Ca sportiv de performanță, de-a lungul timpului am participat la mai multe competiții, în special în copilărie pe când făceam înot. Am făcut și ceva fotbal și handbal, câțiva ani buni, deci din aproape 19 ani de când mă învârt pe aici, mai mult de jumătate am făcut un sport de performanță. Și știți ceva? Niciodată nu am plecat din vestiar cu ghetele, jambierele, apărătorile și echipamentul în geantă și pe drum către casă am gândit așa: „Băi, ce fericit sunt că am participat la meciul ăsta. Sunt tare bucuros că am jucat 75 de minute pe teren astăzi, participarea mea la acest eveniment este foarte importantă.” Nu. Am gândit ori „Am învins, e ok”, sau ”Am pierdut, data viitoare trebuie să fim mai buni”.

Un sportiv profesionist nu vine de 6-7 ori pe săptămână la antrenament ca să participe și el o dată pe săptămână la un meci. Nu. El vine la antrenament ca să devină mai bun, să se pregătească și, surpriză, nici de data asta nu o face doar de plăcere, ci pentru a fi mai bun decât adversarul între fluierele arbitrului. O face pentru a ieși de pe teren învingător, nu pentru a participa. De participat poate oricine, de câștigat nu chiar. Voi credeți că peste 10 ani îmi voi aminti că acum trei sezoane Levski Sofia a participat în grupele Ligii Campionilor, dar că nu a câștigat niciun meci? Nu. Dar ce credeți, îmi voi aminti peste 10 ani cine a câștigat Liga acum trei ani? Evident. Pentru că învingătorul are mereu un loc stabilit în istorie, chit că vorbim de fotbal, handbal, box, sau de orice în afară de sport. Învingătorul scrie istorie. Participantul este cel care-l face campion pe cel care, la final, ridică trofeul. Și chiar dacă fără participanți nu ar exista o competiție, mereu va exista doar o singură echipa: cea care la final se află cel mai sus.

Să participi e important doar dacă ești amator și faci sport de plăcere. Doar dacă mergi cu prietenii la fotbal pe sintetic și apoi la o bere. Nu dacă ești profesionist. Nu dacă vii la antrenament în fiecare zi, poate chiar de două ori pe zi. Sportul, în general, trebuie să fie privit din două perspective: cel făcut de plăcere, și cel profesionist. Eu vorbesc despre al doilea caz, că despre primul nu sunt atât de multe de zis.

Jucătorii de fotbal din Spania, să zicem, plătiți cu milioane de euro pe sezon nu primesc banii ăștia ca să participe în Primera Division. Nu, ei îi primesc pentru că ăla e jobul lor, iar cum nici matale nu te duci la job doar pentru a te afla acolo, atunci nici ei nu primesc banii ăstia doar ca să participe. Ei primesc banii ăștia pentru a câștiga. Nu neapărat trofeul, pentru că multe echipe nu pot ajunge la astfel de performanțe, dar fiecare manager setează la început de sezon un obiectiv. L-ai îndeplinit? Ai câștigat. Nu l-ai îndeplinit? Ai pierdut. As simple as that…

Chestia asta cu „e mai important să participi decât să câștigi” e ceva penibil spusă de către cineva care nu a participat în viața lui la o competiție, care nu știe cu ce se mănâncă o minge de fotbal, sau care nu știe regulile niciunui joc. Poate doar al pokerului. Sau, cel mai probabil, cu mult timp în urmă niște sportivi de performanță foarte slabi (nu fizic, ci psihic și calitativ), care n-au câștigat nimic în viața lor s-au adunat la sfat și au spus: „Domnilor, cariera noastră e pe final, nu am atins niciun trofeu, decât cu privirea la televizor, și trebuie să spălăm rușinea. Cum facem?” Iar atunci, cel mai deștept dintre ei a venit cu o idee genială în fața presei.
„Stimați jurnaliști și telespectatori, adevăratul motiv pentru care există sportul este participarea. Adevărata plăcere este să iei parte la un eveniment sportiv, nu să câștigi”
„Normal, tu nici n-ai de unde să știi cum e să câștigi ceva”, se aude din spatele puhoiului de oameni ai presei.

