Am văzut multe filme, am citit multe cărți, am ascultat melodii și am fost martor la multe întâmplări, toate cu și legate de prieteni. Și totuși, nici nu sunt sigur că am realizat încă ce reprezintă acest termen. Hai pentru început să-l reducem la termen, nu la un sentiment. Hai să vedem ce reprezintă prietenia pentru fiecare dintre noi. O atitudine? Cu siguranță că este o atitudine de reciprocitate. Un fel de eu pe tine, tu pe mine. Așa de simplu. Dacă gândim prietenia la nivel de sentiment, lucrurile se complică.

Toți am avut mai la un moment dat pe cineva pe care l-am considerat cel mai bun prieten. Și îl consideram așa poate pentru că ne petreceam mult timp împreună. Nici nu trebuia să reprezinte ceva în interiorul tău. Prin a vă petrece împreună o mare parte din timpul liber erați deja cei mai buni prieteni. Toată lumea vă considera de nedespărțit. Și bineînțeles peste tot te lăudai cu el. Dar la un moment dat s-a terminat. V-oți fi schimbat clasele, prietenele, v-oți fi certat, cine știe? Motive pot fi multe. Și din cel mai bun prieten ajunge cel pe care îl urăști cel mai mult. Îl bârfești pe la toate colțurile. Ba chiar ajungi să spui că nu l-ai plăcut niciodată. Ei bine, asta nu e nici pe departe o prietenie.

Era o perioadă când voiam să am cât mai mulți prieteni pe hi5. Adăugam tot ce-mi pica în fața mouse-ului, cu mici excepții. Daca era cineva din școală pe care-l văzusem doar o dată, era sigur acolo. Era plăcut să vadă lumea câți prieteni ai tu. Ulterior am realizat că să ai mulți prieteni nu e obligatoriu un avantaj, ci poate reprezenta și un dezavantaj. Așa că m-am apucat de curățenie. Am redus prietenii de acolo doar la cei pe care îi cunoșteam. Și brusc n-au mai apărut nici update-uri ale persoanelor care nu mă interesează. Hi5 nu mai era un loc unde doar dădeam add, ci un loc în care mă integram în cercuri de prieteni.

Dar prietenii sunt cei care sunt alături de tine la nevoie, nu cei pe care îi ai în listă sau în top15. Oricând. Și când ești certat cu ei, și când vă înțelegeți bine. E cel care în orice moment îl suni e în stare să iasă cu tine în oraș pentru că ai o problemă. Poate să fie la școală, serviciu sau la masă, sau poate fi ora două noaptea. El va face așa încât să fie acolo. Să te ajute cu sfaturi atunci când poate și chiar și atunci când nu poate. Măcar să te încurajeze și în loc să-ți dea sfaturi de căcat să îți zică ceea ce vrei să auzi. Prietenul reprezintă persoana care chiar dacă lipsește, este mereu acolo. Pe care-l simți lângă tine chiar dacă el e la mii de kilometri depărtare, sau doar două etaje mai jos. L-ai apăra în fața altora chiar dacă nu ar avea dreptate.

Ai avea încredere oarbă în el. Și de mult eori asta nu e bine, pentru că se termină cu o mare dezamăgire. Câți dintre voi au încredere oarbă în cineva? Eu nu prea am în mulți. De fapt, nici nu știu dacă am avut vreodată vreun prieten adevărat (nu poate fi fals, dar dacă așa li se spune, mă supun). Și asta pentru că pur și simplu nu am vrut unul. Încerc să-mi pun toți prietenii pe aceeași linie. Nimeni mai sus decât ceilalți. Și făcând asta, veți vedea că vă veți simți mai bine. Veți vedea că îi veți considera pe toți prieteni buni, nu doar pe unul.

Prietenii sunt un lucru important în viață. Totul se întâmplă în jurul lor, fie că sunt la serviciu, școală sau în timpul liber, vei avea nevoie de ei și invers. E bine să ți-i aduci aproape din copilărie, dar asta nu înseamnă că ei se vor limita doar la cei din copilărie. Vei cunoaște mult mai mulți decât ai cunoscut în școală. Și totuși, primele prietenii au fost în școală, și cu siguranță vor rămâne în amintirile noastre ca cele mai frumoase. Crescând, devenind independenți, cu alte idei și dorințe, prieteniile se mai strică. Să zicem că se deteriozează, strică e un termen prea dur. Dar chiar și dacă nu mai ieșiți așa de des în oraș, el tot ar trebui să fie acolo pentru tine când ai nevoie. Dacă ai știut să ți-l aduci aproape de la început cel mai probabil veți avea o relație strânsă mereu. Eu am plecat destul de departe, și totuși știu că unii dintre ei sunt lângă mine mereu.

