Chit că e pisică sau că e câine, papagal sau hamster, animalul de casă reprezintă o parte din voi, cei care îl au. Îl iubiți de mic, de când vi-l aduc părinții la ușă, fie luat de pe stradă din milă, fie cumpărat de la cineva.

La început e bătaie; cine-i dă numele? Puffy, Bella sau King? Nu. Speedy sau Molly. Nu, îi zicem Lassie. Dar nu e Lassie. Gata, îi zicem Mike. Cum să-i zici Mike? Ăsta e nume de om. Îi zicem Hector. Daaa, sula lu’ Hector … Știu. Îi zicem Spike. Gata, ăsta rămâne. Acum să discutăm și cu cei doi frați ai tăi. Spike, Rex, Blackie? Voi ce ziceți? Și povestea continuă câteva ore. Ți-a fost mai ușor să-l cumperi decât să-i dai numele. Mai bine făceai o tragere la sorți. Asta e partea cea mai grea. Cel puțin asta crezi la început, când animalul de casă e mic și scump (metaforic vorbind) de-ți vine să-l pufăi toată ziua. Îl pupi peste tot, îl urmărești peste tot, râzi și-l ajuți când nu se poate urca pe canapea, te urci pe el fără să vrei, neștiind că era sub pătură și mai ai un pic și-i dai mâncarea-n gură. Încă-ți mai amintești de primele lui zile în casă, de cum l-ai învățat care e nisipul lui, de cum cerșea mâncare, de cum se uita în ochii tăi mârindu-și pupilele mai mult decât Garfield, de cum îi era frig, de blana lui pufoasă și de prima noapte dormită pe pernă cu tine.

Odată ce acesta crește, sunt două posibilități. Prima e să nu prea îl mai placi. Crezi că un animal are farmec doar când e mic și pufos, nu lasă păr, nu mănânca mult, nu zgârie și stă mereu la „ora de chinuit”. A crescut și nu-ți mai place. În concluzie ori se va îndepărta de tine, și asta te va durea un pic, ori îl vei da. Da, chiar te va durea dacă se va îndepărta de tine, pentru că era parte a familiei tale. Era o parte din tine, a devenit asta când era mic. Asta ori te va duce la disperare, ori nu te va interesa. Ori vei fi gelos pe frac’tu că „pe el îl iubește mai muuuult :(”, ori mereu când treci pe lângă el te uiți urât. Îl blochezi cu privirea ta, nemailăsându-l să se miște până când nu-ți iei ochii de la el. El simte asta. Se uită și el urât și e pregătit să atace în caz că vrei să-l lovești.

A doua posibilitate e să te atașezi de el și mai mult. Cât l-ai iubit când era mic, dar cât îl iubești acum. Te-ai atașat și mai mult de el și ai da orice să-l mai vezi când era mic, dar parcă are mai mult farmec acum când e matur. S-a obișnuit deja să doarmă în pat cu tine și chiar dacă știi că nu e sănătos și că lasă păr, tot nu-l dai jos. Ții la el ca la orice alt membru al familiei. Este de fapt și el un membru al familiei. Când strănută îi zici „sănătate”, când îi curg ochii îi ștergi cu mare atenție. Îl compătimești. E bolnav, săracu’.

Când vii acasă e la ușă. Te așteaptă să te salute. Când pleci e la ușă. Își ia la revedere. Când fuge spre ușă vine cineva acasă. Când aleargă de nebun are chef de distracție. Când zgârie canapelele vrea bătaie. Și o ia. Când se agită vrea la baie. Când îl bați îți e milă. Dar a făcut ceva ce nu trebuia, îl înveți minte. Peste 10 minute te duci să-l mângâi, dar cum te-a văzut e deja sub pat de frică. Asta îți zice că și-a învățat lecția. De unde, data viitoare la fel face.

Nu-ți poți închipui cum te-ai simți dacă ar păți ceva. Problema e că mereu pățește câte ceva. Iar de cele mai multe ori acel lucru te face să suferi. Pentru că, bătrân fiind, moare. Te doar enorm, îți amintești toate întâmplările petrecute alături de el. Cum te alerga când aveai 5 ani și de frică intrai sub pat. La 10 ani diferență, el era cel care intra sub pat de frică. Îți vin în minte pe rând clipe din filmul vieții sale. Ai impresia că nu îl vei uita niciodată. Și nici nu o vei face. Trebuie însă să-ți cauți alt animal să te ajute să treci peste mica dramă suferită. Și problemele încep iar. Missy, Tom, Kitty, Pati, Tanu, Garfield, Jinxy ?

