Mi-am cumpărat și eu Calendarul cu bloggeri pe 2010, desenat de Designerul. Nu doar că unele dintre desene sunt geniale (cine nu l-ar vrea pe „aisbergul” Arhi pe birou în aprilie?), dar din comoditate aveam aveam nevoie de un calendar de birou. Transportul e gratis, iar pentru o sumă modică (5, 7.5 sau 10 lei) poți avea un anume tip de calendar. Eu l-am luat pe cel mic, de birou, pentru nu am unde să le pun pe alea mari. Printre bloggerii de acolo apar Arhi, Zoso, eCostin, Piticu sau Denisuca.

Mai presus de asta, însă, mi-am cumpărat calendarul pentru a-l ajuta pe Emanuel. Nu ca să devină un manelist notoriu care peste cinci ani să mă stropească în timp ce trece cu Mercedesul printr-o baltă de pe marginea șoselei. Nu, nu pentru asta am cumpărat calendarul. Este penibil să spui că el trebuie ajutat pentru că interpretează frumos manele. Pe-ni-bil. Însă acest copil și familia lui au nevoie de orice leu ca să trăiască, după cum puteți citi în scurta povestioară de acolo. Pentru asta am cumpărat, în principiu, calendarul, că dacă mă gândesc bine, cel de la telefon era mai mult decât suficient. Cu speranța că de Emanuel nu vom auzi în viitor ca Emy Talent sau Emanuel Valoare, mâine mă duc să-mi ridic de la poștă coletul.

Îmi plac lucrurile de genul ăsta. Nu-mi place, însă, cerșeala. Chiar dacă oamenii au nevoie, iar de 5 lei unii nici măcar nu și-ar da seama că dispar din portofel, nu-mi plac toate campaniile de ajutorare în schimbul cărora tu nu primești nimic. Într-adevăr, d-aia se numește campanie de ajutorare, dar uite, exemplul cu calendarele este extraordinar. Nu știu cât au costat, nu e treaba mea, dar se oferă ceva în schimbul efortului pe care-l faci; mic, într-adevăr, dar pe care, la fel de bine, ai putea să nu te sinchisești să-l faci. Luați și voi calendarul și ajutați-l pe Emanuel! Dacă n-o faceți, generația de viitori maneliști este pierdută.

Ca sportiv de performanță, de-a lungul timpului am participat la mai multe competiții, în special în copilărie pe când făceam înot. Am făcut și ceva fotbal și handbal, câțiva ani buni, deci din aproape 19 ani de când mă învârt pe aici, mai mult de jumătate am făcut un sport de performanță. Și știți ceva? Niciodată nu am plecat din vestiar cu ghetele, jambierele, apărătorile și echipamentul în geantă și pe drum către casă am gândit așa: „Băi, ce fericit sunt că am participat la meciul ăsta. Sunt tare bucuros că am jucat 75 de minute pe teren astăzi, participarea mea la acest eveniment este foarte importantă.” Nu. Am gândit ori „Am învins, e ok”, sau ”Am pierdut, data viitoare trebuie să fim mai buni”.

Un sportiv profesionist nu vine de 6-7 ori pe săptămână la antrenament ca să participe și el o dată pe săptămână la un meci. Nu. El vine la antrenament ca să devină mai bun, să se pregătească și, surpriză, nici de data asta nu o face doar de plăcere, ci pentru a fi mai bun decât adversarul între fluierele arbitrului. O face pentru a ieși de pe teren învingător, nu pentru a participa. De participat poate oricine, de câștigat nu chiar. Voi credeți că peste 10 ani îmi voi aminti că acum trei sezoane Levski Sofia a participat în grupele Ligii Campionilor, dar că nu a câștigat niciun meci? Nu. Dar ce credeți, îmi voi aminti peste 10 ani cine a câștigat Liga acum trei ani? Evident. Pentru că învingătorul are mereu un loc stabilit în istorie, chit că vorbim de fotbal, handbal, box, sau de orice în afară de sport. Învingătorul scrie istorie. Participantul este cel care-l face campion pe cel care, la final, ridică trofeul. Și chiar dacă fără participanți nu ar exista o competiție, mereu va exista doar o singură echipa: cea care la final se află cel mai sus.