Am auzit odată o vorbă. Dacă ai grijă de el, va avea și el grijă de tine. La fel și cu prietenii. Pe ce se bazează însă această grijă? Pe respect, încredere, sinceritate, afecțiune? Încep să cred că prietenia e ca o relație. Și am ajuns unde am vrut. Știam că relațiile cele mai frumoase încep de la cele mai frumoase prietenii. Nu am încercat prea multe, dar cele pe care le-am încercat au fost super. E o vorbă care spune un mare adevăr. Cunoscându-l deja pe cel de lângă tine treci peste prima fază a unei relații. Nu mai ești nici timid, nu ți-e nici frică, și parcă puteți continua relația de unde ați lăsat-o pe cea de prietenie. Dar câți dintre noi sunt dispuși să aibă o relație de prietenie cu cineva timp de jumătate de an sau un an, doar pentru a putea fi împreună cu el/ea pe urmă? Răbdarea nu e punctul meu forte, așa că eu unul nu am așteptat niciodată momentul ăsta. Am preferat să trec peste el. Și mai mereu la final am rămas prieteni, dar nu prieteni cum eram înainte. Practic, aproape după fiecare relație am pierdut și un prieten. Cu câteva excepții.

Prietenii pentru mine reprezintă o parte importantă a vieții. La fel și în viețile voastre, sunt sigur. Te-ai dus vreodată la biliard singur? Au fost zile în care ai mers la școală și nu ai vorbit cu nimeni? Ai ieșit singur la un suc? Niciodată. Și asta pentru că mereu ești înconjurat de prieteni. Pentru că reprezintă ceva în sufletul tău. Chit că ai sau nu un cel mai bun, sau că toți reprezintă același lucru pentru tine, sunt și vor fi importanți întotdeauna. Se spune că ce ai făcut în viață nu se reflectă în câți oameni vin la înmormântarea ta, ci la ce ai lăsat în urmă. Cred că la fel e și cu prietenii. Nu e foarte important câți vor fi martori la celebrarea căsătoriei tale, ci cât de mult te respectă. Este vorba de acea reciprocitate de care vorbeam la început.

Mulți au încercat să facă prezentări ale României. Se vor face și mai multe în continuare. Dar țin și eu nevoia să îmi exprim părerea. Am fost atacat din stânga și din dreapta că de ce nu sunt și eu naționalist. Ba chiar și după articolul cu Mândria de a fi român am primit ceva castane. De la oameni care, vezi-Doamne, își iubesc țara așa de mult și nu vor să plece de aici. După părerea mea, oamenii ăștia sunt chiori. Orbi. Din ăia de le trebuie ochelari. E chiar așa de greu să vezi realitatea în care trăim? Ok, naționalismul ca naționalismul, dar avem ce pune pe masă copiilor diseară? Trăiesc zilnic cu grija de mâine, dar nu plec din țară chiar dacă mi-ar fi mai bine afară. Pentru că sunt naționalist. Pentru că-mi iubesc țara. Pentru că avem istorie.

Asta cu istoria m-a dat peste cap. Istorie mă? Păi ce treabă are istoria cu ceea ce se întâmplă azi? Istoria se oprește în decembrie 1989. De atunci nu mai există istorie, ci doar prezent. Un prezent care nu arată deloc bine. Istoria noastră promițătoare, care ne dădea drept mari eroi, luptători pentru propriile drepturi și alte bălării din astea, nu ne ajută cu nimic azi. Dacă te duci în Italia, nimeni nu știe de Carol I-ul. Mai degrabă de Mailat. Istoria nu trebuie confundată cu prezentul. Istoria e trecut. S-a terminat în 1989. Am pus punct. De atunci a început o nouă eră a României. Ne-am despărțit în totalitate de trecut, și trăim doar în prezent. Pentru că realitatea în care ne aflăm ne-a deconectat de trecut, de istorie. România în care trăim ne-a spălat creierul. E o realitate diferită. Și toată lumea o vede, că nu cred eu că v-a orbit Soarele. Vedem și noi că se fură. Vedem că oameni nevinovați mor. Vedem că familii sărace nu au ce pune pe masă. Toate astea le vedem. Dar nu avem curaj să le recunoaștem și ne băgăm sub umbrela numită naționalism. Asta ne protejează de tot. La orice întrebare, fie ea cât de dificilă, putem răspunde cu „sunt naționalist frate”. Și gata, ai scăpat. E rezolvarea la toate problemele. Dar oare nici în interiorul tău nu ai un pic de îndoială?

