Campionatul European de handball din Macedonia a început în această săptămână. Evoluția mai slabă din meciurile de pregătire ale româncelor, lotul cu multe jucătoare noi, antrenor nou și neexperimentat, scandalurile din handball și chiar și grupa grea în care am fost aruncați ne-au descurajat. Mii de comentarii pe ProSport si Gazeta cum că ne întoarcem acasă repede, că Macedonia e aproape și drumul nu va fi prea lung înapoi sau că am plecat să ne facem de râs nu au încetat să apară până miercuri seara. Încă de la încălzire s-a văzut că fetele sunt determinate. Puțini dintre noi începeau să spere. Româncele s-au bazat, la fel ca și în era Tadici, pe o apărare exactă. Primul gol al meciului a venit târziu, în minutul patru. Încă două minute și româncele aveau 3-0. Fiind exacte în apărare, dar nu foarte inspirate în atac, ratând și de două ori de la linia de 7 metri, fetele lui Voina au intrat totuși în avantaj la cabine, scor 11-9. Grație evoluției fabuloase a Luminiței Dinu, în minutul 47 tabela indica 23-16 pentru românce. Chiar dacă Ungaria a încercat egalarea, România s-a ținut bine pe picioare, apărându-se ca la carte și având în poartă o Luminița Dinu în mare formă. Meciul s-a terminat sec, putem spune, 27-21 pentru noi. S-a mai incheiat astfel încă un episod al războiului româno-ungar. N-au întârziat să apară nici mesajele rasiste și nici schimburile dure de replici între români și unguri. Evoluția Naționalei României, și victoria de miercuri seară, nu poate fi contestată în niciun caz.

ProSport a prezentat ieri 10 motive pentru care România a învins așa de clar Ungaria. Patru dintre ele sunt punctate foarte bine:

- Sistemul de apărare 5+1, cu Cristina Neagu în față, le-a surprins pe unguroaice. Gorbicz nu a mișcat deloc.

România a evoluat bine în startul partidei, într-un sistem 3+2+1, sistem care într-o mai mare sau mai mică măsură înseamnă marcaj om la om. Cine s-ar fi așteptat însă ca România să evolueze în apărare 5+1, și plus de asta, tocmai Cristina Neagu să rămână avansată ? Anita Gorbicz, motorul Ungariei, a fost anihilată excelent de către tânărul inter român, lăsând Ungaria fără vlagă pe atac. Meritele sunt ale lui Radu Voina, care a mutat inteligent, atunci când nimeni nu se aștepta ca vreuna dintre cele două Naționale să mai facă modificări la nivel tactic.

- Pivotul Oana Manea a jucat fără complexe și s-a bătut permanent pe semicercul maghiar (cu folos, aș completa eu)

Cine nu a fost supărat când Ionela Gâlcă-Stanca s-a retras din echipă ? Retragerea celui mai bun pivot al anului 2005, și nu numai, a fost considerată o adevărată lovitură în coasta Naționalei. Iată însă că Oana Manea a reușit să o facă uitat pe Ionela, cel puțin după primul meci.

- Replierea a funcționat aproape perfect. Ungaria ne-a surprins în pușine rânduri pe contraatac.

La fel cum la antrenamentul de joi Radu Voina a exersat replierea și defensiva (din nou!), la fel a făcut-o și înainte de partida cu maghiarele. Și a funcționat. Fetele au venit în apărare, s-au ajutat una pe alta, și Ungaria a dat doar 21 de goluri.

- Intervențiile Luminiței Huțupan-Dinu au fost „aur” pentru Naționala României.

Poate că ar trebui să fie primul motiv. De fapt, este. L-am păstrat însă la urmă din simplul fapt că prefer ca ce e mai bun să vină la final. Luminița a fost înger miercuri. Atacată din toate părțile după Olimpiadă, și mai ales dupa turneul amical din Danemarca, Luminița a revenit și le-a arătat „suporterilor” români că încă mai poate juca la nivel înalt, cel puțin până la finalul sezonului. Nu e prima dată când datorită intervențiilor ei, Naționala de handball fete câștigă. A dus echipa în spate de aproape 10 ani, și asta nu este deloc puțin.

În concuzie, meci bun, și cel mai important, victorie. România va juca vineri cu Franța, de la ora 19.15 (Ora României). Pentru a ne asigura biletele pentru mai departe, trebuie să nu ne culcăm pe o ureche. În mod normal cu 2 puncte ar trebui să ne calificăm. Cu toate cele 4 puse în joc, o vom face sigur de pe primul loc, ceea ce dacă nu intervine vreo surpriză ar trebui să ne aducă mai departe un adversar mai slab cotat. Sperăm să vedem aceeași determinare și același joc bun, și cel mai important, încă o victorie, și cu Franța. Hai România !