Să participi e important doar dacă ești amator și faci sport de plăcere. Doar dacă mergi cu prietenii la fotbal pe sintetic și apoi la o bere. Nu dacă ești profesionist. Nu dacă vii la antrenament în fiecare zi, poate chiar de două ori pe zi. Sportul, în general, trebuie să fie privit din două perspective: cel făcut de plăcere, și cel profesionist. Eu vorbesc despre al doilea caz, că despre primul nu sunt atât de multe de zis.

Jucătorii de fotbal din Spania, să zicem, plătiți cu milioane de euro pe sezon nu primesc banii ăștia ca să participe în Primera Division. Nu, ei îi primesc pentru că ăla e jobul lor, iar cum nici matale nu te duci la job doar pentru a te afla acolo, atunci nici ei nu primesc banii ăstia doar ca să participe. Ei primesc banii ăștia pentru a câștiga. Nu neapărat trofeul, pentru că multe echipe nu pot ajunge la astfel de performanțe, dar fiecare manager setează la început de sezon un obiectiv. L-ai îndeplinit? Ai câștigat. Nu l-ai îndeplinit? Ai pierdut. As simple as that…

Chestia asta cu „e mai important să participi decât să câștigi” e ceva penibil spusă de către cineva care nu a participat în viața lui la o competiție, care nu știe cu ce se mănâncă o minge de fotbal, sau care nu știe regulile niciunui joc. Poate doar al pokerului. Sau, cel mai probabil, cu mult timp în urmă niște sportivi de performanță foarte slabi (nu fizic, ci psihic și calitativ), care n-au câștigat nimic în viața lor s-au adunat la sfat și au spus: „Domnilor, cariera noastră e pe final, nu am atins niciun trofeu, decât cu privirea la televizor, și trebuie să spălăm rușinea. Cum facem?” Iar atunci, cel mai deștept dintre ei a venit cu o idee genială în fața presei.
„Stimați jurnaliști și telespectatori, adevăratul motiv pentru care există sportul este participarea. Adevărata plăcere este să iei parte la un eveniment sportiv, nu să câștigi”
„Normal, tu nici n-ai de unde să știi cum e să câștigi ceva”, se aude din spatele puhoiului de oameni ai presei.

Frumoasă povestea mea, nu? E adevărată. Cel puțin așa cred. Și mai cred că știu ce vorbesc, și aș dori dacă mă contraziceți să o faceți cu argumente bine puse la punct, că știți că trag cu dinții de ideile mele. Nu vă mai dați pe după colț, adevăratul lucru pentru care ORICINE participă la o competiție, fie ea sportivă sau nu, este să câștige. Sau cel puțin să se apropie cât mai mult de acest obiectiv. Mulțumirea idioată a celor care doar participă vine de la români, probabil, pentru că din incapacitatea de a câștiga aproape nimic, trebuie să ieșim și noi cumva, nu? În momentele alea, evident că participarea e mai importantă, când ea devine, de fapt, singurul target. Sau mi se pare mie prea des că aud fraza ”obiectivul nostru este participarea în Champions League”?

Știți, vine un timp al anului când cu toții ne simțim bine, suntem alături de familie, ne bucurăm, primim și dăm cadouri [bla-bla]. A trecut timpul ăla. Acum trebuie, așa cum face mai toată lumea, să tragem linie după un 2009 plin de mizerii lucruri bune și frumoase. Cu tăieturile și ironiile (proaste, evident) v-ați obișnuit deja, sper. Mai sper că v-ați obișnuit în acest 2009 și cu stilul meu incisiv, cu permanenta dorință de a mă afla într-un ring de box cu cineva sau cu avertismentele și banurile date pe FTW.ro. O adevărată mână de fier, ce blogul meu…