Țara în care trăim nu e nici pe departe una dintre cele mai populare din Europa și din lume. Bine, avem trio-ul de aur, Hagi – Năstase – Comăneci. Dar trei persoane nu pot face singure cinste unei națiuni. Mai ies pe afară ceva fotbaliști, care ajung să fie strigați „țigani” pe stadioanele din Serie A. Ne mai scot handballul feminin și gimnastica. Și cam atât. În rest, dacă te duci în altă țară, cu ce te poți lăuda? Cu munți și mare? Păi dacă nimeni nu profită de ele, de unde să știe neamțul că se poate schia în România? Dacă ministrul turismului este Elena Udrea, cum vreți să promovăm imaginea țării? Și dacă am reuși printr-o minune s-o promovăm, unde am ajunge? Ar veni străinii pe Kalinderu iarna și la Mamaia vara și ce ar găsi? Manele? Hoți? Necivilizație? Da. Și n-ar mai reveni.

Eram ieri într-un Shell cu colegii de la club. Lângă noi erau niște fete, pe la 20-22 de ani. La un moment dat intră în benzinărie un Opel (Vectra cred) tunat. Intră rapid și iese și mai repede, fără a se opri măcar. Probabil tipul o fi fost reîncarnarea lui Ayrton Senna. Fetele s-au uitat după el și au scos printre dinți un „clovnul dracului!”. În România dacă ar fi fost vreo piți ar fi zis că tipul e tare. Ar fi fost impresionată. Pentru că promovăm oamenii de căcat. Pentru că lucruri care nu ar trebui să se întâmple, se întâmplă. Lumea își cumpără haine D&G sau Prada doar pentru că e la modă să le ai. E super să fii pe stradă îmbrăcat ca un cocalar, cu telefonul în mână ascultând manele. E o modă. Și e bine să fii la modă. Judecăm oamenii după haine, nu după ce au în cap. Pot să aibe tărâțe, nu contează, BMW să fie. Să te plimbi într-o mașină scumpă, și asta e la modă. Să conducă iubi și tu să stai în dreapta lui, cu ochelari de soare cât capul tău, poate să faci și o poză, două. Poză cu bot, că altfel nu merge. De sus, ca să se vadă și decolteul tău. Dacă se poate și cureaua D&G.

Și presa e la fel. Știți ce ne prezintă tabloidele zilnic, nu are rost să mai zic și eu. Durerea e că cineva chiar le citește. Lumea chiar e interesată de ce mai face Sexy Brăileanca, sau de ultima vacanță a Nicoletei Luciu. Și noi ne mirăm de ce a ajuns presa din România așa. Păi normal că a ajuns, dacă asta se cere. Patronii de la ziar trebuie să facă și ei bani, nu? Și cum fac bani? Păi publicând ziare și reviste cu ceea ce se cere, ca să cumpere proștii.

Din moartea lui Marian Cozma, lucru care ar trebui să fie solemn, trist, s-a început a se face o telenovelă marca Acasă TV. Până mai ieri-alaltăieri, ProSportul și Gazeta ne bombardau cu știri din fotbal. Cum s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu „Păsărilă”, imediat au schimbat subiectul. Pentru două – trei zile până se liniștesc apele, că pe urmă se apucă iar de ceea ce știu ei mai bine. Niciodată nu am văzut vreun articol despre Marian Cozma în ziarele din România. Niciodată! Acum, când a decedat, s-au gândit că ar da bine la imagine să abordeze subiectul ăsta.