Frumoasă povestea mea, nu? E adevărată. Cel puțin așa cred. Și mai cred că știu ce vorbesc, și aș dori dacă mă contraziceți să o faceți cu argumente bine puse la punct, că știți că trag cu dinții de ideile mele. Nu vă mai dați pe după colț, adevăratul lucru pentru care ORICINE participă la o competiție, fie ea sportivă sau nu, este să câștige. Sau cel puțin să se apropie cât mai mult de acest obiectiv. Mulțumirea idioată a celor care doar participă vine de la români, probabil, pentru că din incapacitatea de a câștiga aproape nimic, trebuie să ieșim și noi cumva, nu? În momentele alea, evident că participarea e mai importantă, când ea devine, de fapt, singurul target. Sau mi se pare mie prea des că aud fraza ”obiectivul nostru este participarea în Champions League”?

Mă gândeam zilele trecute la faptul că Ministerul Educației este așa de inconștient încât până în acest moment profesorilor nu le-au fost comunicate anumite detalii foarte importante despre BAC-ul din 2010. Adică la istorie nu se știe, încă, dacă dăm din istoria românilor, sau și din cea universală. Că sunt împotriva acestor modificări este clar, e stupid ca după ce trei ani ai știut că dai BAC-ul din ceva, în ultimul să te anunțe că nu, că se schimbă modificarea.

Apoi mi-am amintit de cum se voia reforma sistemul de învățământ ultima dată, atunci când se scoteau orele de sport, că erau prea multe de mate (sună bine, nu?). Că oboseau copilașii la școală, săracii de ei. Că nu mai aveau timp să meargă acasă și să iasă pe maidan, când eu cât am fost mic nu miroseam aerul de pe afară decât în weekend. Că nu mai au săracii timp de televizor și calculator, probabil, d-aia se scot orele de sport. Uneori realizez că toți incapabilii ajung în poziții de conducere. Și uite cum o țară din Europa secolului 21 este condusă de niște neinițiați. În nimic. Proști, mai pe scurt și pe înțelesul tuturor.

Este nevoie de ore de sport în școli. Este nevoie pentru că, dacă elevul nu se sinchisește din clasa a IV-a (sau mai devreme) să facă un sport în timpul liber, atunci măcar școala să-l oblige. Măcar la școală să-și mai miște hoitul ăla puturos. Măcar acolo să mai alerge un pic. Măcar acolo să nu se mai poată sustrage mișcării. Cu toate că la ce profesori de sport avem, și la ce medici îngăduitori, care acordă scutiri de sport într-o veselie, că doar nu dau din buzunarul lor, cam tot aia e. Dar totuși, majoritatea elevilor ar face ora de educație fizică.

Cum școala ocupă foarte mult timp din zi, este destul de greu să faci și un sport, să mergi și la școală, și să ai și rezultate excelente la examene, dacă ai așa ceva (ăsta e un apropo pentru cine se simte). Dar, dacă te chinui și într-adevăr îți place ceea ce faci, poți să reușești să reziști programului încărcat. Dacă ești în stare să lași orele de calculator zilnic pentru orele de antrenament, atunci o să fie ok. Ba chiar mult mai sănătos, nu doar ok. Ceea ce nu mulți părinți înțeleg este că sportul e important în dezvoltarea copiilor. Și că un tânăr are puterea de a se descurca atât la școală, cât și de a merge la antrenamente de trei ori pe săptămână. Și îi mai rămâne timp și de teme, acasă. Dacă nici părintele nu-și trimite copilul la un sport, și nici acesta nu e interesat de a se mișca un pic, atunci orele de educație fizică de la școală sunt singura soluție pentru ca elevul să-și mai miște sângele. Și ăștia vor să le scoată și pe alea?