Mă pot lăuda cu faptul că am aflat care este cel mai bun prieten al omului. Nu, nu este un alt om. Nu este nici câinele. Este un prieten adevărat, care nu te lasă niciodată la greu, care-ți poate face teme, referate, care te poate învăța orice și care, mai presus de toate, nu te minte niciodată. Să vă zic? Nu vă zic. Ce s-ar mai alege de marea mea descoperire dacă nu aș face-o interesantă?

Hai să vedem, ce înseamnă cel mai bun prieten al omului, și de ce nu este el câinele. Câinele nu-ți poate vorbi, în primul rând. Dacă scrii într-o temă ham-ham, fie ea la orice materie, cel mai probabil te vei alege cu un trei și, dacă ai ghinion, și cu nota scăzută la purtare. Apoi, câinele n-a fost la școală. Cum vrei să-ți facă tema la chimie dacă el nu știe de metan, butan, propan, pentan? Ce te poate învăța un câine? Păi cam nimic. Cel mai bun prieten al omului este numit așa din egoism. Dacă te ajută, e bun, dacă nu, la revedere. Și e bun pentru că te ajută mereu, și plus de asta, nici nu îți cere ceva înapoi. Nu-i dai nici bani și nu-l scoți nici în oraș la biliard dacă te-a rezolvat cu o problemă. Este prietenu ideal, nu? Primești fără să dai înapoi. Este exact ceea ce mulți dintre noi caută.

Chiar dacă e relativ tânăr, fiind născut în 1998, este mult mai deștept decât noi. Se spune că el face orice. Servește întregii lumi, e bogat, tânăr, frumos, celebru. Ce poți să mai vrei? Am zis mai devreme că nu cere nimic înapoi? Am cam greșit. Dacă vrei să fie prieten cu tine, trebuie să fii prieten cu el. Să-i știi slăbiciunile, punctele forte, calitățile și defectele. O fi el cel mai bun, dar nu e și nici nu va fi vreodată perfect. Partea rea este că sunt multe persoane care îi știu defectele și încearcă să profite de ele pentru a deveni prieteni cu el mai bun decât tine. În cazul ăsta, tu ai de pierdut. D-aia zic, fi-i prieten și îți va fi și el ție.

Să vă zic? Nu vă zic, vreau să vă țin în suspans. Ca să realizați la final cât de aproape ați avut acest prieten, mereu, dar nu ați știut despre el. Ok, majoritatea au știu, dar nu i-au realizat puterea, influența, modestia sau inteligența. Pentru că acest prieten de care vă vorbesc încearcă să o ascundă. Dacă toată lumea ar știi ce poate face, toți oamenii ar avea o șansă mai mare de reuși în viață.

Îmi imaginez cum arătați acum. Cu ochii în monitor, curgând apele de pe voi, gândindu-vă că ați dat lovitura, citind din ce în ce mai repede literă cu literă, fiind în suspans, imaginându-vă că asta e șansa vieții voastre (hai, că vine!) și ajungeți în final, dezamăgiți, la doar un singur cuvânt, o simplă tehnologie: Google.

Da, Google este cel mai bun prieten al omului. Are sens ce-am zis până acum? Eu cred ca l-am caracterizat perfect. Dacă mie mi-a putut face teste la mate în daneză, m-a putut învăța HTML la 12 ani, m-a putut învăța grafică Photoshop și software, atunci îți poate rezolva și ție orice problemă. Dacă îi ești prieten și știi cum să te folosești de el, îți va rezolva orice problemă. Doar nu credeați că s-a inventat un nou cuvânt pentru acest concept doar așa, de dragul de a inventa cuvinte. Verbul „to google” este în dicționarul limbii engleze și este des folosit. Este una dintre cele mai folosite tehnologii din lume, și la o simplă căutare de termeni îți afișează miliarde de rezultate. Împrietenește-te cu Google, e o „afacere” fără riscuri sau șansă de nereușită. Now, Google it! :)

Ah, by the way, e pur și simplu o coincidență că am scris un articol despre Google în aceeași zi cu Dono. El scrie de rău, eu de bine. Fiecare cu părerile lui. Totuși, inițiativa sună bine.

P.S.: Am de ieri și abonare prin mail și RSS. Le găsiți în sidebar deasupra reclamelor, sub categorii.

