Gata, a trecut și Webstock 2009. Am ajuns târziu, am plecat devreme. Adică am prin doar sesiunile trei și patru (workshop-urile). În sesiunea trei i-am ascultat pe Alex Cristache, Alexandru Negrea și Costin Cocioabă, care au vorbit despre bloguri, în special cele de nișă, despre un pic de personal branding, și despre anumite sfaturi în legătură cu activitatea de blogger. În sesiunea patru au vorbit Ionuț Oprea, Radu Spineanu și, preferatul meu, Bobby Voicu. Am prins și vreo cinci minute din workshop-ul „Microblogging”, unde se vorbea despre clona Twitterului în România. S-a mai vorbit despre marketingul afiliat și despre câștigurile indirecte din blogging.

Nu am mai stat și la gala premiilor Webstock 2009, am plecat cu Eugen spre minunata lume subterană a metrourilor, apoi fiecare a luat-o spre casă. Pe scurt, Webstock 2009 a fost ok, dar mi-ar fi plăcut să pot ajunge mai devreme, să prind și primele două sesiuni. Dar na, nu în fiecare zi iei carnetul de șofer, corect?

Gata, s-a terminat și așa de mult așteptatul #ftwparty. Per total a fost un super eveniment, organizat într-un loc frumos, greu de găsit (Raluxa știe), unde din păcate singurii care au făcut baie în celebra pișcină am fost eu și A.Faith, și asta la o oră la care deja nu mai era voie de mult timp. Alături de Bobby și echipa FTW, vreau să mulțumesc în primul rând tuturor celor care au venit, sponsorilor care ne-au ținut departe (dar departe rău) de fenomenul deshidratării (Ursus, Coca-Cola, Redd’s, Timișoreana, Peroni), celor care au avut grijă să nu avem viruși printre noi, BitDefender, dar și celor de la Millenium Communications. Acum că am citit pomelnicul, rămâne să vă și povestesc una-două, pe scurt.

Deasupra băii în pișcină, muzicii, pozelor și băuturilor pe gratis, cel mai important lucru a fost socializarea. Am avut ocazia să cunosc multe persoane din online, iar despre unii chiar mi-am schimbat părerea (în bine). Pe lângă echipa de moderatori, de unde din păcate a lipsit Dany, am stat mai toată seara cu A.Faith, Eugen, Carmen Rusu, Corina Scheianu, Dana (cea din port) și cu Beniamin. În coloana a doua îi mai punem și pe Piticu21, Buddha, Sorin Rusi, Adrian Ciubotaru și cu Geo Atreides. Și gata, că deja sunt prea mulți pentru o singură seara.

Singurele poze apărute până acum (făcute de Carmen Rusu) le găsiți la Sorin. Câteva dintre ele vi le arăt aici, restul de-abia aștept să apară.

Stânga sus: Buddha, Corina și cu mine. Dreapta sus: Corina, eu și Carmen Rusu.
Stânga jos: Corina, Necenzurat, eu și Dana. Dreapta jos: eu, Minxieee și A.Faith.

Tobe acum, ta-na-na-na, echipa FTW.ro. Cu toții nu încăpeam într-o singură poză, așa că avem două. Cu inginerii de suport tehnic Ciops (stânga) și Etherfast (dreapta) la margine. Minxieee în rochie, Bluarto de gât cu Bobby, B-ul de gât cu mine și Raluxa de gât cu … nimeni.

Muzica a fost ok, chiar dacă nu s-a dansat (o lăsăm pe data viitoare Dana), chiuvetele de la baie mi-au plăcut la nebunie, Bobby m-a învățat cum să folosesc aparatul de șervețele de la baie și am băut la Cola cât pentru trei săptămâni. Ei, ce să-i faci, dimineață am avut antrenament și nu puteam să alerg pe șapte cărări. Promit să ne vedem și data viitoare, dacă Bobby va binevoi să mai facă un astfel de eveniment. Până atunci, am aplicat pentru invitație la Webstock și sper să ne vedem acolo. Toate cele bune și încă o dată, din partea echipei FTW.ro, mulțumim!