Sunt clase în anumite licee (pentru care am tot respectul) care oferă elevilor profil sportiv. Adică elevul se înscrie și face un sport. De performanță. Nu în timpul liber, ci în timpul școlii. Un fel de mate-info al sportului. O clasă de volei, că ăsta îmi este mie cel mai apropiat exemplu. În loc de cinci ore de istorie, de patru de română, patru de mate, se fac trei din fiecare și rămân patru de volei săptămânal. Sau mai multe, depinde și de programă. Dar să nu uităm că astfel de clase nu au foarte mare succes, așa că oferirea profilului respectiv în abundență, n-ar face decât ca multe dintre clasele astea să fie goale. Sau umplute pe jumătate. Pentru că e mai ușor să mai bagi o teoremă, decât să alergi, nu? Doar toți vrem să ne facem medici, avocați și ambasadori…

De aceea este nevoie de sport în școli, domnilor guvernanți. Pentru că există în țara asta mulți oameni comozi, care fac anumite lucruri doar dacă trebuie. Iar sportul, ca oră inclusă în programul școlar, trebuie făcută. Pentru că este sănătos și pentru că altfel riscăm să ajungem ca americanii. De fapt, nu riscăm, chiar vom ajunge. Hamburgeri, McPuișor, McFlurry și cam atât. Și multe, multe persoane obeze și pline de tot felul de sucuri și E-uri. Voi asta vreți să ajungeți? Nu? Gândiți-vă serios atunci când plecați de la ora de sport săptămâna viitoare.

Am început pe 13 august, o zi pe care nu cred că o voi uita niciodată. În afară de faptul că a fost și prima zi de școală în Danemarca, a fost și prima zi la handball. Și știți voi ce greu e să te integrezi de la început într-un grup. Ei bine, e mult mai greu atunci când nu știi limba. Trebuie să te uiți ce fac alții, să încerci să faci la fel. Bine că nu eram începător și nimic făcut aici nu a fost nou pentru mine. Am avut la început și translator, să îi zic așa. Mai întrebam pe unii care știau engleză ce înseamnă aia și aia. Și a mers.

Timpul a trecut. Repede, de-altfel. S-a făcut septembrie, octombrie, noiembrie. În noiembrie deja rupeam bine în daneză, chiar dacă nu înțelegeam perfect. Mă integrasem în grup deja, cerusem și primisem numărul 6 și jucasem chiar și câteva meciuri pentru echipa a doua. Totul mergea ca pe roate. Mergeam la antrenament de plăcere, așa cum am făcut de fapt toată viața. Pentru că mereu am considerat că în sport (și nu numai) munca este cel mai important lucru. Talentul? Astea sunt doar figuri. Muncă să fie, apoi ne gândim și la floricele.

La antrenamente și în meciuri am jucat exact acolo unde mă simțeam cel mai bine, pe pivot. Mai toți antrenorii în România m-au folosit ca extremă pentru faptul că eram foarte rapid (și încă sunt). În Danemarca s-a găsit soluția perfectă. Extremă în apărare, pivot în atac. Este exact ceea ce fac cel mai aproape de perfecțiune. Dădeam goluri și de pe contraatac, punându-mi în valoare viteza, și în ofensivă jucam pivot, poziție care îmi place cel mai mult. A trebuit să vin în Danemarca să găseasca ei soluția asta, că în România nimeni nu s-ar fi gândit.

Timpul a trecut iar. S-a făcut decembrie. A venit ianuarie 2009. Deja eram de ceva timp integrat, mergeam la petreceri cu colegii și la antrenamente eram prieteni așa cum erau și ei între ei. Băieții au fost grozavi. Niciunul cu figuri, impresii, că noi suntem mai mari (am fost cel mai mic din echipă), că tu ești străin, că noi suntem mai buni etc. N-am auzit niciodată așa ceva. Erau antrenamente unde plecam ultimul la alergări sau trageri la poartă, erau antrenamente unde plecam primul, și n-am auzit niciodată vreun comentariu. Că nu se face. Oameni civilizați, ce să zic.

Clubul era unul mic, de ligă inferioară, dar performanța care se făcea acolo era impresionantă. Mulți au zis că nu am ce învăța de la un club mic. Dar nu e așa, pentru că în Danemarca sunt undeva pe la 7 serii, în timp ce în România nu am auzit niciodată de Liga a treia. Probabil că există, dar nu-mi spune nimic. Aici se face performanță la orice nivel. Seriozitatea e la fel de mare la Blåbjerg HK cum e și la Skjern sau FC København. Plus de asta, am făcut antrenamente cu seniorii, deci încă un plus față de ce aș fi putut învăța acasă de la jucători de vârsta mea.