În plan personal 2009 a început sus și s-a terminat în centru, ba chiar un pic la dreapta. Adică a început în Danemarca și s-a terminat în România. Ultimele șase luni petrecute în nordul Europei mi-au adus mai multe lucruri decât îmi putea aduce orice eveniment din România, inclusiv dorința de a mă reîntoarce acolo, despre care, sperând că va deveni o reușită, vă voi scrie în postul de final de 2010. Anul de schimb s-a încheiat cu succes și am revenit acasă cu o diplomă de absolvent al penultimului an de liceu în sistemul danez de învățământ, lucru care mi-a dat încredere și care, de ce să nu recunosc, mi-a creat și niște probleme la școală. De fapt, hai s-o spunem p-aia dreaptă, nu diploma mi-a creat probleme, ci blogul, dar am preferat să nu devin o vedetă în urma unui scandal, cu toate că sunt sigur că aveam resursele necesare.

A doua jumătate de an a fost ok, mi-am schimbat școala, m-am mutat într-o instituție mult mai bună, am încheiat conturile cu sportul de performanță, cel puțin până revin în Danemarca, mi-am făcut alți prieteni, i-am dat pe cei care nu meritau la o parte și, ca un bonus, mă pot numi și șofer de vreo 3 luni. Am participat la două competiții de speedcubing, în aprilie și octombrie, mă declar mulțumit pentru moment. Speedcubing România a organizat și prima întâlnire la București de când există, am fost acolo, sper ca Radu Făciu, spre care merge tot creditul, să mai aibe idei din astea. Țintim aducerea unei competiții oficiale în România în 2010.

În blogging 2009 a reprezentat apogeul. Nu, am formulat greșit. De apogeu o să vorbim după ce ajung la cinci ani în activitate. 2009 a fost mai bun decât 2008. Am trecut pe .ro, datorită lui Eugen, evident (nu te-am uitat, bătrâne), și până să revin în țară am câștigat zi de zi vizitatori peste vizitatori. Vizitatori de care, cu scuzele de rigoare, mi-am cam bătut joc în ultima perioadă. Nu vreau să mă scot dar, de când am revenit acasă, nu simt că mai am foarte multe lucruri de zis, după cum s-a observat. O scurtă statistică spune că până în iunie am scris de 88 de ori. De atunci și până azi doar de 26. Promit să încerc să mă revanșez dar, așa cum spunea și Grim Cris, nu vă așteptați să scriu o dată la două săptămâni că am revenit. Nu vă așteptați să scriu deloc asta. Atunci când voi avea ceva de spus, se va vedea.

Una peste alta, într-o cronologie absolut aleatorie, avem așa:

Cu toate astea, eu vă urez „la mulți ani” și toată polologhia aia plină de sentimentalisme pe care o auziți în stânga și în dreapta de fiecare dată când se apropie sărbătorile de iarnă. Sper că Moș Crăcilă v-a adus tot ce vă doreați, daca nu v-a adus este ok, nici la mine nu a găsit o soluție să-mi pună vila și mașina sub brad, dar poate o găsește în 2010, la finalul căruia sper să am o listă mult mai plină decât cea de sus, poate chiar cu reușite mai mari. Așa vă doresc și vouă!

N-am de gând să vă fiu profesor azi, nici nu aș putea. Vreau doar să vă împărtășesc ideile mele despre citit. Ideile despre cărți, despre acele lucruri pe care le aveți în bibliotecă și, totuși, nu le-ați deschis niciodată, sau dimpotrivă, le-ați citit pe nerăsuflate. Literatura nu începe de aici și nici nu se termină aici. Aici face doar un popas. Aici, cineva care a citit destul în 18 ani, vă invită la un dialog despre literatură.

Despre cărți aflați cât încă sunteți pe băncile școlii primare, când doamna învățătoare vă învață să scrieți și să citiți. Vă oferă să citiți cărți cu basme de Petre Ispirescu și povești de Frații Grimm, poate și faimoasele istorioare ale lui Hans Christian Andersen. Și totuși, chiar dacă acolo trebuie să înceapă, literatura se oprește pentru mulți la nivelul primelor patru clase, despărțindu-vă de învățătoare, nemaiavând motivația necesară să citiți. Și știți ceva? Nici nu mă miră.