Cum se simte familia omului acela când citește toate prostiile scrise de ei prin ziare? Familia Cozma vrea liniște, nu camere TV. Când Petre Cozma a plecat de pe Henri Coandă către Ungaria, reporterii erau acolo. Când a ajuns în Ungaria, reporterii erau acolo. Când a ajuns la locul crimei, reporterii erau acolo. Pe drum, la întoarcerea în țară, în fiecare oraș unde cortegiul funerar s-a oprit, reporterii erau și ei prezenți. Tatăl handballistului vorbea cu oameni simpli, le împărtășea durerea sa. Le spunea lucruri care poate nu ar fi trebuit să fie auzite și de alții. Dar camerele TV erau acolo. Toată țara auzea ce avea Petre Cozma de spus. Pentru că un pic de rating în plus nu strică. Ok, a murit un om, dar nu ne interesează. Să ne fie bine nouă și buzunarului nostru, asta contează. Și de aceea s-a ajuns ca persoane care nu știau săptămâna trecută cine este Marian Cozma, să sufere pentru el, alături de cei care într-adevăr l-au admirat. Pe hi5 s-a făcut un grup în memoria sa. Grupul are acum peste 130.000 de persoane. 130.000? Măi să fie. Dacă făceam acum o lună un grup despre el, nu știu dacă puteam aduna 2000. Ce vorbesc eu de 2000? Am intrat de curiozitate să caut pe hi5 și Facebook grupuri despre handball. Pe hi5 nu am găsit niciunul cu mai mult de 400. Despre handball, nu despre un jucător. Pe Facebook (mult mai extins și celebru decât hi5) nu am găsit niciunul cu mai mult de 500. Pe Facebook unul dintre grupurile în memoria lui Cozma a strâns vreo 2500 de oameni. Și grupul lui Marian Cozma de pe hi5 a strâns 130.000? Nu serios acum, dar cât de normal vi se pare? Câți dintre cei 130.000 știu mai mult despre Cozma decât că a decedat? Ați realizat că în România ne dăm seama de valorile pe care le ave(a)m doar atunci când le pierdem, nu? La televizor mai apar încă ceva legende, de obicei târâte în noroi: vezi Lăcătuș sau Hagi.

Și încă ne mai întrebăm de ce mass-media din România promovează prostia? Păi dacă a ajuns Fernando ăla manelistul să vină la TV, ce pretenții să mai avem? Dacă Sexy Brăileanca și Tolea Ciumac au ajuns să vina la TV, ce mai e de zis? Ce mai e de făcut? 2 ore de TV ca pe vremea comunismului? Ca pe vremea istoriei? Bun, am ajuns iar la istorie. Și până acum am reușit să vă arăt, cred, că istoria nu mai are nicio treabă cu prezentul. Cel puțin în România.

Și continuăm tot cu istoria. În decembrie 1989 mii de oameni au murit pentru libertatea de exprimare. Ca să putem să vorbim. Cenzura încă există. Bloggerii sunt exmatriculați din școli pentru că își exprimă părerile despre instituțiile de învățământ. Pentru că au curajul să înfrunte sistemul (care oricum e plin de jeg, mizerii și minciuni), pentru că pot să spună că azi la ora X n-au făcut nimic, sau că la ora Y notele se iau pe ochi frumoși. Ceea ce nu realizează liceele e că niciun blogger nu va dezvălui absolut tot ce știe. Dar dacă este iritat de comportamentul directorilor, profesorilor, draft-urile rămân. În școală nu va sta toată viața. La un moment dat tot va ieși de acolo și va spune TOT. Nu-i va scăpa nimic. Și atunci vreau să văd, directorașilor, ce mai puteți face atunci când asupra omului nu mai aveți nicio putere?

În Brașov oamenii s-au împușcat pe stradă. Oameni au murit. Încă nu s-au descoperit făptașii. Despre armele de la Ciorogârla ați mai auzit ceva? Poliția își face datoria. Sau cel puțin așa zic ei. Dar cine mai are încredere în poliție? O dată s-a întâmplat să vezi cum tu, boule, iei amendă pentru depășirea vitezei cu 5 km/h, iar altul scapă chiar dacă mergea cu peste 130 km/h în oraș? Suntem în țara unde dacă ai apucat să cunoști persoana potrivită, ești imun. Unde legea nu există. Unde legea se încalcă pentru că nimeni nu vede. Sau cel puțin nu vrea să vadă. Iar care văd, nu au nicio putere. Nu pot face nimic, în afară de a tăcea și de a rămâne indignați de lucrurile care se întâmplă. De câte ori ați văzut la TV familii care nu au ce mânca? Tatăl se ducea și fura lemne din pădure ca să își încălzească micul cămin. Și azi e la pușcărie. Dar cei care fură păduri întregi, care le vând, care fac o grămadă de bani din asta, de ce nu sunt la închisoare? Păi unde e dreptatea? Dreptate? Ce e aia? Mai există noțiunea asta în România?