Și iată că vremea a trecut foarte repede și este deja aprilie. Pe 2 aprilie am avut ultimul antrenament. Pentru ei e doar finalul altui sezon. Se vor întâlni în august iar. Pentru mine însă a fost tare trist, să știu că e posibil să fie ultimul antrenament de handball din viața mea. În România banuiți cum merge treaba. O să mai încerc și acasă, dar nu garantez că voi reuși din simplul fapt că fiecare antrenor își are preferații lui. Mi-a părut rău când mă gândeam la tot ce a fost și când mi-am amintit de toate golurile date pentru echipă, de toate ratările (monumentale unele dintre ele), de toate victoriile și toate înfrângerile. Și nu, tot n-am auzit comentarii nici când ratam de la 7 sau de pe semicerc. Încă un lucru care mi-a plăcut aici e că după fiecare greșeală (la antrenament sau în timpul meciurilor) ești încurajat cu un „Kom igen!”. În traducere liberă un fel de „Vino iar”. Dar de fapt asta înseamnă un fel de „Încearcă iar”. Probabil că în România s-ar fi comentat și ai fi fost cam înjurat de colegi.

Știu, Blåbjerg îmi va lipsi, la fel și echipamentul cu numărul 6 de care m-am atașat tare mult. Nu că ar conta numărul, dar mi-a plăcut că fiecare avea numărul lui, nu se luau la întâmplare tricourile. Am însă speranța că tot ce am adunat și învățat aici mă va ajuta acasă, pentru că de lăsat nu mă las. Ah, și dacă ai ghinion să fie echipa ta aia unde vin … o să ne cam bătem pe unul dintre cele șase locuri de pe teren. Promit! ;)

Eu știu una și bună, și asta de mult timp, nu de ieri, de azi. Dacă te apuci de un lucru, fii sigur nu doar că îl poți duce la capăt, dar fii sigur că ești bun la acel lucru. Fii sigur că nu te apuci să-l faci doar de dragul de a mai face un lucru. Informează-te, citește, întreabă, caută, și după ce ești sigur că știi ce trebuie să faci, apucă-te. Și dacă te-ai apucat, du totul până la capăt, nu te opri la mijloc, pentru că nu ai rezolvat nimic. Este una dintre regulile de bun simț ale omenirii și n-ai nimic de pierdut dacă o respecți.

De ani de zile în România e reformă în învățământ. Că se scoate BAC-ul, că rămâne, că nu vor mai fii așa de multe materii, că va fi mai ușor, că se pun subiectele pe net, că nu se mai pun, că scoatem Capacitatea, că le numim Teste Naționale, ca și cum numele era problema; că băgăm teze naționale, că ducem la 12 clase învățământul obligatoriu, că se vor da examene în clasa a IV-a, că nu se vor da, că se face repartizarea în clasa a 10-a după medii. V-am plictisit deja, nu? Păi nu e de mirare, și Ministerul Educației m-a plictisit pe mine. Și știu că nu sunt singurul scârbit de această reformă care pe alocuri întârzie să apară, iar unde apare e deficitar aplicată.

Nu cred că Ministerul Educației și Cercetării are un plan stabilit pentru reformă, că suntem obișnuiți cu tot felul de transformări structurale care nu sunt aplicate în veci. N-au un plan exact pe care să ni-l pună pe masă și să ne zică „Uite băi proștilor, asta facem”. Nimic. Fac și ei reformă după ureche. Au văzut că și în alte țări se dorește realizarea unei reforme în învățământ, și au zis să facă și ei. Prin nesiguranța de care dau dovada arată că nu au avut nimic stabilit dinainte. Păi ori scoatem BAC-ul, ori îl lăsăm. Ori redenumim Capacitatea (repet, nu înțeleg de ce trebuia redenumită) ori schimbăm formatul în Teze Naționale. Acum iar vor să introducă Testele Naționale. Nici ei nu sunt siguri dacă se va da sau nu examen în clasa a IV-a. Nu vi se pare că sunt cam nehotărâți pentru niște experți în domeniu, care ar trebui să aplice o reformă într-o sferă de activitate care nu doar că e importantă, dar nici nu are rezultate grozave în acest moment?