Doamna învățătoare, chiar dacă se supune unei programe și unor reguli, vă face să citiți pentru că vă prezintă literatura din suflet, vă prezintă cărțile până în cele mai frumoase colțuri ale sale. Din școala generală nu mai este așa. Din toate cărțile ce mi-au fost date să le citesc la școală, evident obligatorii, nu am citit decât trei, în doisprezece ani: „Ion” de Rebreanu, „Baltagul” de Sadoveanu și „Romanul adolescentului miop” de Eliade. În schimb, pe lângă multe zeci de alte cărți citite, am parcurs fără oprire cinci cărți de Jules Verne și patru de Mario Puzo. Așa cum francezul îmi plăcea în copilărie, așa și Mario Puzo îmi place acum, totul pornind de la celebrul film „Nașul”, ecranizat în urma cu treizeci de ani după romanul lui.

Ceea ce vreau să spune este că dacă îți găsești cărțile potrivite, e imposibil să nu-ți placă să citești. Este imposibil să nu fie ceva de care să fii interesat. Și mi se pare și normal că mulți elevi nu mai citesc, având în vedere listele cu lecturi de la școală. Repet, citesc mult, și totuși, nu multe cărți date de profesori mi-au plăcut, iar asta pentru că ei se țin cu dinții de o programă construită pe vremea când Francisc Ford Coppola punea pe marile ecrane „Nașul”. Adică acum multe zeci de ani. Mai trist este că nici școala nu te motivează să citești. Nu mulți profesori de limba și literatura română dau note pentru romane citite și prezentate în fața clasei. Nu mulți pierd timpul cu așa ceva, pentru că e o programă stufoasă de care trebuie să se țină. Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, gata poezia. Apoi basmul, nuvela psihologică, romanul interbelic și romanul tradițional. Și stai, că nu am terminat. Trebuie să studiem și să scriem eseuri despre toate astea văzute prin ochii lui George Călinescu. Poftim? Păi cum vrei ca elevului să-i placă cititului dacă, de fapt, tot ce citește trebuie să se regăsească în viziunea criticilor?

Un copil nu are cum să citească și ce îi trebuie la școală, și ce îi place. Este nevoie să aleagă una dintre ele. Și cum și părinții vor note bune, și profesorii îi presează, normal că-i vor „savura” pe Camil Petrescu și Ioan Slavici. Mulți dintre ei le vor lua de pe internet, nici măcar nu se vor chinui să-și cumpere o carte de comentarii de unde să mai și înțeleagă ceva. Și asta pentru că sistemul este prost gândit, comunist, așa încât să-i oblige pe elevi să citească ce vrea programa. Problema este că asta nu se mai întâmplă. Un elev de clasa a VI-a, să spunem, preferă să sară peste literatură, decât să afle câte ceva despre „Florin scrie un roman”.

Cărțile sunt prețioase, mai ales dacă găsești ceva care să-ți placă. Mereu am apreciat oamenii cu care pot vorbi despre literatură, care chiar dacă nu au citit romanele pe care le-am citit eu, sunt în stare să emită o părere despre ele din simpla viziune a cuiva care citește mult. Mario Puzo nu doar că a trezit în mine simpatia pentru cărți cu mafie, dar m-a făcut să mă fascineze subiectul, să mă facă să-mi doresc să scriu o carte despre asta; despre o mafie imaginară, bineînțeles, nu despre una reală, cum a făcut el.

Știu, eu sunt bun la aruncat cu noroi în oameni, la criticat sistemul și la oferirea unei viziuni realiste asupra vieții (pesimistă, ar spune unii), tocmai de aceea am și renunțat la idee pentru moment. Poate cândva o să pot, la fel ca și Adrian Ciubotaru, să scriu și o carte din postura de blogger. Până atunci, voi lăsa urme doar aici, nu și la tipografiile offline. Și cum o lecție, sau un dialog, trebuie să se încheie cu un sfat, eu vă spun că trebuie să fie o carte acolo, undeva, care o să vă placă mai mult decât vă puteți imagina. Doar că trebuie găsită…