Cred că știți deja că Torje, Ropotan și Pulhac au fost prinși cântând o manea dedicată Stelei la petrecerea de ziua timișoreanului. Nu au fost nici o surpriză, atât filmulețul cât și reacțiile. Dacă cei trei s-au lăsat filmați de o golancă, înseamnă că își merită amenzile și pietrele în ceafă de la suporteri. Unii sunt așa de orgolioși încât nu ar putea accepta că cei trei erau la o simplă petrecere, ascultând o melodie ca oricare alta, pentru că în timpul lor liber nu sunt dinamoviști, sunt oameni. Reacțiile au fost diferite. Cristian Geambașu îi ironizeaza, Răzvan Prepeliță îi ia la mișto, Pulhac se scoate, Ropotan face caterincă, iar Torje se dă lovit (la propriu și la figurat). Între timp, suporterii, vezi-Doamne, nu pot dormi de durerea pe care o au în suflet, spune Borcea. E curios ce se va întâmpla în continuare cu cei trei, mai ales că toți sunt titulari în echipa alb-roșie.

S-au apucat de fotbal de mici. Visul lor era să fie ca Maradona sau Pele, jucători pe care îi văzuseră în copilărie la TV, la Cupe Mondiale alături de Argentina sau Brazilia. Au fost, ca sute de mii de alți copii din întreaga lume, fascinați de fenomenul fotbal, care ia amploare din ce în ce mai mare printre puști. Nu și-au dorit decât să-și îndeplinească visul de a juca fotbal, poate de a trăi o viață mai bună. Și au reușit. Sunt 4 jucători care au evoluat la cluburi cu nume, cluburi pe care orice fan al fotbalului, cât de mic este el, le cunoaște.

Marc Vivien-Foé

S-a născut în Camerun în 1975. A jucat pentru Lens, West Ham United, Lyon și Manchester City. Revenind pe 26 iunie 2003 pe Stade Gerland, unde evoluase 2 ani, camerunezul urma să joace pentru Naționala țării sale într-un meci contra Columbiei, în semi-finalele Cupei Confederațiilor. Și a făcut-o până în minutul 72, când s-a prăbușit în centru terenului. Din nefericire, Marc nu s-a mai ridicat.

Miklós Fehér

Născut în Ungaria în 1979, atacantul și-a făcut junioratul la Gyori ETO, club cunoscut în primul rând pentru echipa de handball feminin. A plecat în 1998 la Porto, pentru ca după două împrumuturi în Portugalia, să ajungă la Benfica Lisabona, echipă unde a purtat numărul 29. 7 de goluri în 28 meciuri a fost bilanțul atacantului pentru portughezi, în timp ce pentru Naționala Ungariei a înscris 7 goluri în 25 de apariții. Pe 25 ianuarie 2004, Benfica se deplasa pentru a evolua împotriva celor de la Vitoria S.C. Intrat pe parcursul jocului, ungurul a primit în minutele de prelungiri un cartonaș galben, după care a căzut la pământ. Atac de cord. Decesul s-a confirmat înainte de miezul nopții.

Antonio Puerta

Poate cel mai cunoscut din cei 4 a fost spaniolul Puerta (născut în 1984). A evoluat toată cariera sa (nu prea lungă de altfel) la Sevilla FC, câștigând 2 Cupe UEFA cu rivalii celor de Betis. În 3 ani la echipa de seniori a înscris de 5 ori în 55 de meciuri. Puerta a fost fundaș dreapta. Pe 25 august 2007, Sevilla juca primul meci din noul sezon contra celor de la Getafe, pe propriul teren. La un moment dat Puerta s-a prăbușit în propriul careu, medicii reușind cu greu să-l pună pe picioare. La cabine, Puerta a avut din nou probleme, însă a fost transportat de urgență la spital și situația sa a fost stabilizată. Inevitabilul s-a produs și aici, decesul fundașului anunțându-se cu trei zile mai târziu, pe 28 august. În memoria lui, la Supercupa Europei disputată la Monte Carlo în fața Milanului, toți jucătorii au avut scris sub numerele de pe spate „PUERTA”. Renato a înscris în primul sfert de oră, moment în care toți jucătorii Sevillei s-au strâns într-un loc ridicând mâinile spre cer. S-a înțeles pentru cine e. La 3-1 pentru Milan, Kaka arată și el numele lui Puerta de pe tricou. Când a ieșit de pe teren, Seedorf și-a scos tricoul de pe el și l-a arătat tribunelor, indicând și el numele spaniolului decedat cu doar 3 zile în urmă. Soția lui Antonio aștepta un copil, care din păcate s-a născut fără a avea un tată. Numărul 16 pe care el l-a purtat, nu a putut fi retras, din considerente ale federației de fotbal spaniole, însă este purtat acum de un prieten foarte apropiat al lui Puerta, David Prieto.

