Încă de când am revenit în țară, adică în iunie 2009, mă confrunt cu o mare problemă: un writer’s block. Am tot dat vina pe timp, că nu am parte de el, că dau bacalaureatul și că vezi Doamne ce alte bălării în spatele cărora mă tot ascund de peste jumătate de an. Timpul nu-mi lipsește, ca să dăm cărțile pe față. Aș avea destul, asta dacă aș putea să îmi revin și să scriu iar cum o făceam înainte. Mi-am obișnuit cititorii de-a lungul timpului cu articole de calitate, sau cel puțin asta vreau să cred. Nu am scris de dragul de a scrie, nu v-am dat știri bombă aici, nu ați citit despre ultima șmecherie scoasă de Apple. Mi-am obișnuit cititorii să găsească aici păreri nealterate de factori externi. Indiferent care erau topicurile favorite ale oamenilor în perioadele respective, eu nu m-am subordonat lor. Mi-am creat un stil propriu, incisiv, ironic, dur, dar de multe ori adevărat. De cele mai multe ori, vreau să gândesc.

Nu aș putea ca de mâine să vin să scriu doar pentru că traficul scade amenințător, doar pentru că munca mea de atâta timp riscă să se piardă. M-aș simți prost față de cei pe care i-am convins să revină aici dacă aș face așa ceva. Purul adevăr este că nu mai știu ce să scriu. Ce să vă spun, că pe Twitter încă este aceeași mulțime de oameni snobi care nu răspund la mesaje doar pentru că ei cred că au un coi în plus? Să vă spun că, mai nou, au început să miroasă și Facebook-ul? Sau că în online-ul românesc n-ai pe nimeni aproape decât atunci când îi ai cu ceva la mână? Pe astea le știți. Vă interesează că am apărut în ziar sau că am deschis un nou blog? Incontestabil nu. Sau să vă scriu că Google a dat drumul la Google Buzz? Că zoso s-a scos din Zelist și că exoticul Cabral nu mai cade de pe primele două poziții de mai bine de un an și jumătate? Să vă spun despre ultimul scandal la FTW? Sau despre noua mea adresă de e-mail? Să vă informez că aș vrea să fac și eu un pic de freelancing, dar că nu am decât cunoștințe minime în diferite domenii? Nu v-ar interesa nici asta, nu? Așa credeam și eu. Uite, spre exemplu, Makavelis a scris un articol foarte bun ieri. Este o idee despre care aș fi putut și eu să scriu, că sunt în curând absolvent de liceu și facultățile de pe piață nu mă încântă deloc, dar pur și simplu nu m-am gândit să scriu asta. Se întâmplă tare des în ultima perioadă să spun „uite, despre asta puteam să scriu și eu, dar nu mi-a venit ideea la timpul potrivit”.

Prin simplul fapt că nu scriu încerc să nu îndepărtez și oamenii care încă mai trec pe aici, pentru că acei oameni încă mai speră să vadă articole în genul celor de acum mult timp. Am tot încercat, apropiații mei pot confirma, dar pur și simplu nu mai este nimic pe țeavă. Înainte îmi veneau titlurile de articole instantaneu, nu mă gândeam niciodată „ce să scriu pe blog azi?”. Înainte îmi permiteam să șterg din draft-uri pentru că articolele respective nu mi se păreau demne de publicat. Iar azi? Ei bine, azi, nici măcar niște titluri amărâte nu-mi mai vin, și asta chiar dacă mă gândesc intens la ce am de gând să fac în viitor aici. De închis nu închid blogul, pot să vă asigur, am spus-o și o să o spun; de-abia ce am cumpărat pe încă un an jucăria. Am încercat tot felul de metode, primite de la tot felul de bloggeri. Spre exemplu, Grim Cris m-a sfătuit să citesc articole din perioada în care scriam full-time, să văd ce mă inspira atunci. Am făcut asta și ghici! Nu știu ce mă inspira atunci. Poate era viața din Danemarca, poate nu era, încă nu sunt sigur. Cert este că mi-am recitit multe dintre vechile articole, și mi-am amintit de vremurile bune. Am regăsit lucruri pe care le-am scris cu multă pasiune, lucruri la care am pus suflet, la care nu m-am chinuit chiar deloc, cum fac azi (sau mai bine zis, cum nu fac azi). Nu știu ce mă făcea atunci să scriu, și ce mă împiedică acum. Blogul nu-l închid, asta o mai spun o dată pentru hateri. Am zis că dacă tot nu scriu, măcar să vă reamintesc de câteva dintre cele aproape 200 de articole postate aici în aproape doi ani, din vremurile în care blogul era mai mult o meserie decât un hobby. Și, de ce să nu spun și asta, sper să pot pune din nou aici articole ca acestea:

Datorită lui Sorin, am discutat vreo oră cu Vali Toma, de la Adevărul de Seară, despre pasiunea mea cel puțin ciudată, cuburile Rubik. Articolul este aici.

1. Titlu este gresit, eu nu dețin recordul național, ci cel de-al treilea record național
2. S-a scos un pic din context, nu scriu aici de aproape trei ani, ci în general, pe bloguri, „mă dau” de aproape trei ani.
3. N-am studiat într-un sat danez, am locuit acolo. Școala am făcut-o în oraș, că acolo nu există școli în sate.
4. Cheltuielile legate de competiții nu erau doar de 100 de euro, dacă nu mi-aș fi scos cazarea gratis. 100 de euro e un minim, o competiție te poate duce și la 3-400 de euro. Dacă n-aveți ce face cu banii, știți unde ma găsiți :D

Mi-am cumpărat și eu Calendarul cu bloggeri pe 2010, desenat de Designerul. Nu doar că unele dintre desene sunt geniale (cine nu l-ar vrea pe „aisbergul” Arhi pe birou în aprilie?), dar din comoditate aveam aveam nevoie de un calendar de birou. Transportul e gratis, iar pentru o sumă modică (5, 7.5 sau 10 lei) poți avea un anume tip de calendar. Eu l-am luat pe cel mic, de birou, pentru nu am unde să le pun pe alea mari. Printre bloggerii de acolo apar Arhi, Zoso, eCostin, Piticu sau Denisuca.

Mai presus de asta, însă, mi-am cumpărat calendarul pentru a-l ajuta pe Emanuel. Nu ca să devină un manelist notoriu care peste cinci ani să mă stropească în timp ce trece cu Mercedesul printr-o baltă de pe marginea șoselei. Nu, nu pentru asta am cumpărat calendarul. Este penibil să spui că el trebuie ajutat pentru că interpretează frumos manele. Pe-ni-bil. Însă acest copil și familia lui au nevoie de orice leu ca să trăiască, după cum puteți citi în scurta povestioară de acolo. Pentru asta am cumpărat, în principiu, calendarul, că dacă mă gândesc bine, cel de la telefon era mai mult decât suficient. Cu speranța că de Emanuel nu vom auzi în viitor ca Emy Talent sau Emanuel Valoare, mâine mă duc să-mi ridic de la poștă coletul.

Îmi plac lucrurile de genul ăsta. Nu-mi place, însă, cerșeala. Chiar dacă oamenii au nevoie, iar de 5 lei unii nici măcar nu și-ar da seama că dispar din portofel, nu-mi plac toate campaniile de ajutorare în schimbul cărora tu nu primești nimic. Într-adevăr, d-aia se numește campanie de ajutorare, dar uite, exemplul cu calendarele este extraordinar. Nu știu cât au costat, nu e treaba mea, dar se oferă ceva în schimbul efortului pe care-l faci; mic, într-adevăr, dar pe care, la fel de bine, ai putea să nu te sinchisești să-l faci. Luați și voi calendarul și ajutați-l pe Emanuel! Dacă n-o faceți, generația de viitori maneliști este pierdută.

Ca sportiv de performanță, de-a lungul timpului am participat la mai multe competiții, în special în copilărie pe când făceam înot. Am făcut și ceva fotbal și handbal, câțiva ani buni, deci din aproape 19 ani de când mă învârt pe aici, mai mult de jumătate am făcut un sport de performanță. Și știți ceva? Niciodată nu am plecat din vestiar cu ghetele, jambierele, apărătorile și echipamentul în geantă și pe drum către casă am gândit așa: „Băi, ce fericit sunt că am participat la meciul ăsta. Sunt tare bucuros că am jucat 75 de minute pe teren astăzi, participarea mea la acest eveniment este foarte importantă.” Nu. Am gândit ori „Am învins, e ok”, sau ”Am pierdut, data viitoare trebuie să fim mai buni”.