În România unul dintre cele mai mari războaie este cel dintre manele și rock, la mijloc fiind toate celelalte genuri muzicale. Totul este un război, o davadă de caracter, de preferințe, în condițiile în care totul ar trebui să fie luat ca atare. Eu ascult X, tu asculți Y, nu avem nimic în comun, nu stăm unul pe lângă altul, și gata. Asta nu înseamnă că acum trebuie să începem să ne certăm pe ce muzică ascultăm. Bineînțeles, în majoritatea cazurilor cine ascultă manele nu e foarte inteligent, cu siguranță nu știe de Bach, Mozart, Queen și alte alea. Dar asta e o generalizare, iar generalizarea nu e bună. Cert, există și persoane care ascultă manele, dar care au business-uri de succes, care sunt oameni muncitori, la casa lor, și ascultă muzica aia doar pentru că le place. În România însă e un război imens, forumurile sunt pline de topicuri „muzică vs. manele”. E o nebunie, nici nu-ți poți imagina. Nimeni nu realizează că muzica e personală, exact așa cum zice Dojo.

Asta e România în care trăim. Unde jegul din sistemul de învățământ mai mult ne prostește decât ne deșteaptă. Unde în loc să ne modeleze, ca pe o plastilină, ei ne frâng în bucăți. Uneori ieși de la ore mai prost decât ai intrat. Cine are norocul de a ieși deștept din învățământ, pleacă din țară. Că de ce să stea dacă le e mai bine afară? Ei nu mai sunt naționaliști? Voi chiar vedeți vreo schimbare cât de curând? Și știți a cui e vina? A nostră. Ne merităm pe deplin soarta pentru că nu punem piciorul în prag. Și cu comunismul a fost la fel. L-ați îndurat ani de zile. La un moment dat vă stătea așa de rău în gât încât ați pus piciorul în prag. „Revoluție!” se striga în toată țara, începând cu Timișoara și capitala. Acum însă, orbiți de o falsă democrație, istorie, naționalism, și poate încă obosiți de ceea ce a fost, nu ne mai mișcăm hoiturile împuțite ca să facem ceva. Preferăm să urmărim la televizor cum pensia rămâne pe loc, dar prețul carburanților crește, sau cum taxa auto este introdusă contrar deciziei UE. Și până nu o să pună cineva piciorul în prag, nici nu se vor opri. Ne vor toca în continuare mărunt. Dar istoria … naționalismul … iubirea de patrie. Toți termenii ăștia ne împiedică să plecăm la mai bine. Hai să vă zic eu una. Niciuna dintre cele de mai sus nu ține de foame! Ar mai fi așa de multe de spus. Și eu sunt naționalist. Și eu iubesc România. Dar prefer să mă bucur de privilegiul de a fi român din afara țării. E mai bine așa.

Căutăm Românie dispărută în istorie. Ultima dată a fost văzută evaporându-se în 1989, după Revoluție. De atunci s-au mai auzit foarte puține lucruri despre măreția ei. Oferim descoperitorului statuie în fața Casei Poporului.

De mic am locuit la bloc. La etajul patru undeva prin nordul orașului. Vederea nu era nici măcar la față. Vedeai „curtea” interioară a blocului. Parcarea, locul de fotbal și alte câteva blocuri. Nimic altceva. Era și o parte bună. În primii ani de școală, instituția era foarte aproape. Făceam 10-15 minute până acolo pe jos. Mi-a plăcut când eram mic să locuiesc la oraș. Era mai simplu. Ulterior mi-am schimbat școala și a trebuit să încep cu naveta cu autobuzul. Aia dura vreo 25-30 de minute în înghesuiala din autobuzele ploieștene. Asta mi-a mai deschis un pic orizonturile asupra orașului. A început să-mi placă și mai mult să locuiesc în oraș. Dar nu și orașul. Ploieștiul m-a scârbit mereu. Oamenii la fel. Mizeria de acolo și mai mult. Niciodată n-a fost o plăcere să ies în oraș. Ca să ce? Cine a locuit acolo sau încă mai locuiește vă poate confirma că nu e deloc vreo mare plăcere să te plimbi prin Ploiești.

Pe de altă parte, micile escapade la țară mi-au plăcut mereu. Făceau deliciul vacanțelor mele, chit că era într-un mic sătuc din Prahova, sau în altul de pe lângă Făgăraș. Să pleci la țară era super. Nu erau nici aceleași condiții ca la oraș, dar plăcerea de a te simți într-un aer mult mai curat decât acasă era minunată. Scăpai de lecții, de suplimentar, de citit, de oraș, de poluare și mergeai la țară unde te întâlneai cu prietenii pe care îi vedeai așa de rar. Vă distrați, jucați fotbal pe iarbă, nu pe betonul din oraș, mâncai sănătos. Uneori îți vedeai dimineața bunicii culegând roșii din grădină, iar un pic mai târziu punându-le pe masă. Asta îți dădea o senzație de prospețime.