Philipe O’Donnell

Scoțianul s-a născut în 1972 și a evoluat la Motherwell, Celtic și Sheffield Wednesday, revenind în 2004 la prima echipă din cariera sa. Pe 29 decembrie 2007, Motherwell evolua contra celor de la Dundee United. Mark McGhee, antrenorul lui O’Donnell se pregătea să-l scoată pe mijlocaș din teren. Chiar înainte de a se efectua schimbarea, scoțianul a căzut la pământ. După ce a fost tratat timp de 5 minute pe teren, a fost transportat la spital. Decesul s-a anunțat repede, la ora 17.18 mijlocașul nemaifiind în viață. Problemele sale au fost la nivelul inimii.

Iată un video cu cei 4:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=T3Dj1yXosFA&hl=en&fs=1]

Am păstrat pentru final poate cel mai cunoscut caz pentru români. Doar nu credeați că l-am putut uita pe „Unicul Căpitan, Cătălin Hâldan” cum strigau fanii dinamoviști. Sau „Aleoo Aleoo, Cătălin Hâldan înseamnă Dinamo” … nici de asta n-am uitat. S-a scandat când corpul său a fost adus pentru un ultim omagiu pe Ștefan cel Mare. Și pun pariu că se mai scandează și azi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ha9IreU6VFc&hl=en&fs=1]

Tragedii au fost multe, și bineînțeles că e inevitabil să nu mai fie. Nu Instanbul 2005 a fost o tragedie. Nici că a dat gol mâna lui Dumnezeu, și nici că Messi l-a imitat. Nicidecum faptul că iar l-au prins pe Adriano în discoteci, sau că Ronaldo e posibil să nu mai poată juca fotbal niciodată. Adevăratele tragedii sunt cele de mai sus.

În memoria tuturor celor decedați pe teren, fie că e de fotbal, handball, rugby sau, de fapt, orice alt sport.

Plouă. Vântul bate foarte tare. O vreme pe care nu ți-ai ține nici câinele afară. Însă nu contează, el se pregătește. Își leagă cipul de timp de șiretul adidasului stâng și se duce către linia de start. Are în față 13.3 kilometri de alergat și știe că nu va fi ușor. Pleacă al 17247-lea rugându-se să iasă bine. Nu pentru că ar conta, ci pentru că vrea. Vrea să-și arate lui că poate. Se dă startul, lumea pleacă. El se află în ultimul sector, cel gri, așa că pleacă printre ultimii. Nu ai loc nici să calci, nu mai vorbim de depășit. Vede însă lume alergând în afara drumului, pe iarbă, așa că se gândește că dacă nu acum, atunci când? Depăsește 50-100 de persoane și intră din nou în coloană. Asta înseamnă vreo 500 de metri. Mai are, mai are mult, dar nu scade ritmul. Totul îi pare ușor până acum. Totul îi pare ușor până la 3 kilometri, unde simte ca are nevoie de apă. Dar de unde așa ceva acum? Nu conteaza, lipsa apei nu-l oprește, așa că iese din nou din coloană și mai depășește 50 de persoane. Intră iar în grup pentru că nu se mai putea merge în afara lui. Asta-l face să micșoreze ritmul, să se mai odihnească un pic. Însă parcă nu vrea să se instaleze rutina. Vrea să se desprindă. Vrea să iasă din locul ala sufocant, unde primul pas greșit poate face zeci de persoane să dea cu nasul de pământ. Scoate capul din pământ. Îl vede. Castelul. Asta înseamnă 5 kilometri, aproape de jumătate. Apă cu zahăr pentru toată lumea. Ia unul, îi ajunge până data viitoare. Nici nu mai simțea nevoia să bea apă de fapt. Este concentrat doar la alergare acum. Trece mai departe, depășind încă vreo 200 de persoane. Intră pentru a nu știu câta oară în coloană. Totul decurge conform planului … la 12.5 se rupe de coloana. Asta dacă mai poate. Până acum picioarele nu dau semne de oboseală, dar mai e mult până departe. Urmează o porțiune lungă de câmp. Se desprinde din nou de coloană pentru cea mai bună depășire pe care a reușit-o … a trecut pe lângă vreo 1000 de persoane fără să-și dea seama. Știe însă că nu e de ajuns. Aleargă, mărește ritmul, însă porțiunea de câmp se termină și este nevoit să intre iar în coloană. Aleargă, ascultă muzică și aleargă. Se întreabă când vin cei 10 kilometri. Se uită în față. O mulțime de oameni, însă doar atât. Pune capul în pământ și mai încearcă o mică desprindere, de vreo 20-30 de persoane. Știe însă că nu poate continua în ritmul ăsta așa că nu accelerează. N-a venit să câștige. Este greu. A venit doar să se distreze, pentru că în viziunea lui, asta înseamnă sportul: distracție și relaxare. Dar timpul trece așa de repede încât vede iar castelul. 10 kilometri. Trece pe lângă cei cu apa și zahăr, nu simte nevoia, dar acum vine partea cea mai grea, așa că ia un pahar, nu se știe dacă va avea nevoie. Se intră din nou în pădure. Nu se poate rupe de coloană așa că rămâne acolo unde este, mai înaintând cu 5-6 persoane când mai găsea un mic culoar liber. S-or fi făcut alte 100 până la 11 kilometri, dar cine le mai numără? La 11.5 simte deja că nu mai poate, însă știe că mai are aproape 2 kilometri plus ruperea de ritm din final, așa că nu se oprește. Vede plăcuța cu 12 kilometri. Oprește muzica pentru a auzi ce se întâmplă prin jur, însă nu reușește să-și audă decât respirația. Pornește muzica și continuă. 12.5 kilometri. Aici plănuise să se rupă. Se uită în stânga și în dreapta și vede încețoșat și greu. Nici el nu știe dacă mai poate, ploaia grea și oboseala s-au strâns și nu mai aude decât muzica … I don’t wanna stop / When the wind blows between us. Așa e. Nu vrea să se oprească. Vrea să continue așa cum a început. Probabil e undeva pe la 12.8 kilometri. Decide să iasă și să se rupă de grup așa cum și-a propus. La 13 kilometri reușește. Toată lumea și-a păstrat însă ceva rezerve pentru final. Toți aleargă în disperare pentru a mai câștiga 20 sau 30 de secunde. El nu: el nu aleargă pentru a câștiga nimic. Aleargă doar pentru că așa simte. Fuge și trece pe lângă alți 100 probabil într-un interval de 300 de metri, până la finish. Se termină. Cursa se termină. Nu știe pe ce loc a terminat, și nici nu e foarte important. Important e că a reușit s-o termine, exact așa cum și-a propus.