Un sportiv profesionist nu vine de 6-7 ori pe săptămână la antrenament ca să participe și el o dată pe săptămână la un meci. Nu. El vine la antrenament ca să devină mai bun, să se pregătească și, surpriză, nici de data asta nu o face doar de plăcere, ci pentru a fi mai bun decât adversarul între fluierele arbitrului. O face pentru a ieși de pe teren învingător, nu pentru a participa. De participat poate oricine, de câștigat nu chiar. Voi credeți că peste 10 ani îmi voi aminti că acum trei sezoane Levski Sofia a participat în grupele Ligii Campionilor, dar că nu a câștigat niciun meci? Nu. Dar ce credeți, îmi voi aminti peste 10 ani cine a câștigat Liga acum trei ani? Evident. Pentru că învingătorul are mereu un loc stabilit în istorie, chit că vorbim de fotbal, handbal, box, sau de orice în afară de sport. Învingătorul scrie istorie. Participantul este cel care-l face campion pe cel care, la final, ridică trofeul. Și chiar dacă fără participanți nu ar exista o competiție, mereu va exista doar o singură echipa: cea care la final se află cel mai sus.

Să participi e important doar dacă ești amator și faci sport de plăcere. Doar dacă mergi cu prietenii la fotbal pe sintetic și apoi la o bere. Nu dacă ești profesionist. Nu dacă vii la antrenament în fiecare zi, poate chiar de două ori pe zi. Sportul, în general, trebuie să fie privit din două perspective: cel făcut de plăcere, și cel profesionist. Eu vorbesc despre al doilea caz, că despre primul nu sunt atât de multe de zis.

Jucătorii de fotbal din Spania, să zicem, plătiți cu milioane de euro pe sezon nu primesc banii ăștia ca să participe în Primera Division. Nu, ei îi primesc pentru că ăla e jobul lor, iar cum nici matale nu te duci la job doar pentru a te afla acolo, atunci nici ei nu primesc banii ăstia doar ca să participe. Ei primesc banii ăștia pentru a câștiga. Nu neapărat trofeul, pentru că multe echipe nu pot ajunge la astfel de performanțe, dar fiecare manager setează la început de sezon un obiectiv. L-ai îndeplinit? Ai câștigat. Nu l-ai îndeplinit? Ai pierdut. As simple as that…

Chestia asta cu „e mai important să participi decât să câștigi” e ceva penibil spusă de către cineva care nu a participat în viața lui la o competiție, care nu știe cu ce se mănâncă o minge de fotbal, sau care nu știe regulile niciunui joc. Poate doar al pokerului. Sau, cel mai probabil, cu mult timp în urmă niște sportivi de performanță foarte slabi (nu fizic, ci psihic și calitativ), care n-au câștigat nimic în viața lor s-au adunat la sfat și au spus: „Domnilor, cariera noastră e pe final, nu am atins niciun trofeu, decât cu privirea la televizor, și trebuie să spălăm rușinea. Cum facem?” Iar atunci, cel mai deștept dintre ei a venit cu o idee genială în fața presei.
„Stimați jurnaliști și telespectatori, adevăratul motiv pentru care există sportul este participarea. Adevărata plăcere este să iei parte la un eveniment sportiv, nu să câștigi”
„Normal, tu nici n-ai de unde să știi cum e să câștigi ceva”, se aude din spatele puhoiului de oameni ai presei.

Frumoasă povestea mea, nu? E adevărată. Cel puțin așa cred. Și mai cred că știu ce vorbesc, și aș dori dacă mă contraziceți să o faceți cu argumente bine puse la punct, că știți că trag cu dinții de ideile mele. Nu vă mai dați pe după colț, adevăratul lucru pentru care ORICINE participă la o competiție, fie ea sportivă sau nu, este să câștige. Sau cel puțin să se apropie cât mai mult de acest obiectiv. Mulțumirea idioată a celor care doar participă vine de la români, probabil, pentru că din incapacitatea de a câștiga aproape nimic, trebuie să ieșim și noi cumva, nu? În momentele alea, evident că participarea e mai importantă, când ea devine, de fapt, singurul target. Sau mi se pare mie prea des că aud fraza ”obiectivul nostru este participarea în Champions League”?