Majoritatea de pe aici știți că eu cred în teoria conspirației, asta însemnând că lucrurile se schimbă doar dacă cei care au putere de decizie doresc. D-aia nici nu cred în puterea revoluției. Ok, au fost de-a lungul istoriei mai multe, reprezentativă pentru ce suntem noi azi fiind cea din 1989. Singura reușită, de-altfel. De altele mai știți? Și nu vorbim acum doar de revoluție în adevăratul sens al cuvântului, ci și de răzvrătiri, de greve, de manifestări în stradă. Toți oamenii care iau parte la acțiuni din astea sunt revoluționari. Și da, le dau dreptate tuturor. Avem nevoie și de salarii mai mari, și de străzi mai curate, și de un învățământ mai bun, și de un sistem sanitar curat. Dar toate astea mă trimit spre o simplă întrebare: „așa, și?”.

Chiar credeți că îi pasă cuiva de ce avem noi nevoie? Și dacă facem grevă, ce? E greu să fie numită ilegală de către vreo judecătorie mână în mână cu vreun parlamentar? Ia uite cum ne-au trimis la muncă, înapoi, așa greviști cum suntem. Profesorii? Hai să ne batem joc de ei! Fac grevă? Nu mai pun note elevilor timp de două săptămâni? Ia să le dăm noi vreo zece zile de concediu neplătite, poate se liniștesc. Și da, a mers și de data asta. S-au liniștit și profesorii. Alte exemple mai vreți?

Prima problemă este că interesele sunt așa de mari încât micile grupuri de oameni cărora nu le convine un lucru nu sunt de ajuns pentru a schimba ceva. Din start orice răzvrătire este fără succes. Apoi, dacă o luăm altfel, nici revoluționari inteligenți și curajoși nu avem. În 1989 s-a murit sub tancuri. În 2009 toți dau înapoi de frică. Nu au curaj să suporte consecințele. Iar cei împotriva cărora se fac revoluții știu asta, și normal că își bat joc de noi. D-asta nu cred în revoluționari. Pentru că în România nu au nicio șansă.

La categoria asta intră întregul popor. Sau electoratul, că tot am s-a încheiat campania. Da, mergem la vot, revoluționăm sistemul. Curiozitatea mea este cu cine? Nu uitați că vecinul de la opt care are trei facultăți nu candidează. Nici profesorul de filosofie, care pe deasupra are si doctorat în materia lui. Și nici vreun bunic de-al tău. Acolo sunt oameni care au fost în stare să strângă sute de mii de semnături. În blocul tău sunt aproximativ 300 de persoane. În Ploiești, pe Bulevardul Republicii, sunt poate vreo 15.000. În tot orașul nici măcar 300.000. Și atunci, cum ar putea vecinul meu taximetrist de la opt să strângă numărul ăla de semnături? Oamenii care sunt acolo au în spate trusturi media, partide politice și oameni influenți. Și tu vrei să îi dai jos printr-o revoluție? Voi vreți salarii mai mari, dar ieșiți 30 de profesori în fața Primăriei? În condițiile astea, niciodată nu veți obține ce doriți. Ba mai mult, le veți da celor cu posibilități ocazia să-și bată joc de voi. Și vouă nu vă place asta, nu?

Nu instig la violență și revoluție. Am încetat cu gândurile alea prin care eu pot schimba ceva în țara asta. Mai degrabă fac flotări fără mâini. Am încetat de mult să mă gândesc și la faptul că se va schimba ceva pe aici în curând. De 20 de ani am făcut o autostradă. Turismul și economia sunt la pământ. Politica e o mizerie, iar oamenii nu mai cred în nimic. Nici eu, de-altfel. Ba da, mai cred în ceva. În șansa mea de a trăi mai bine în altă țară. Știu, nu e frumos, nici patriotic, și poate nici corect din punct de vedere moral să-ți părăsești țara fără să-ți pară deloc rău. Cât timp în țara asta oamenii nu vor învăța să se răscoale, NIMIC nu se va schimba. Până atunci, eu vă voi scrie de la mii de kilometri depărtare. Cât de curând, sper.