Nu, nu este campion european sau mondial, nici medaliat olimpic la maraton. Sunt doar eu, sfârșit, însetat, dar mândru, terminand cursa de peste 19.000 de persoane din Copenhaga …

P.S.: Recunosc, am cam exagerat un pic de-a lungul postului. Cursa nu a fost prea grea, însă neștiind cât de aproape sau departe e finish-ul, nu am accelerat de teamă să nu rămân fără energie pe la 11 sau vreo 12 kilometri. Însă așa cum Dică a ajuns la Benfica, Rădoi la Internazionale și Lobonț la AC Milan, așa și eu pot să îmi imaginez măcar cum e să vezi în slow motion :)). Acele versuri sunt din ATB – I don’t wanna stop, și aici nu am exagerat. Chiar versurile alea m-au făcut să ies din coloană.

Titlul este 11506 / 8581 / 330 pentru ca acestea sunt cele trei locuri pe care le-am luat. 11506 la general, 8581 la barbați și 330 la categoria de vârstă (15-19 ani).

În articolul Învinși de propriile arme, postat cu ceva timp în urmă, scriam despre ce speculează presa în legătură cu transferurile care urmează să se efectueze la AC Milan. Între timp, mercato s-a terminat și acum nu mai trebuie să speculez, ci doar să apreciez sau să critic.

Sosiri

Adus la AC Milan în 1998, portarul în vârstă de 31 de ani, Christian Abbiati nu a reușit să fie în prim-plan mai mult de 4 sezoane, când a fost transferat Dida din Brazilia. A fost rând pe rând împrumutat la Torino, Juventus si apoi Atletico Madrid pentru ca acum, când Milan chiar avea nevoie de un portar sigur pe el, Abbiati să revină în primul 11 de pe San Siro.

Are 23 de ani. Este elvețian, și-a început cariera la Servette Geneva, pentru a evolua apoi 5 ani la Arsenal Londra. Philippe Senderos s-a alăturat și el în acest sezon lotului rossonero pentru a îi ajuta să câștige Cupa UEFA și Serie A, cele două obiective ale echipei în sezonul care urmează. Chiar dacă a venit doar sub formă de împrumut, Arsenal s-a înțeles cu Milan că elvețianul poate fi adus definitiv pe San Siro dacă se plătesc 8 milioane de euro în decursul unui sezon. La Arsenal, a format foarte des cuplu în centrul apărării cu Kolo Toure, pentru că Sol Campbell era mai mereu accidentat. Atunci când căpitanii și vice-căpitanii Tunarilor nu puteau evolua, Senderos prealua aceasta sarcină.

