o omoară un dobitoc cu Maybach care mergea cu 200 la oră. Când îți moare copilul (înjunghiat, vezi Marian Cozma). Lucruri care produc suferință atâtor oameni, gândiți-vă câtă suferință produc persoanelor direct implicate. Iar dacă încă nu ați aflat, unul dintre criminalii implicați în cazul lui Marian Cozma a fost eliberat pe motiv că n-a fost el. Când n-ai unde locui pentru că firma la care lucrai nu a mai plătit salariile de șase luni, și tu nu mai ai bani să plătești chiria. Astea sunt probleme. Pentru astea ar trebui să fii supărat. Nu pentru toate căcaturile apărute zilnic.

La toate colțurile oamenii sunt supărați. Dacă intri în anumite liste de messenger zici că toți au wireless din lagăre. Cu viață de căcat și toate astea. Îi știți? Da, voi sunteți, cei care sunteți supărați pentru orice. Care puneți bot imediat la orice rahat. Care nu mai ieșiți din casă două luni după ce fraierul ăla și-a bătut joc de voi. Și vezi-Doamne, ce supărată ești tu. Că îl iubeai. Hai mă, serios? La 16 ani?

Eu am fost mereu tipul gen Bună! Hai! Pa!. Dacă încerc să-mi amintesc cea mai lungă relație mă sperii. Nu cred că depășesc foarte multe luni, și asta pentru că la vârsta asta trebuie să te distrezi, așa consider eu. La un moment dat te vei căsători și te vei sătura de aceeași persoană zeci de ani de zile. Mai bine distrează-te acum, cât mai poți. Am prieteni care sunt împreună de foarte mult timp, și îi admir pentru răbdarea lor. Poate sunt eu ciudat, poate nu am întâlnit pe cine trebuie, poate nu mi-am dat seama sau poate … așa sunt eu. Cert e că niciodată nu trebuie să fii supărat când așa ceva se termină. Indiferent că a fost de două săptămâni sau de doi ani, nu are importanță. N-ai nici douăzeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu! Nu erați căsătoriți, erați doar prieteni. Ok, am înțeles, v-ați plăcut, v-ați iubit și v-ați mai ce ați vrut voi, dar dacă s-a terminat, s-a terminat și gata. Nu este o problemă. Ieși din casă, du-te la un film, ieși la un suc, găsește-ți pe altcineva. Nu sta ca boul în casă, că asta fac ăia fără picioare care nu se pot deplasa, bolnavii sau cretinii mintal. Așa te consideri? Așa ești tu?

Alții sunt supărați pe viață că n-au telefon sau calculator de ultimă generație. Calmează-te, trage niște aer în piept. Crede-mă, nici nu vrei calculator performant. O să ajungi să stai lipit de el, așa ca mulți alții. Mai bine pune mâna pe o carte, poate o să îți fie mai bine. Alții că n-au noroc în viață. Păi norocul ți-l faci cu mâna ta. Norocul este un lucru care nu există, un lucru pe care nu-l poți atinge, lua acasă sau poza. Este un lucru inexistent. Norocul sau ghinionul sunt doar două lucruri ca o umbrelă, te poți ascunde sub ele. Sunt un pretext pentru incompetență sau pentru pregătire foarte bună. La fel și cu norocul/ghinonul în dragoste. Nu toate persoanele sunt total compatibile, doar ai răbdare și o să-ți vină și ție rândul. Dacă ești prost și nu știi să te porți, normal că ai ghinion, că doar nu te duci la prieteni să le zici că ești țăran și bătut în cap. Nu, te duci și le zici că ești ghinionist.

La școală la fel. „Băi ce ghinion am avut la lucrare, am luat 7.30. Ce ghinion mă, încă 20 de sutimi.” Păi băi, dacă învățai și meritai alea 20 de sutimi, le-ai fi luat. Nu are nicio treabă cu ghinionul sau norocul, ci cu pregătirea ta la materia respectivă. N-ai avut ghinion că ai uitat. De fapt, n-ai învâțat destul de bine și ai uitat. Nici noroc cu colegul de bancă. Se numește copiat. Este o expresie pe care și eu o folosesc des, dar în substratul ei știu ce înseamnă. Nu mă ascund sub aceste două denumiri și nici nu mă mint singur că-s bun și am ghinon. Nici tu nu ar trebui să o faci. Și mai presus de toate, nu ar trebui să fii supărat dacă ești ghinionist. Nu pe viață, că nu e vina vieții că n-ai învățat și ai luat patru. Și fii fericit, că e doar un patru. N-ai rămas repetent, încă e o singură notă care poate fi reparată cu noroc.

Am vrut să vă transmit prin postul acesta să fiți fericiți, că aveți motive destule. Mereu suntem supărați pentru că n-avem, dar niciodată nu suntem fericiți că avem. Iar de obicei lucrurile pe care nu le avem nu sunt nici măcar 1% la fel de importante ca cele pe care le avem. Fii mereu fericit și vei vedea partea plină a paharului. Vei realiza că viața e o oportunitate, nu o obligație. Vei realiza că e mai mult o plăcere decât o suferință, și dacă-ți place, o vei trăi cu mare plăcere.