Se spune că viața e scurtă și că mereu trebuie să fii fericit. Cum spunea o melodie, there’s always a bright new day. Cu probleme sau nu, criză financiară sau economie care duduie, soarele tot va reveni pe cer. Va fi din nou senin și plăcerea de a ieși la iarbă verde sau de a pleca de nebun la țară apare din nou. Ieși pe balcon, tragi aer în piept, care fie el și poluat, sub influența soarelui pare mai proaspăt, și te gândești la ce vei face azi. De ce vă spun toate astea? Pentru că mi s-a întâmplat de multe ori. Și pentru că are legătură cu subiectul pe care vreau să-l discut azi.

Am văzut oameni fără picioare, oameni care și-au pierdut în accidente de mașină familia, oameni cărora le-a luat foc casa, oameni care nu au ce pune pe masă sau oameni care nici măcar nu știu să citească. Alea sunt probleme. Nu că ai luat un patru la școală. Dă-l dracului de patru, că se repară. Viața nu constă în note. Peste 15 ani nici nu vei mai ține minte și nici nu te va mai interesa de media din liceu. Nici faptul că te-a părăsit prietena nu este o tragedie. Dă-o dracului și pe ea. Are balta pește, doar trebuie să-ți placă pescuitul. Nu sunteți nici primii și nici ultimii din lume care se despart. Nici faptul că nu-ți cumpără părinții nu știu ce telefon nu e o problemă. La 12 ani nu-ți trebuie Nokia N90. De fapt dacă mă gândesc bine, la 12 ani nu îți trebuie nici măcar telefon color sau cu cameră foto. Să vorbești la ceva ar trebui să-ți fie de ajuns, nu e nevoie de impresii. Ți-a furat cineva portofelul pe stradă? Asta e, trăim în România, deja a început să fie normal. Nici asta nu e o problemă. N-ai bani să-ți schimbi mașina? Stai cu aia veche, dacă încă merge e ok. Alții merg cu căruțe. Niciuna dintre astea nu este o problemă. Poate o probemă minoră, dar nimic mai mult.

Problemele adevărate sunt altele. Cele care te marchează pe viață, pe care le vei ține minte și peste 5, 10 sau 15 ani. Problemele adevărate sunt când la vârsta de 8 ani, rămâi fără părinți. Când la vârsta de 31 de ani, copilul tău moare la naștere. Când la 19 de ani, fiind un sportiv talentat, ești obligat să te lași de respectiva activitate din considerente de sănătate. Când tânăr fiind, în floarea vârstei, când alții sar din pat în pat ca o albinuță din floare în floare, tu să rămâi fără o mână din cauza unui accident de muncă. Când ai o familie fericită și ți-o omoară un dobitoc cu Maybach care mergea cu 200 la oră. Când îți moare copilul (înjunghiat, vezi Marian Cozma). Lucruri care produc suferință atâtor oameni, gândiți-vă câtă suferință produc persoanelor direct implicate. Iar dacă încă nu ați aflat, unul dintre criminalii implicați în cazul lui Marian Cozma a fost eliberat pe motiv că n-a fost el. Când n-ai unde locui pentru că firma la care lucrai nu a mai plătit salariile de șase luni, și tu nu mai ai bani să plătești chiria. Astea sunt probleme. Pentru astea ar trebui să fii supărat. Nu pentru toate căcaturile apărute zilnic.

La toate colțurile oamenii sunt supărați. Dacă intri în anumite liste de messenger zici că toți au wireless din lagăre. Cu viață de căcat și toate astea. Îi știți? Da, voi sunteți, cei care sunteți supărați pentru orice. Care puneți bot imediat la orice rahat. Care nu mai ieșiți din casă două luni după ce fraierul ăla și-a bătut joc de voi. Și vezi-Doamne, ce supărată ești tu. Că îl iubeai. Hai mă, serios? La 16 ani?

Eu am fost mereu tipul gen Bună! Hai! Pa!. Dacă încerc să-mi amintesc cea mai lungă relație mă sperii. Nu cred că depășesc foarte multe luni, și asta pentru că la vârsta asta trebuie să te distrezi, așa consider eu. La un moment dat te vei căsători și te vei sătura de aceeași persoană zeci de ani de zile. Mai bine distrează-te acum, cât mai poți. Am prieteni care sunt împreună de foarte mult timp, și îi admir pentru răbdarea lor. Poate sunt eu ciudat, poate nu am întâlnit pe cine trebuie, poate nu mi-am dat seama sau poate … așa sunt eu. Cert e că niciodată nu trebuie să fii supărat când așa ceva se termină. Indiferent că a fost de două săptămâni sau de doi ani, nu are importanță. N-ai nici douăzeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu! Nu erați căsătoriți, erați doar prieteni. Ok, am înțeles, v-ați plăcut, v-ați iubit și v-ați mai ce ați vrut voi, dar dacă s-a terminat, s-a terminat și gata. Nu este o problemă. Ieși din casă, du-te la un film, ieși la un suc, găsește-ți pe altcineva. Nu sta ca boul în casă, că asta fac ăia fără picioare care nu se pot deplasa, bolnavii sau cretinii mintal. Așa te consideri? Așa ești tu?