A terminat junioratul la AC Milan în 2001. De-a lungul carierei, fundașul stânga Luca Antonini a fost împrumutat la mai multe echipe de ligă inferioară, cum ar fi Padova, Prato sau Ancona, pentru a câștiga experiența necesară revenirii la Milan. În 2003 50% din drepturile asupra jucătorului au fost achiziționate de către Sampdoria, care l-a împrumutat la Modena, Pescara, Arezzo și Siena. În 2007 a fost achiziționat de către Empoli, de unde a fost cumpărat definitiv de Milan în această vară.

După 5 ani petrecuți la Como, respectiv la Bari, Gianluca Zambrotta a făcut pasul spre fotbalul european ajutat de Juventus, în 1999. În 2006, când bianconerii au fost retrogradați în urma scandalului Calciopoli, italianul a decis să plece la Barcelona. Odată cu aducerea lui Daniel Alves pe Camp Nou, Gianluca Zambrotta părea a fi în afara calculelor lui Pep Guardiola, așa că a decis să plece. AC Milan l-a achiziționat cu 9 milioane de euro, urmând să mai plătească 2 milioane catalanilor, sumă care depinde însă de performanțele rossonerilor în acest sezon. Zambrotta are un salariu de 4 milioane de euro anual.

Născut în urmă cu 24 de ani aproape de Stade Velodrome, pe coasta de vest a Franței, în Marsillia, Mathieu Flamini și-a început cariera chiar la Olimpique Marseille. În 2004, la 20 de ani, a plecat gratis la Arsenal, pentru că nu a acceptat oferta de contract de la francezi. Este un mijlocaș defensiv, însă pentru Tunari a evoluat de multe ori fundaș sau mijlocaș de bandă. A ajuns la AC Milan gratis, semnând pe 5 mai 2008 un contract pe o perioadă de 4 ani. Francezul va încasa 5.6 milioane de euro anual, și va purta numărul 84, anul său de naștere.

Născut în 1989 și supranumit Chaio, Tabare Viudez este un mijlocaș uruguaian scund, de doar 1 metru 68, dar foarte tehnic, rapid și cu o pasă foarte bună. Înainte de a ajunge la AC Milan, mijlocașul a evoluat pentru Defensor Sporting în țara sa natală.

Odată cu Viudez, Milan l-a transferat si pe Mathias Cardacio, alt mijlocaș de creație, de 20 de ani. A evoluat pentru Nacional Sporting, acolo unde a terminat și junioratul, pentru a face apoi un pas foarte important pentru cariera lui: AC Milan.

S-au auzit multe. S-au spus și mai multe. Dar el este simplu, Ronaldinho. Dacă cel mai valoros transfer din această vară este considerat de către unii a fii Flamini sau Zambrotta, de către alții a fi revenirea lui Shevchenko sau revenirea lui Abbiati, cu siguranță că cel mai entuziasmant transfer este cel al lui Ronaldinho, visul lui Berlusconi. A fost adus cu surle și trâmbițe pentru 22.5 de milioane de dolari în condițiile în care cu 2 ani în urmă valora peste 100 de milioane de dolari, conform pretențiilor Barcelonei. A semnat un contract pe 3 ani și a ales numărul 80, 10-le cu care a fost obișnuit de-a lungul carierei fiind luat deja de Seedorf. Ronaldinho a fost numit Balonul de Aur al anului 2005. A câștigat Liga Campionilor cu Barcelona un an mai târziu, în 2006.

Junioratul l-a terminat la Dinamo Kiev, unde a evoluat ulterior 5 ani pentru echipa mare. AC Milan a pus ochii pe el și l-a adus pe San Siro, pentru a deveni în doar 7 ani al doilea golgheter din istoria clubului, cu 173 de goluri înscrise. Andriy Shevchenko a părăsit apoi Milano în 2006, dezamăgind toții fanii și pe toți cei care îl aveau ca idol. A plecat la Chelsea Londra. Pentru bani sau pentru binele familiei. Încă nu se știe și este posibil să nu se știe niciodată. A plătit scump această „escapadă” și a avut două sezoane de coșmar sub conducerea lui Jose Mourinho, portughezul pe care îl va avea ca adversar în Derby della Madonnina. Revenirea lui pe San Siro s-a lăsat așteptată timp de 2 ani, perioadă în care în fiecare campanie de transferuri se specula că va reveni. Până la urmă a făcut-o și a fost reprimit pe San Siro ca un adevărat idol. Poate nu la fel de bine ca Ronaldinho, dar având în vedere modul în care a plecat, ar trebui să fie fericit că mii de fani au venit la Milanello să-i mulțumească pentru reîntoarcere. Sheva, cum îl alintă suporterii, a câștigat Balonul de Aur cu un an înaintea lui Ronaldinho, în 2004. În finala Ligii Campionilor din 2003, contra rivalilor de la Juventus, Sheva a marcat penalty-ul decisiv și Milan a căștigat al 6-lea trofeu suprem european. Presa a dezvăluit că ucrainianul a revenit la Milanello doar sub formă de împrumut.