Acum, în Danemarca, am ocazia să locuiesc într-un sătuc mic, de vreo 1000 de oameni. Într-adevăr, sătuc cu Poștă, magazine, supermarket, sala de sport și patru terenuri de fotbal într-o condiție extraordinară. Ceva ce nu știu dacă poți găsi într-un sat românesc. Un sat care seamănă mai mult a mini-oraș din România. Acum am văzut într-adevăr că să locuiești la țară nu e chiar așa ca acasă. Aici nimeni nu-și ia roșiile din grădină. Totul se cumpără de la supermarket ca și în orașe. Și aici sunt vaci, tractoare, oi și toate cele. Dar nu pleacă nicio vacă la păscut. Niciuna nu se cacă pe stradă când vine acasă. De ce? Pentru că ele nu au voie pe stradă. Ele sunt mutate cu trailere, nu le ia nimeni de laț și trage de ele pe stradă. Pe străzi e curat. Copiii nu se joacă pe șosele, că doar e periculos. De aia au sala de sport și terenuri de fotbal. Și Doamne-ajută, nu sunt săraci. Își permit să închirieze terenurile o oră-două când se strâng 20. Dar de obicei nu se întâmplă. De ce? Pentru că pe lângă școală, serviciu și toate cele, copiii mai fac și sport.

De mic am locuit la oraș. Se pare că nici acum când trăiesc la țară, tot n-am scăpat de oraș. Am scăpat totuși de stres, poluare și zeci de mii de mașini. E o diferență față de România. Aici singura diferență dintre viața la țară și cea la oraș este numărul de locuitori. Supermarket e în ambele. Și săli de sport sunt. Și bănci. Și magazine cu haine. Și toate cele de care ai nevoie. Totuși, cred că mi-ar place mai mult la țară în România. E senzația pe care o am de mic. Și știu că și când mă voi întoarce acolo, tot dorința de a dormi în același pat și de a mă trezi târziu o voi avea. Și de a ieși pe maidan cu băieții de acolo. Și de a pleca dimineața și de a mă întoarce seara. Fără rănile din genunchi probabil. Dar cu aceeași mare satisfacție că fac ceea ce-mi place. Cu același zâmbet de copil pe buze. Și a doua zi să o luăm de la capăt …

Voi unde ați vrea să locuiți? Cum vă simțeați când erați mici și mergeați la țară?

Mă gândeam zilele trecute la copiii din ziua de azi. Și la cum sunt educați ei. La ce ajung, la ce visează să ajungă, la cum se poartă, la cum vorbesc. Și ghici … nu am fost deloc prea fericit în legătură cu situația de față. Țin minte cum erau copiii pe vremea mea (ce urât sună, „pe vremea mea…”). Toți veneau la școală, toți învățau, obligați de părinți sau nu. Nu se cădeau examenele într-o proporție așa de mare. Copiii erau ascultători. N-aveau nevoie de SuperNanny. Luau câteva SuperNanny peste ceafă dacă nu ascultau, de nu mai știau de ei. Părinții nu aveau timp de bășinile lor din cap. Oamenii trebuiau să muncească. Îi puneau la lecții și acolo îi găseau când se întorceau acasă. Cum, nu mai știți de îngrozitorul cuvânt „suplimentar”? Atunci o făceai din plăcere sau de frică. Și nu trebuia să-ți zică nimeni. Se mai chiulea și pe atunci de la școală, dar elevii nu-și făceau un hobby din asta. Atunci erai cuminte pentru ca știai că asta trebuie să faci ca să primești tot ce vrei. Și primeai … până îți dădeai iar în petic. Când vedeai că nu mai merge, te potoleai. Voiai afară? Păi, ți-ai făcut temele? Ai scris suplimentar la mate? Ai ghiozdanul făcut pentru mâine și pachețelul cu mâncare? Nu? Du-te și fă-le și apoi mai discutăm. Și le făceai, normal, că te așteptau prietenii în parcare. Doar nu voiai să râdă de tine că nu te lasă ai tăi afară. Dacă voiai la televizor, trebuia să citești. Câte ore citeai, atâtea stăteai și la televizor. Și tot așa. Nu ieșeai din cuvântul părinților, că te băteau până cântai imnul. Și nu te duceai la Protecția Copilului …