Și când v-am zis că vor să facă reformă după ureche, știam ce vorbesc. Pentru că au auzit ei că în alte țări elevii au mult mai puține ore de curs decât în România (exemplul pot fi sunt eu, cu 15 ore pe săptămână). Și totuși, sistemul de învățământ de aici e impecabil, chiar dacă și ei vor să aplice o reformă. Și unul dintre obiectivele clare este îmbunătățirea materiei învățate la matematică. E singurul obiectiv de care știu, dar măcar ei au un obiectiv bine stabilit. Acasă? Vor să scurteze programul elevilor care după ce că nici nu prea vin la școală, au vezi Doamne prea multe ore. Și cum fac asta? Scoțând orele de sport.

La început pentru unii nu pare un lucru rău. Și-așa mulți sunt niște putori inimaginabile, enervate de faptul că sunt siliți să vina cu echipamentul de sport la ora de educație fizică. Mulți vin și stau pe bancă, doar prezentând echipamentul ca o scuză pentru a nu primi absență. Alții sunt accidentați mereu. Alții au adeverință cum că n-au voie să facă sport, luată și aia pe niște bănuți. Dar cu cei care vor să facă ora de sport și cu cei care nu lipsesc niciodată ce se va întâmpla? Păi să se ducă să facă sport în particular. Ei na, ce soluție ne-a dat Ministerul. Poate sunt unii care nu vor să facă sport de performanță, dar totuși vor să mai dea cu piciorul în minge din când în când. Și unde să facă asta dacă nu la școală, că spațiile de relaxare dispar, apărând în locul lor giganți de beton. De ce nu se scot orele de desen și muzică? De ce tocmai cele de sport? La ce mă ajută muzica și desenul? Dacă vreau să mă fac pictor mă duc la o școală de arte. Dacă vreau să mă fac pop-star nu îmi trebuie orele de muzică de la școală. Îmi trebuie un manager bun, să arăt cât de cât bine și să fac anumite favoruri așa, din când în când. Și uite-mă și pe mine pe scenă. Deci, de ce ora de sport?

N-am trăit atunci, dar am citit și m-am informat mult despre perioada comunismului din România. Dacă mi-a plăcut ceva pe vremea aia, era faptul că sportul era foarte important. Sportul e cel mai bun ambasador, spunea o vorbă cândva. Și da, ăsta e adevărul. Dacă te duci în Germania, toți ne știu de Năstase, Hagi și Nadia, corect? La fel și în America sau Franța. În Canada sunt Bute și Doroftei. În Italia sunt Chivu și Mutu (din păcate acolo nu ei sunt figurile românești cele mai importante). Sportul este un ambasador. România a mai scos din când în când capul în lume datorită sportului. Handbal seniori, de câteva ori campioni mondiali, handbal tineret, și acolo de câteva ori campioni mondiali. Gimastică, și acolo campioni mondiali, olimpici, europeni. Canotaj și atletism? Și acolo cam de toate. Fotbal? Nu medalii, dar ne mândrim cu Generația de Aur. Mai trebuie alte exemple? Nu sunt de ajuns cele prezentate acum pentru ca tembelii ăia de la Minister să înțeleagă ce înseamnă sportul?

Scoateți ora de muzică, scoateți ora de desen, scoateți căcatul ala de chimie la clasele de filologie, scoateți drigenția, scoateți ce vreți voi, dar nu scoateți sportul. Sunt două ore pe săptămână, la anumite clase doar una, nu cred că ele ocupă cel mai mult din orar. O reformă în învățământ nu se face scoțând orele de educație fizică, ci pregătind dinainte o strategie pe termen scurt, mediu și lung. Și cel mai important, strategia asta trebuie făcută de persoane care se pricep, nu de unii ca șoferul lui Boc, care a fost angajat consilier prin Guvern. Chestia asta pe care ei o numesc reformă nu este de fapt reformă. E o cacealma făcută de ei ca să arate poporului că da, încă ne interesează soarta tinerelor vlăstare ale societății. Eu nu cred că îi interesează așa de mult. Până la urmă de ce i-ar interesa? Au ceva de câștigat buzunarele lor? Nu? Așa credeam și eu.