Este un produs al grupei de copii și juniori a Milanului, dar până în sezonul 2002-2003 nu a jucat niciun meci oficial pentru rossoneri, ci pentru Triestina și Treviso, unde a fost împrumutat. Din 2003 până în 2007 a fost împrumutat la Empoli, Reggina, Sampdoria și Treviso. 50% din drepturile de jucător ale italianului Marco Borriello au fost vândute în 2007 la Genoa, unde a fost și împrumutat, și unde a reușit cel mai bun sezon din cariera sa: 19 goluri, aproape la fel de multe cât a înscris în perioada 2001-2007 (22). A revenit la Milan pe 29 mai, cand Genoa a primit 10 milioane de euro pentru cele 50 de procente pe care le deținea, plus Davide Di Gennaro, unul dintre juniorii Milanului.

Plecări

3 meciuri în 8 ani. Doar 2 dintre ele oficiale. Asta spune tot despre lunga cariera la AC Milan a lui Valerio Fiori. Se spune că a fost adus la Milan pentru că făcuse un sezon bun la Pianceza, dar Milan deja îi avea pe inbatabilul Seba Rossi și pe Abbiati, așa că de la început șansele lui Fiori erau minime. „Fiori a fost păstrat atâția ani în lot pentru că are un comportament mai mult decât profesionist.” a declarat cu ceva timp în urmă Galliani. Nu. Fiori a fost păstrat în lot pentru că e un avocat excelent și bineînțeles … acum evoluează tot pentru Milan, dar în birou, printre hârtii.

Este probabil cea mai surprinzătoare plecare din acest sezon a vreunui jucător din lotul lui AC Milan. Are 32 de ani și venirea lui Zambrotta se pare că nu i-a priit lui Massimo Oddo, care a preferat să plece la Bayern Munchen, sub formă de împrumut. „Milan e visul meu. Încă de când am plecat de aici mi-am dorit să revin acasă. Acum am revenit și sunt extrem de bucuros, Milan e ca o a doua casă pentru mine.” declara Oddo în 2007 când a revenit la Milan după o lungă perioadă petrecută departe de San Siro. În 2006 după plecarea lui Liverani la Fiorentina, Oddo a devenit căpitanul lui Lazio. A marcat pentru ei 17 goluri în 5 ani, un număr destul de ridicat pentru un fundaș de bandă. De multe ori Oddo executa penalty-urile biancocelestilor. „At Milan I wasn’t feeling confortable, I felt that the club and the trainer didn’t trust in me”, a declarat italianul la sosirea pe Alianz Arena din capitala Bavariei.

A evoluat pentru Milan timp de 9 ani de zile. 185 de partide și 18 goluri. Fundaș sau mijlocaș stânga, pe numele său Sergio Claudio dos Santos, cunoscut de către mulți ca Serginho, s-a retras la finalul sezonului trecut. A jucat de 10 ori pentru Naționala Selećao și a înscris un gol. Unul dintre cele mai memorabile goluri ale sale a fost înscris în 2001, pe 11 mai, când Milan a zdrobit cu 6-0 pe rivalii de la Internazionale. Serginho a ratat un penalty în finala UEFA Champions League din 2005, șutând peste bara transversală a porții apărate de Jerzy Dudek. Înainte de a ajunge pe San Siro a mai evoluat la Itaperuna, Bahia, sau la mult mai cunoscutele Flamengo, Cruzeiro și Sao Paolo.