Azi treaba stă cu totul altfel. Ajung să cred că părintele e la mâna copilului, nu invers. S-a inventat Protecția Copilului. Copiii își amenință părinții că se duc acolo dacă dau în ei. Protecția Copilului s-a făcut pentru copiii care trăiesc în condiții mizere, și pe deasupra îi mai și caftesc părinții zilnic. Dar cei care își amenință părinții nu sunt nici pe departe în situația asta. Sunt copii răsfățați, care au tot ce vor sub nas. Care primesc tot ce vor pentru că te iubesc, dragul meu! Copii care nu știu ce înseamnă greul în viață, cum trăiesc alții pe la țară sau câte eforturi face vecinul de la etajul 3 ca să-și îngrijească odraslele. Și asta pentru că tata are bani. Nu învăț, plec de la școală mereu, nu îmi scriu temele, pentru că oricum acasă primesc tot ce vreau. Și noi ne întrebăm de ce examenele încep să fie căzute de din ce în ce mai mulți elevi. Ne întrebăm de ce vedem pe stradă primul prost într-un BMW. Și-a luat carnetul de șofer de două săptămâni, dar are deja BMW. Că tati încă mai are bani. E ca un sac fără fund.

Am fost mereu de acord că după cum ești educat când ești mic, vei trăi toată viața. Nu cei șapte ani de acasă. Nici nu știu de ce se numesc așa. Păi ce, grădiniță n-ai făcut? Ai stat șapte ani acasă și ai început direct cu școala? Mă refer în general la educația primită pănâ la 10-12 ani, când ești încă ușor de modelat, ca o plastilină de-abia scoasă din cutie. Odată ce te întărești, va fi din ce în ce mai greu să fii modelat. În toată chestia asta intră și partea cu școala vieții. Aia de te învață în primul rând, sau cel puțin așa cred eu, cu cine și de ce să te împrietenești. Toată viața ta se va desfășura în comunități, fie ei prieteni, colegi de serviciu sau vecini. E bine să știi de cine să ai grijă, poate cândva vor avea și ei grijă de tine. E bine să știi cu cine să te împrietenești, să știi să eviți să fii influențat negativ de cei din grupurile în care faci parte.

Nu știu însă cât mai contează în ziua de azi educația clasică. Aia cu să nu furi, să nu minți etc. Daca ești educat așa, ești educat total diferit față de cum ar trebui să fii ca să înțelegi societatea în care trăiești. Dacă tu ești învățat „de bine” și intri în societate dând cu curul de pământ, vei realiza că ar fi trebuit să fii educat altfel. Cum credeți că e mai bine? Să fii educat în stilul clasic, dar posibil să ai probleme de adaptare ulterior, sau să fii educat așa cum e realitatea, de fapt? Cum ați fost voi educați? Credeți că educația de acasă v-a pregătit bine pentru viață?

Mai țineți minte articolul cu șoferul de autobuz care împarte bomboane de ziua lui ? Postat fiind pe danemarca.dk, a stârnit reacții diverse. Unii mi-au zis că mă vând pentru o bomboană. Asta au înțeles ei din simpla enumerare a unor lucruri care în Danemarca arată mai bine decât în România. Au înțeles că îmi vând țara pentru o bomboană. Că ar trebui să fiu mândru că sunt român, și în loc să scriu pozitiv despre Danemarca, ar trebui să o fac despre România.

Mândru că sunt român? Asta m-a enervat. Rău de tot. De ce și de unde atâta mândrie ? Ce mi-a oferit România încât să fiu așa de mândru? O casă unde să trăiesc? Nu. Casa nu mi-a oferit-o România. A fost cumpărată din bani munciți cu greu, așa că România n-are niciun amestec aici. Altceva? Hmm… o școală unde să învăț? Păi ce, am făcut-o pe gratis? Părinții mei au plătit milioane peste milioane către școlile alea. Termopane, clase noi, bănci noi, zugrăvit, tot făcut din banii elevilor. Munciți și ăia, nu dați pomană de statul român, care ar trebui să facă aceste renovări din proprii bani. Cuvântul impozit vă sună cunoscut? Dacă mai sunt altele o să îmi amintesc pe parcurs. Nu doar că nu sunt mândru că sunt român, dar chiar prefer să mă feresc spun că-mi place. Pentru că NU ÎMI PLACE, și am dreptul să îmi exprim părerea. Ce poate să îți placă la o țară unde dacă vorbești la un telefon mai sofisticat pe stradă, ai șanse să rămâi fără el? Sau o țară unde dacă știi persoana potrivită, îți permiți să încalci legea fără să suferi consecințe ? Sau cu copilașii fumurii care vin în grupuri și se iau de tine pe stradă? Sau cu nebunii de pe șosele care se filmează când merg cu 300 km/h sau când merg pe contrasens pe DN1? Sau cu corupția? Sau cu sistemul de învățământ mizerabil, cu elevi exmatriculați pentru că își exprimă părerea pe blog? Sau cu manele? Sau…, sau…, sau. Lista poate continua mult și bine. Dar le știți și voi, nu trebuie să le mai enumăr eu.