Despre bloguri și libertatea de exprimare. Cam despre asta a fost seminarul de la Berlin la care am participat săptămâna trecută. Cu libertatea de exprimare știm toți cum e. Că nu prea e permisă chiar dacă e un principiu de bază al societății democrate și este chiar și în Constituție știm. O să vă spun cum văd tinerii din alte țări blogurile. În cele câteva ore în care am discutat despre blogging, am încercat să stau cât mai ascuns, să fiu mai mult un observator decât un vorbitor, așa cum consider că aș fi putut să fiu. Am vrut să fiu observator pentru că nu consider că e nevoie de cunoștințele mele într-un astfel de seminar. Cel puțin nu credeam înainte.

Blogul pentru cei din afara țării este ceva străin. Și este ceva străin pentru cei care s-au înscris în respectivul Workshop. Dacă îi luam pe cei din Workshop-ul legat de filme, e clar că nici nu auziseră de așa ceva. Blogul pentru tinerii europeni reprezintă un jurnal. Atât. Un loc unde scrii ce faci. Dacă ai un cont pe blogger ești mare. Când le-am spus că eu am domeniu personal (asta am făcut-o când nu am mai suportat să stau și să mă uit) se uitau la mine ca la nitrat de cupru. Tipul din Olanda cu 1300 de vizitatori din 2007, care dădea sfaturi despre AdSense, a închis rapid gura când i-am zis că trec de 3000 pe lună, ceea ce este într-adevăr penibil pentru nivelul blogosferei românești. Nu mi-a mai spus că din AdSense poți câștiga 1000 de euro pe lună încercând să se certe cu mine, în condițiile în care eu i-am spus un simplu: „nu se poate”.

Oamenilor le-a luat vreo 20 de minute să deschidă un amărât de cont pe blogger. Blogul pentru ei se limitează la a scrie pentru tine. Exact cum e în România cu începătorii. Eu scriu doar pentru mine, nu-ți place, nu mă citi!. Dar la ei chiar rămâne blogul acolo, în familie. Ei nu au blogosferă. De Digg nu auzisera. De Twitter nici atât. 1300 de vizitatori în doi ani era cel mai tare de acolo. Dați-vă seama singuri cât de mult sunt ei în fenomen. Pe ăla cu mia de euro din AdSense încă mai vreau să-l bat de dormeză. Mă așteptam să fie cu mult mai interesant decât a fost. Mă așteptam să am o mare plăcere de a vorbi acolo, că na, eram cel mai avizat. Și asta în condițiile în care nu voi ajunge niciodată blogger A-List. N-a fost așa. De cum am intrat în sală am realizat că nu era chiar așa cum speram. M-am așezat și am tăcut. Am încercat să le explic ce e ăla FeedReader. Au înțeles. Feedburner. Pe ăsta nu l-au mai înțeles, chiar dacă e același lucru la bază.

Cu una cu alta, conferința mi-a plăcut pentru un singur lucru. Mi-a arătat că încă bloggingul din România este undeva sus față de alte țări considerate mai dezvoltate decât noi. Păcat că nu și jurnalismul se ridică la standardele acelea, dar nu se știe niciodată cum se va prezenta viitorul. Cu asta au început conferințele despre bloguri. Acum, că nu mai sunt așa departe, voi încerca să particip la cât mai multe. Sper, de fapt, să ne vedem la următorul BlogTrip. Până atunci citiți despre primul, la care am fost invitat, dar la care nu am putut să ajung, aici și aici.

P.S. Cum ați observat că nu mai scriu chiar așa de des, și cum, cel mai probabil, nici nu îmi voi schimba obiceiul, cred că cel mai bine este să apelați la feed. Știu că nu este prea plăcut să intri, așteptând un articol, și să găsești ceva nou o dată la zece zile. Feedul îl găsiți în dreapta sub categorii.

Da, cine a avut curiozitatea de a citi „despre mine” își amintește probabil că acolo e scrisă și data nașterii. 4 mai 1991. Adică azi fac 18 ani. Am spus că de ziua mea nu voi face prea multe. Adică nu tweeter, nu Bligg, nu Forumul Bloggerilor și nu blog. Am vrut sa scriu un articol în genul celui pentru sora mea, dar m-am ținut de promisiune și m-am oprit. Nici nu prea am chef însă. Și după cum zice Zorba, probabil ar trebui să iau o pauză.

Meștere, de la o vreme ai început să scrii cam degeaba. Te chinui să scrii, dar nu prea ai nimic de zis.

Au scris alții însă. Trei rânduri, dar îndeajuns de frumos pentru cine a trăit momentele alea. Pentru mine, adică. Tovarășul fost coleg de bancă, sper eu și viitor, a scris aici câte ceva despre o întâmplare acum trei ani, prin clasa a IX-a. Și vă arăt și o poză făcută în vremuri care-mi lipsesc enorm, de pe când eram blond (știu, asta explică multe). Sunt mica panaramă cu bretele și pantaloni trași până la gât.