A fost pe bună dreptate numit de către mulți cel mai bun fundaș lateral din istoria fotbalului. Este brazilian, a evoluat 5 ani pentru AC Milan, aceștia fiind și ultimii, nu doar și cei mai prolifici ani din cariera sa. Cafu, pe numele său Marcos Evanghelista de Moraes a mai evoluat pentru Sao Paolo, Juventude, Zaragoza, Palmeiras și AS Roma înainte de a se alătura lotului rossonero în 2003. 4 goluri în 119 partide nu spun totul despre apetitul ofensiv al brazilianului, supranumit Cafu pentru asemănarea în joc cu Cafuringa, un legendar atacant brazilian al anilor ’70. Cursele sale interminabile pe banda dreaptă a terenului au ajutat de multe ori ofensiva roșu-negrilor. S-a retras la finalul sezonului 2007/2008. În ultimul să meci pe San Siro, AC Milan 4-1 Udinese, Cafu a fost unul dintre marcatori într-un meci care chiar dacă a fost câștigat, a trimis Milanul în Cupa UEFA. Fiul lui Cafu evolueaza și el pentru juniorii Milanului. Adriano Galliani a declarat că pentru Cafu ușile de pe San Siro vor fi mereu deschise în cazul în care ar dori să lucreze pentru Milan. Cafu a fost nominalizat de către Pele în categoria celor mai buni 125 de fotbaliști aflați încă în viață.

Și-a început cariera la Dinamo Zagreb, a continuat-o la Inter, pentru a ajunge în 2002 la Milan. Dario Simic a evoluat de 81 de ori în tricoul rossonero și a înscris un singur gol. Majoritatea perioadei pe care a petrecut-o pe San Siro a avut rol de back-up pentru mai experimentații Nesta și Maldini, în ultima perioadă și pentru Kaladze, mutat în centru apărării. Croatul a evoluat pentru Naționala țării sale la EURO 2008 într-un singur meci, în care a fost și căpitan, și s-a transferat la AS Monaco după 6 ani petrecuți la Milanello.

Este fratele unuia dintre cei mai valoroși jucători de la AC Milan. Va juca un an de zile sub formă de împrumut la echipa românului Loți Boloni, Standard Liege, la Milan neavând multe șanse la titularizare de-a lungul anului petrecut pe San Siro. Rodrigo Izecson dos Santos Leite, Digao, a petrecut 2 ani la Rimini înainte de a reveni la Milan. Pe lângă Sao Paolo, și Diavolii Roş-negri au făcut parte din viaţa de junior a tânărului fundaş brazilian. La 22 de ani Digao are 1m 94 şi un fizic impunător, care nu l-a ajutat prea mult însă în meciurile în care a jucat, evoluţiile sale nefiind pe măsura celor ale celorlalți stoperi.

S-a născut la Milano, a evoluat pentru Primavera iar apoi a fost în lotul echipei mari până în 1998, fără a prinde vreun meci oficial. A revenit la Milan trei ani mai târziu, în 2001, după evoluţii la Pro Sesto, Lumezzane, Hellas Verona şi Inter. A servit clubul rossonero timp de 7 ani în care a fost mai mult rezervă decât titular, adunând 99 de evoluţii şi înscriind 4 goluri. Cristian Brocchi a decis să părăsească San Siro odată cu venirea lui Ronaldinho, deoarece şansele sale de a prinde un loc în echipă au devenit foarte mici. Lazio l-a achiziţionat pentru 2.7 milioane de euro. Italianul a semnat un contract până în 2011 şi va purta numărul 5. Singurul său meci la Naţionala Italiei a fost pe 15 noiembrie 2006, într-un amical contra Turciei, imediat după ce Squadra Azurra lui Lippi a devenit Campioana Mondială.

A evoluat prima dată pentru echipa tatălui său, FC Lorient. A ajuns la Rennes unde a fost antrenat de Ladislau Boloni. După sezonul 2005-2006, unul foarte bun pentru francez, Gourcuff a fost achiziţionat de AC Milan şi a fost văzut ca o nouă speranţă a fotbalului din Italia. Gourcuff a debutat pentru Milan într-un meci contra grecilor de la AEK Athena în care a înscris un gol, fiind şi unul dintre cei mai buni jucători. Kaka şi Seedorf au avut un sezon extraordinar împreuna în sezonul 2006-2007, aşa că Gourcuff nu a prins foarte multe meciuri, lucru de care începuse să se plângă pe final de sezon. Conducerea clubului din via Filippo Turati a decis să-l împrumute la Bordeaux, vice-campioana Franţei, pentru ca acesta să câştige experienţa necesară pentru a reveni pe San Siro.

A fost unul dintre cei mai buni atacanţi din lume, însă perioada petrecută pe San Siro a fost cea mai slabă pentru Ronaldo din întreaga carieră. A evoluat pentru Cruzeiro, PSV, Barcelona, Inter, Real pentru care a înscris în total 219 goluri conform site-urilor de specialitate. Pentru Milan nu a reuşit decât 9 goluri, accidentările punându-i foarte mari probleme de-a lungul perioadei în care a purtat tricoul rossonero cu numărul 99. Ronnie a câştigat Balonul de Aur în 2002, atunci când a ajutat Brazilia să devină Campioană Mondială. A fost cel mai bun jucător al finalei cu Germania, când a reuşit să-l învingă de două ori pe Oliver Kahn, la acea vreme încă în activitate.