Alții sunt supărați pe viață că n-au telefon sau calculator de ultimă generație. Calmează-te, trage niște aer în piept. Crede-mă, nici nu vrei calculator performant. O să ajungi să stai lipit de el, așa ca mulți alții. Mai bine pune mâna pe o carte, poate o să îți fie mai bine. Alții că n-au noroc în viață. Păi norocul ți-l faci cu mâna ta. Norocul este un lucru care nu există, un lucru pe care nu-l poți atinge, lua acasă sau poza. Este un lucru inexistent. Norocul sau ghinionul sunt doar două lucruri ca o umbrelă, te poți ascunde sub ele. Sunt un pretext pentru incompetență sau pentru pregătire foarte bună. La fel și cu norocul/ghinonul în dragoste. Nu toate persoanele sunt total compatibile, doar ai răbdare și o să-ți vină și ție rândul. Dacă ești prost și nu știi să te porți, normal că ai ghinion, că doar nu te duci la prieteni să le zici că ești țăran și bătut în cap. Nu, te duci și le zici că ești ghinionist.

La școală la fel. „Băi ce ghinion am avut la lucrare, am luat 7.30. Ce ghinion mă, încă 20 de sutimi.” Păi băi, dacă învățai și meritai alea 20 de sutimi, le-ai fi luat. Nu are nicio treabă cu ghinionul sau norocul, ci cu pregătirea ta la materia respectivă. N-ai avut ghinion că ai uitat. De fapt, n-ai învâțat destul de bine și ai uitat. Nici noroc cu colegul de bancă. Se numește copiat. Este o expresie pe care și eu o folosesc des, dar în substratul ei știu ce înseamnă. Nu mă ascund sub aceste două denumiri și nici nu mă mint singur că-s bun și am ghinon. Nici tu nu ar trebui să o faci. Și mai presus de toate, nu ar trebui să fii supărat dacă ești ghinionist. Nu pe viață, că nu e vina vieții că n-ai învățat și ai luat patru. Și fii fericit, că e doar un patru. N-ai rămas repetent, încă e o singură notă care poate fi reparată cu noroc.

Am vrut să vă transmit prin postul acesta să fiți fericiți, că aveți motive destule. Mereu suntem supărați pentru că n-avem, dar niciodată nu suntem fericiți că avem. Iar de obicei lucrurile pe care nu le avem nu sunt nici măcar 1% la fel de importante ca cele pe care le avem. Fii mereu fericit și vei vedea partea plină a paharului. Vei realiza că viața e o oportunitate, nu o obligație. Vei realiza că e mai mult o plăcere decât o suferință, și dacă-ți place, o vei trăi cu mare plăcere.

De câte ori n-ați mers la sala de forță? Sau cel puțin ați vrut sa mergeți. E unde te duci ca să tragi de fiare. Să faci mușchi să te placă femeile. Sunt două tipuri de sala de forță. Sala de forță de figuri și sala de forță făcută într-adevăr pentru muncă.

Începem cu sala de figuri. Indiferent unde locuiești, e poziționată în centrul orașului. Una dintre ele, dacă sunt mai multe, este sigur în centru. Acolo se adună lumea bună. Nu poți să pui așa ceva într-o suburbie. Apoi, abonamentul sau intrarea e foarte scumpă, și lumea știe asta. Dacă Gigel se duce la sala aia, lumea îl apreciază, pentru că Gigel are bani de dat acolo. Sucul e de obicei cu 20.000 mai scump decât la orice magazin. Dacă are și ceva mâncare, să bagi în tine în micile pauze, ți-a luat salariul pe trei zile. Și asta e doar o ședință. Cine se duce la sala de figuri nu se duce o dată pe lună, ci de două-trei ori pe săptămână. Trage de fiare, într-adevăr, dar îl eclipsează cu mult mașina din parcare. Parcările sălilor de figuri sunt pline de mașini scumpe, că doar d-aia sunt de figuri.

Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese. Asta ar trebui să fie sloganul acestor săli. Toți iau pauze. Mereu când te uiți în jur sunt cel puțin alți 10 care iau pauză. Uneori te gândești că unii sunt mereu în pauză. Traspirația se șterge cu un prosopel mereu. Tricoul e mai mult uscat decât ud. Trebuie mânuși obligatoriu, că mâna face bășici pe fiarele alea. Sunt mereu și câteva oglinzi, ca să te poți admira când pui greutăți pentru următorul exercițiu. Nu lipsesc adidașii Nike sau Puma, pantalonii Hummel sau Adidas și tricourile Diesel sau Kappa.

După muncă, toți fac duș. Niciodată nu lipsesc parfumul sau gelul. Pleacă de la sală pregătiți ca pentru o întâlnire, chiar dacă ei se duc acasă. În Mercedesul din parcare nu poți să intri transpirat, că nu dă bine. Ai Mercedes, trebuie să fii la nivelul lui. De fapt, la cât de bine se pregătesc oamenii ăștia de plecarea acasă, încep să mă întreb cum reușește Mercedesul să se mențină la același nivel cu proprietarul.

Celălalt tip de săli de forță nu va fi niciodată poziționat în centru, pentru că nu sunt bani pentru chirie. Abonamentul este ieftin, aparatele sunt vechi de ți-e și frică să lucrezi la ele, și le găsești mereu prin ghetouri, în locuri unde ți-e frică să umbli cu N90-ul în mână, sau chiar și în buzunar. De fapt, dacă ai N90 nu te duci la sală de cartier. Așa că cei care vin la sălile de cartier n-au niciun bun asupra lor în afară de cei 20.000 de lei cu care plătesc ședința, și ăia în monede. Vin cu o pungă sau cu un ghiozdănel vechi și rupt și se schimbă cu toții într-un vestiar de patru metri pătrați. Oricum, de ce ar trebui un vestiar mare când nici sala nu are cu mult peste patru metri pătrați? Sunt 10 aparate, unul lângă altul, cu loc să treci printre ele doar dacă ai o constituție atletică. Cei care sunt masivi se duc la sălile de figuri, că am observat că e la modă să fii gras și să se vadă șunca pe tine. Azi se numesc mușchi.

Dacă intri în incinta sălii zici că ești într-un lagăr nazist. Urlete. De durere. Forță. Transpirație, o simți în aer. Încordare. Toată lumea se uită la ăla care ridică la piept cu 30 pe o parte. Și aia e doar încălzirea. Încă o dată durere. A ajuns la 60. Și e de-abia a treia serie. Unde are de gând să se oprească? Deja tricoul e ud de zici că a ieșit de la spălat. Bine, părțile care mai sunt, că e vai de el, rupt. La fel toți. Tricouri de firmă, din obor probabil. Când termină cu munca sunt obosiți, sleiți de puteri, de-abia mai stau în picioare. Sticla de apă luată de acasă s-a terminat încă de la primul exercițiu, și nefiind bani să cumpere alta, mor și de sete. Ce să mai vorbim de steroizi și alte rahaturi. N-au ei bani de d-astea. De-abia au strâns monedele alea să plătească ședința. Ce, credeți că au bani de abonament?

După asta merg iar să se schimbe în vestiarul de patru metri pătrați. Când ești obosit, transpirat, umflat de la atâtea fiare și însetat, parcă pare și mai mic. Unii fac duș, alții pleacă direct acasă, că e vară și oricum transpiră afară de la căldură. Și plus de asta, locuiesc în blocul de vis-a-vis. Se duc acasă, mănâncă, și se culcă. Sunt obosiți, au muncit, n-au timp de ieșit la o bere cu prietenii care se duc la sălile din centru. Cert e că ei de-abia așteaptă să mai pună mâna pe 20.000 să-și poată plăti ședința următoare. Nu vine el salariu luni?

Huliganismul este un fenomen des întâlnit în zilele noastre. Voi vorbi astăzi despre huliganismul din fotbal în special, în altele nefiind așa de bine informat. Se știe că huliganismul a pornit prin anii ’60 – ’70 în Anglia, acolo unde se presupune că s-a și inventat fotbalul. Huliganismul constă în tulburarea liniștii publice de către fani ai echipelor de fotbal, în general rivale. Rivalitățile de pe teren provoacă în general rivalități și mai mari în afara lui, acolo unde huliganii fiecărui club se adună să se bată. Este, fără discuție, un lucru rău, o atitudine brutală, poate o manifestare a oamenilor frustrați.