16 aprilie e o zi specială pentru mine. Nu doar pentru că în copilărie era la 16 zile distanță de o zi în care trăgeam păcăleli la vecini și prieteni mai abitir decât îi trăgea Vlad pe turci în țepe. Nici pentru că era la 18 zile distanță de ceea ce avea să fie ziua mea de naștere. Ci pentru că prin 1996, cam pe la cinci ani, le tot spuneam părinților că îmi doresc o „frățioară”. Nici nu țin minte daca așa credeam că se spune sau dacă o făceam intenționat, cu toate că aș înclina spre cea de-a doua.

Și, surpriză, pe 16 aprilie 1997 m-am prezentat ca la armată alături de tata la Maternitatea Județeană Ploiești pentru a-mi lua în primire „frățioara”, care era, după cum speram, o fetiță. Deci iată că la 6 ani am primit o frățioară, exact așa cum le cerusem părinților, dragii de ei. Bianca, așa cum aveam să o numim, a crescut. La fel și eu. Ulterior am realizat că frățioara mea era de fapt surioară. Chiar am fost dezamăgit, dacă vă interesează, dovadă că încă mai știu și azi, la 12 ani distanță, de cuvântul ăsta.

Mutroasă și fițoasă. Cam așa a crescut Bianca. Cu ea am trăit 11 ani în aceeași casă (Bianca, să le zic și de cameră?). Am văzut-o crescând sub ochii mei în același timp în care creșteam eu. Și, după cum e natural și normal, cred eu, eu creșteam cu un an, mai creștea și ea cu un an. Și tot așa până când, iată astăzi, „frățioara” face 12 primăveri, în timp ce „boule!”, „tembelule!” sau „tâmpitule!” încă se mai chinuie să dea de 18.

Mai țin minte și acum primele clipe când am văzut-o. Era într-un Volkswagen roșu, mașină la vremea aia, (că doar nu era căruță) care ne ducea frumos către casă pe strada cea veșnic stricată, Mihai Bravu. Da, strada aia, care dă numele cartierului, este și în ziua de azi cum era și atunci. Bianca plângea. Probabil de mică mă credea plin de adjective, cum v-am spus și mai sus. Nu știu ce nu i-a plăcut la mine, dar știu că mama m-a îndemnat să îi cânt un cântecel. Nici despre ce cântecel era vorba nu mai țin minte, dar știu că m-am apucat, cu sufletul plin de bucurie, să îi cânt ceva, în speranța că o să-și țină gura. Peste câțiva ani voi fi realizat că nu cântecelele sunt soluția.

Apoi am ajuns acasă. Nu mai știu decât că eram fericit și urlam prin toată casa. Mai aveam un pic și mă urcam pe pereți, că de, doar aveam o „frățioară” așa cum cerusem de mult timp. Nu voiam să mănânc, nici să dorm, nu voiam decât să mă uit la Bianca. Și probabil alergam prin casă, asta fiind o activitate des întâlnită la mine când eram mic. Și, spre neplăcerea mea, mi-a retezat-o tata. Nu, nu mi-a retezat la ce vă gândiți voi, serios că încă mai e acolo. Dar mi-a spus că gata, „de azi nu se mai face gălăgie aici!”.

Și uite așa, la nici câteva ore de când se născuse, Bianca a început să-mi facă deja probleme. Și da, a urmat o serie lungă de astfel de probleme. Mai mici, mai mari, de nerezolvat, ușor rezolvabile, bătăi, strigăte, urlete, palme, șuturi, înjurături și tot tacâmul. Și totuși, nimic din toate astea nu m-a făcut vreodată să nu țin la ea la fel de mult. Și v-am scris asta pentru simplul motiv că astăzi este ziua ei și că merită un „La Mulți Ani” mai special de la fratele mai mare. Fratele mai mare care a realizat de curând că ai crescut și că ar trebui dracului să iei și tu note mai mari la mate, biologie și fizică. Nu de alta, dar la anul o să faci și chimie, cu Alexe probabil (a VII-a B, a VIII-a B și a IX-a GE știu). Asta e pentru că frații mai mari trebuie să dea sfaturi. Bune, dacă s-ar putea, nu de doar de dragul de a le da.