Mândru ? Definiția din DEX spune că asta înseamnă un sentiment de mulţumire, de satisfacţie, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulţumire, satisfacţie, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calităţile proprii. Cum? Ia mai zi o dată! Satisfacție ? Pentru ce satisfacție ? Că vii acasă cu un salariu mizer din care de-abia îți poți plăti chiria ? Demnitate? Ai credite de zeci de milioane pe lună și vine banca și schimbă detaliile din contract așa încât tu să plătești și mai mult. Dar nu. Păstrați-vă demnitatea, români! Asta e cel mai important. Să fii demn. Să stai cu spatele drept și nasul sus chiar și atunci când ești lovit la picioare. Bucurie ? Cred că o să fiu tare bucuros când o să mă întorc în România. Așa de bucuros încât de-abia voi aștepta să plec iar. Cu cățel și purcel. Și să nu mă mai întorc. De ce să mă întorc? Ce motive am dacă afară e mai bine ? Doar pentru că sunt demn ? Bucuros și satisfăcut de țara unde m-am născut ? Nu e nicio problemă că afară poți să trăiești mai bine. Stai în țară, dar fii demn. Cam asta vor să spună cei cu „te-ai vândut pentru o bomboană” ? Atunci îmi pare rău pentru voi, dar stați în România. Vă meritați pe deplin soarta. Să vedem ce se întâmplă cu demnitatea voastră când copilul îți moare pe trecerea de pietoni sub roțile unui Hummer H3 al unui băiat de politician. Care, culmea, scapă fără nicio zgârietură și, mai grav, fără pedeapsă. Unde ești tu, demnule, acum ?

Mândru n-am fost și nici n-o să fiu vreodată de faptul că sunt născut în România. Sunt oameni însă de care merită să fii mândru, români fiind. Oameni care muncesc din greu și își întrețin familiile, chit că asta înseamnă tăiat de lemne. Oameni care muncesc din greu, dar care o fac din plăcere, știind că se vor duce acasă și vor avea ce pune pe masă. Oameni care au plecat din țară și muncesc acolo, nu fură. Oameni care construiesc locuințe pentru bogații Spaniei. Oameni care muncesc în țările Europei. Și sunt printre cei mai buni meseriași, indiferent ce fac. Ăștia sunt oamenii de care merită să fii mândru. Dar nu cred că ei sunt foarte fericiți de statutul pe care l-au avut în România. Pentru că d-aia au plecat. Și uite că le e bine afară, chiar dacă vorbim de rang social, au rămas pe aceeași linie. Tot șefi de șantier au fost și în România. În Spania construiesc case. Dar pe bani mulți. Și ei au plecat în căutarea unei vieți mai bune, pentru că România nu le oferea ceea ce aveau nevoie. Cred că nu sunt singurul care își dorește tot ce e mai bun pentru el. Înainte să plec au fost câțiva care mi-au zis că de ce plec. De ce nu stau în țara mea, chit că nu e totul perfect aici. Ei bine, și voi vă meritați soarta. Și nu mai zic cât de proști demni sunteți. Bravo! Să vă ștergeți cu demnitatea la fund … că altceva n-aveți ce face cu ea.

Cum să fiu mândru că sunt român când suntem batjocora Europei? Când ei ne știu de fapt de țigani, nu de români? Când ne impun limite pe piața de muncă a țărilor lor. Că ne verifică la granițe de zici că suntem criminali. Că se uită cu scârbă la noi pentru că știu ei că noi omorâm prin Italia. Sau să fiu mândru de faptul că în Brașov zilele trecute un psihopat a împușcat trei oameni pe stradă? Sau că se fură armament din bazele armatei ? Armată NATO, cică. Ei care ne protejează de teroriști și pericole. Bine, nu suntem naivi. Nu s-au furat de fapt. Dar asta încearcă ei să ne lase să credem. Doar nu credeți că atât armament ar putea fi furat de oricine. E o țară în care suntem mințiți fără nerușinare. Și totuși, noi suntem demni.

Știu că și postul ăsta va stârni reacții diferite. Asta vreau să facă. Vreau să veniți cu argumente de ce ar trebui să fiu eu mândru că sunt român. De ce sunteți voi, dacă sunteți. Dacă ați stat puțin măcar pe afară și ați văzut diferențele. Unde e mai bine, aici sau acolo. D-astea, d-alea. Vă aștept să discutam. Civilizat, bineînțeles.