Știți, vine un timp al anului când cu toții ne simțim bine, suntem alături de familie, ne bucurăm, primim și dăm cadouri [bla-bla]. A trecut timpul ăla. Acum trebuie, așa cum face mai toată lumea, să tragem linie după un 2009 plin de mizerii lucruri bune și frumoase. Cu tăieturile și ironiile (proaste, evident) v-ați obișnuit deja, sper. Mai sper că v-ați obișnuit în acest 2009 și cu stilul meu incisiv, cu permanenta dorință de a mă afla într-un ring de box cu cineva sau cu avertismentele și banurile date pe FTW.ro. O adevărată mână de fier, ce blogul meu…

În plan personal 2009 a început sus și s-a terminat în centru, ba chiar un pic la dreapta. Adică a început în Danemarca și s-a terminat în România. Ultimele șase luni petrecute în nordul Europei mi-au adus mai multe lucruri decât îmi putea aduce orice eveniment din România, inclusiv dorința de a mă reîntoarce acolo, despre care, sperând că va deveni o reușită, vă voi scrie în postul de final de 2010. Anul de schimb s-a încheiat cu succes și am revenit acasă cu o diplomă de absolvent al penultimului an de liceu în sistemul danez de învățământ, lucru care mi-a dat încredere și care, de ce să nu recunosc, mi-a creat și niște probleme la școală. De fapt, hai s-o spunem p-aia dreaptă, nu diploma mi-a creat probleme, ci blogul, dar am preferat să nu devin o vedetă în urma unui scandal, cu toate că sunt sigur că aveam resursele necesare.

A doua jumătate de an a fost ok, mi-am schimbat școala, m-am mutat într-o instituție mult mai bună, am încheiat conturile cu sportul de performanță, cel puțin până revin în Danemarca, mi-am făcut alți prieteni, i-am dat pe cei care nu meritau la o parte și, ca un bonus, mă pot numi și șofer de vreo 3 luni. Am participat la două competiții de speedcubing, în aprilie și octombrie, mă declar mulțumit pentru moment. Speedcubing România a organizat și prima întâlnire la București de când există, am fost acolo, sper ca Radu Făciu, spre care merge tot creditul, să mai aibe idei din astea. Țintim aducerea unei competiții oficiale în România în 2010.

În blogging 2009 a reprezentat apogeul. Nu, am formulat greșit. De apogeu o să vorbim după ce ajung la cinci ani în activitate. 2009 a fost mai bun decât 2008. Am trecut pe .ro, datorită lui Eugen, evident (nu te-am uitat, bătrâne), și până să revin în țară am câștigat zi de zi vizitatori peste vizitatori. Vizitatori de care, cu scuzele de rigoare, mi-am cam bătut joc în ultima perioadă. Nu vreau să mă scot dar, de când am revenit acasă, nu simt că mai am foarte multe lucruri de zis, după cum s-a observat. O scurtă statistică spune că până în iunie am scris de 88 de ori. De atunci și până azi doar de 26. Promit să încerc să mă revanșez dar, așa cum spunea și Grim Cris, nu vă așteptați să scriu o dată la două săptămâni că am revenit. Nu vă așteptați să scriu deloc asta. Atunci când voi avea ceva de spus, se va vedea.

Una peste alta, într-o cronologie absolut aleatorie, avem așa:

Cu toate astea, eu vă urez „la mulți ani” și toată polologhia aia plină de sentimentalisme pe care o auziți în stânga și în dreapta de fiecare dată când se apropie sărbătorile de iarnă. Sper că Moș Crăcilă v-a adus tot ce vă doreați, daca nu v-a adus este ok, nici la mine nu a găsit o soluție să-mi pună vila și mașina sub brad, dar poate o găsește în 2010, la finalul căruia sper să am o listă mult mai plină decât cea de sus, poate chiar cu reușite mai mari. Așa vă doresc și vouă!