Huliganismul este un fenomen des întâlnit în zilele noastre. Voi vorbi astăzi despre huliganismul din fotbal în special, în altele nefiind așa de bine informat. Se știe că huliganismul a pornit prin anii ‘60 – ‘70 în Anglia, acolo unde se presupune că s-a și inventat fotbalul. Huliganismul constă în tulburarea liniștii publice de către fani ai echipelor de fotbal, în general rivale. Rivalitățile de pe teren provoacă în general rivalități și mai mari în afara lui, acolo unde huliganii fiecărui club se adună să se bată. Este, fără discuție, un lucru rău, o atitudine brutală, poate o manifestare a oamenilor frustrați.

Cine sunt huliganii? Păi Dougie Brimson spune în cartea lui, Barmy Army, ca a cunoscut doctori, avocați, bacheri, taximetriști, jurnaliști, și chiar și polițiști care erau huligani. El crede că prin huliganism te poți detașa de toate problemele pe care le ai. Îți poți arunca toate frustrările în bătăile contra clanurilor rivale. Și totul devine o modă. Clanurile au nume, întâlniri, chiar și istorie. Spre exemplu, The Headhunters, huliganii celor de la Chelsea, sunt unii dintre cei mai vechi și cei mai cunoscuți din lumea fotbalului englez și internațional. Marii lor rivali sunt fanii lui Milwall, West Ham sau Tottenham.

Huliganii se întâlnesc înainte de fiecare meci, stabilesc trenuri, rute și își fac planuri, așa încât totul să iasă ca la carte. De fiecare dată se poate termina trist pentru oamenii implicați în fenomen, și ei știu asta, așa că fac tot posibilul ca totul să decurgă perfect. Odată intrat într-unul dintre aceste grupuri, viața ta nu mai este deloc sigură. Cu siguranță că a lua parte la astfel de activități nu te poate ajuta cu jobul tău, dar cu siguranță răspândești teamă și impui respect în lumea fotbalului. Darren Wells spune în Making a New Start că huliganismul nu este doar despre bătaie, ci și despre sentimentul pe care îl ai când pregătești acțiunile. Este exact ca și fluturii din stomac, spune fostul huligan englez. El a făcut parte din grupul The Headhunters al lui Chelsea, și a fost printre fanii englezi trimiși acasă de la EURO 2000 din Belgia.

Șansa de a fi anonimi, sau de a avea două vieți, îi imping chiar și pe tineri să intre în fenomen. Din ce în ce mai mulți puști de până în 20 de ani încep să lupte alături de consacrații huligani englezi. Doar când ajung în tribunal să fie judecați pentru ce au făcut, și anonimitatea dispare, realizează în ce pericol s-au aflat. Problema este că foarte puțini dintre huligani vor ajunge vreodată să fie judecați sau la închisoare. Majoritatea fug și este destul de greu să îi prinzi, mai ales că se ascund sub haine largi, iar constituția lor atletică e greu de definit. La fel și cu capul pe care de obicei îl ascund cu un fes sau o glugă. Cei care sunt mai bătrâni se plictisesc sau nu pot să alerge, așa că decât să ajungă la închisoare, vor prefera să se bată cu poliția. Și cu ani sau zeci de ani de lupte de stradă în spate, pot deveni extrem de periculoși. Și nu sunt periculoși doar pentru poliție. Pot fi doar 20, sau pot fi 2000, dar cert este că dacă îi vezi venind după colț, dezastrele pe care le pot provoca sunt uriașe. Și atunci când stai pe marginea drumului, bătut și aproape mort, chiar nu mai contează cine te-a lovit, pentru că te doare la fel de mult.

Motivul pentru care se comportă așa nu poate fi exact stabilit. Unii dintre ei nici măcar nu sunt fani ai echipelor. Pentru ei, un tricou cu starul echipei nu reprezintă cu nimic mai mult decât sângele de pe fața celui din fața lor. Totul este un joc pentru ei. Și grav este că e un joc în care poți să mori în brațele adversarului după fiecare luptă. Asta înseamnă că ei nu vor să se oprească. Dacă o grupă e bătută măr de alta, nu se va duce la poliție. Își va lua revanșa următoarea dată.