A venit pentru 24 de milioane de euro de la Parma la AC Milan în 2005. Timp de trei ani a înscris 55 de goluri în 115 de partide pentru AC Parma, în timp ce pentru Milan a înscris în 3 ani 44 de goluri în 132 de partide. Pe lângă faptul că Alberto Gilardino a marcat doar de 4 ori în Liga Campionilor, el era cunoscut și pentru faptul că rata foarte multe ocazii de a marca. Gila este un produs al grupei de copii și juniori ai celor de la Piacenza, la fel ca și Filippo Inzaghi. A fost vândut la Fiorentina pentru 14 milioane de euro, pentru a face cuplu în atacul violeților cu Adrian Mutu. Cei doi au fost colegi și la Parma, unde atât românul cât și italianul au avut un sezon de vis în stagiunea 2002-2003.

Are doar 4 goluri pentru AC Milan însă pare a fi una dintre speranţele de viitor ale rossonerilor. Alberto Paloschi (18 ani) a decis să plece sub formă de co-proprietate la AC Parma pentru a evolua mai des decât ar fi făcut-o la AC Milan, acest lucru sperând să îi permită să fie cândva în primul 11 de pe San Siro. Alberto este celebru pentru faptul că a înscris la debutul său în Serie A chiar la prima atingere un balon, plasându-l la colţul lung al porţii apărate de portarul Sienei.

În două sezoane la AC Milan, Ricardo Oliveira nu a reușit să înscrie decât un dezamăgitor număr de goluri: 5 în 28 de partide. A stat o mare parte din această perioadă sub stresul răpirii surorii sale, în octombrie 2006. Ea a fost ulterior eliberată nevătămată pe 12 martie 2007. În următorul sezon, 2007-2008 Oliveira a fost împrumutat la Real Zaragoza, unde a înscris de 21 ori în 37 de partide, nereușind însă să-i scape pe cei supranumiți Manos de la retrogradare. Chiar și așa, clubul spaniol a plătit clauza de 10 milioane de euro a brazilianului, pentru a-l aduce definitiv, el semând pe 25 mai 2008 un contract pe 5 ani.

10 sosiri (2 jucători împrumutaţi) şi 12 plecări (3 împrumuturi, un jucător în co-proprietate, 3 jucători retraşi, unul eliberat şi 4 vânduți) este bilanţul pentru această campanie de transferuri la AC Milan. Una dintre cele mai ocupate campanii de transferuri din ultimii ani. Venirea lui Ronaldinho a adus entuziasm, cea a lui Shevchenko speranţă, cea a lui Flamini siguranţă, cea a lui Zambrotta experienţă iar cea a celor doi tineri uruguaieni tinereţe. Este tot ceea ce are un club nevoie pentru a reuşi să facă performanță. Chit că e Cupa UEFA. Este singurul trofeu din lume care lipseşte din vitrina clubului, şi asta pentru că Milan rar s-a prezentat la linia de start a acestei competiţii. AC Milan ne-a obişnuit pe noi, suporteri ai fotbalului în primul rând, şi apoi suporteri ai Diavolului Roşu-negru, cu participări în Liga Campionilor. Cupa UEFA nu este însă un dezastru. Este doar o competiție mai mică, unde echipa trebuie să se concentreze la fel ca și în Liga Campionilor, pentru că nu degeaba Milan nu a câștigat-o niciodată. În același timp, rossonerii se vor putea concentra mai mult pe principalul obiectiv din acest sezon: Il Scudetto. Milan l-a câștigat ultima oară în sezonul 2003-2004, când în echipă încă evoluau jucători precum Rui Costa, Cafu, Costacurta, Pancaro, Tomasson, Redondo, Rivaldo, Serginho sau Laursen. Carlo Ancelotti știe bine că de data aceasta dacă nu va reuși să câștige campionatul va fi dat afară, însă se vorbește din ce în ce mai des despre plecarea sa mai devreme de finalul campionatului.

Indiferent când / dacă va pleca Ancelotti sau dacă va reuși să își îndeplinească obiectivul, AC Milan a reușit o campanie de achiziții extraordinară pe lângă cele reușite în anii trecuți. Au fost aduși jucători mult mai buni decât cei vânduți, iar asta nu poate însemna decât un singur lucru, și anume cerințe mai mari din partea suporterilor. Asta este normal. Mai normal ar fi ca noii jucători rossoneri să știe că nu oricine are ocazia de a îmbrăca acel tricou, ar trebui să fie mândri și să mănânce pământul de sub ei și de sub adversari până fluieră arbitrul finalul meciurilor…