În Anglia huliganismul este comparat cu băutul la volan. Unii dintre ei ori au facut-o, ori știu pe cineva care a făcut-o, dar nu iau nici o măsură în a opri aceste lucruri. La fel și cu huliganismul. Dacă cineva este prins nu spunem că e criminal, ci doar că a fost ghinionist. Ei nici nu consideră că ceea ce fac e o crimă. În realitate însă, huliganismul nu este nimic altceva decât o crimă, cu mult mai gravă decât condusul sub influența băuturilor alcoolice.

După introducerea scaunelor și a camerelor de filmat pe marile stadioane, huliganismul a început ușor-ușor să scadă. Cel puțin asta spun cifrele. De la EURO 1992 au fost 250 de fani englezi trimiși acasă, iar în 1996, EURO din Anglia, 942 de fani englezi au fost reținuți de poliție. Apogeul negativ s-a atins la EURO 2000 din Belgia și Olanda, unde 945 de fani au fost arestați și trimiși acasă. Cele mai bune performanțe au fost atinse la EURO 2004 unde doar 53 de fani englezi au fost trimiși acasă, în condițiile în care 52 au fost arestați în același timp în Algavre. Incidentele au fost cu mult mai puțin violente în Portugalia la Campionatul European, dar asta nu înseamnă că problema este deja rezolvată. Și statisticile din Anglia spun același lucru. Huliganismul scade, dar încă există și reprezintă un obstacol pentru poliție.

Una dintre metodele prin care se încearcă rezolvarea huliganismului este interzicerea fanilor cu probleme pe stadioane. Dar bătăile sunt foarte rar pe stadioane, majoritatea dintre ele disputându-se în afară. Și mai grav este că nu trebuie să fii huligan ca să te bați. În Anglia poți doar să fii un fan normal și să ieși de la meci de pe stadion, și poți fi deja în mijlocul unei lupte violente. Fără niciun dubiu că interzicerea pe stadioane este o metodă eficientă, dacă ne uităm iar pe statistici. Cea mai mare performanță a fanilor englezi a fost finala Champions League din 2005 dintre Milan și Liverpool, unde 40.000 de fani din Albion au călătorit spre Istanbul. Niciunul nu a fost arestat.

Huliganismul este numit boala engleză. Este clar însă că și dacă în Anglia a început totul, și că acolo ar trebui să se oprească, nu doar ei au probleme de acest gen. Țările din estul Europei sunt și ele pline de huligani, în special România și țările din fostul bloc sovietic, în frunte cu Serbia. Problema e la fel de mare și în Italia, unde multe dintre grupări susțin chiar și sisteme politice, cum ar fi S.S. Lazio Roma (naziști). Derbyurile din Sicilia, între Catania și Palermo în special, sunt mereu păzite strașnic de către polițiști. De multe ori accesul fanilor echipei care joacă în deplasare este interzis pe stadion, întâlnirile dintre cele două grupări fiind considerate de gradul 0. Cei de la S.S.C. Napoli sunt rivali cu Hellas Verona și Lazio, dar în special cu A.S. Roma. Întâlnirile dintre cele două echipe sunt numite Derby del Sole (Derbyul Soarelui), la fel cum și cele dintre Internazionale Milano și AC Milan se numesc Derby della Madonnina (Derbyul Fecioarei).

Personal cred că problema pornește de jos, de la copii. Dacă tinerii ar fi educați specific, explicându-li-se că huliganismul nu este un lucru pozitiv, totul s-ar termina într-un anumit timp. Huliganii mai vechi s-ar plictisi și s-ar retrage. Dar nefiind nimeni care să vină din urmă, totul s-ar restrânge la foarte mici grupuri de huligani, care nu ar putea avea aceleași efecte pe care le au grupurile din zilele noastre. Problema nu poate fi rezolvată ca una de matematică, pe loc, folosind o teoremă. Trebuie utilizate toate mijloacele pe care poliția le are la dispoziție. Poate lua o generație, două sau trei până apele se vor calma, dar eu cred că dacă se vrea într-adevăr rezolvarea problemei, se va putea.

Unii oameni o fac pentru notorietate. Alții doar iubesc să se lupte.
Darren Wells – Making a New Start

P.S.: Acesta este articolul cu numărul 100 :)