Cine sunt huliganii? Păi Dougie Brimson spune în cartea lui, Barmy Army, ca a cunoscut doctori, avocați, bacheri, taximetriști, jurnaliști, și chiar și polițiști care erau huligani. El crede că prin huliganism te poți detașa de toate problemele pe care le ai. Îți poți arunca toate frustrările în bătăile contra clanurilor rivale. Și totul devine o modă. Clanurile au nume, întâlniri, chiar și istorie. Spre exemplu, The Headhunters, huliganii celor de la Chelsea, sunt unii dintre cei mai vechi și cei mai cunoscuți din lumea fotbalului englez și internațional. Marii lor rivali sunt fanii lui Milwall, West Ham sau Tottenham.

Huliganii se întâlnesc înainte de fiecare meci, stabilesc trenuri, rute și își fac planuri, așa încât totul să iasă ca la carte. De fiecare dată se poate termina trist pentru oamenii implicați în fenomen, și ei știu asta, așa că fac tot posibilul ca totul să decurgă perfect. Odată intrat într-unul dintre aceste grupuri, viața ta nu mai este deloc sigură. Cu siguranță că a lua parte la astfel de activități nu te poate ajuta cu jobul tău, dar cu siguranță răspândești teamă și impui respect în lumea fotbalului. Darren Wells spune în Making a New Start că huliganismul nu este doar despre bătaie, ci și despre sentimentul pe care îl ai când pregătești acțiunile. Este exact ca și fluturii din stomac, spune fostul huligan englez. El a făcut parte din grupul The Headhunters al lui Chelsea, și a fost printre fanii englezi trimiși acasă de la EURO 2000 din Belgia.

Șansa de a fi anonimi, sau de a avea două vieți, îi imping chiar și pe tineri să intre în fenomen. Din ce în ce mai mulți puști de până în 20 de ani încep să lupte alături de consacrații huligani englezi. Doar când ajung în tribunal să fie judecați pentru ce au făcut, și anonimitatea dispare, realizează în ce pericol s-au aflat. Problema este că foarte puțini dintre huligani vor ajunge vreodată să fie judecați sau la închisoare. Majoritatea fug și este destul de greu să îi prinzi, mai ales că se ascund sub haine largi, iar constituția lor atletică e greu de definit. La fel și cu capul pe care de obicei îl ascund cu un fes sau o glugă. Cei care sunt mai bătrâni se plictisesc sau nu pot să alerge, așa că decât să ajungă la închisoare, vor prefera să se bată cu poliția. Și cu ani sau zeci de ani de lupte de stradă în spate, pot deveni extrem de periculoși. Și nu sunt periculoși doar pentru poliție. Pot fi doar 20, sau pot fi 2000, dar cert este că dacă îi vezi venind după colț, dezastrele pe care le pot provoca sunt uriașe. Și atunci când stai pe marginea drumului, bătut și aproape mort, chiar nu mai contează cine te-a lovit, pentru că te doare la fel de mult.

Motivul pentru care se comportă așa nu poate fi exact stabilit. Unii dintre ei nici măcar nu sunt fani ai echipelor. Pentru ei, un tricou cu starul echipei nu reprezintă cu nimic mai mult decât sângele de pe fața celui din fața lor. Totul este un joc pentru ei. Și grav este că e un joc în care poți să mori în brațele adversarului după fiecare luptă. Asta înseamnă că ei nu vor să se oprească. Dacă o grupă e bătută măr de alta, nu se va duce la poliție. Își va lua revanșa următoarea dată.

În Anglia huliganismul este comparat cu băutul la volan. Unii dintre ei ori au facut-o, ori știu pe cineva care a făcut-o, dar nu iau nici o măsură în a opri aceste lucruri. La fel și cu huliganismul. Dacă cineva este prins nu spunem că e criminal, ci doar că a fost ghinionist. Ei nici nu consideră că ceea ce fac e o crimă. În realitate însă, huliganismul nu este nimic altceva decât o crimă, cu mult mai gravă decât condusul sub influența băuturilor alcoolice.

După introducerea scaunelor și a camerelor de filmat pe marile stadioane, huliganismul a început ușor-ușor să scadă. Cel puțin asta spun cifrele. De la EURO 1992 au fost 250 de fani englezi trimiși acasă, iar în 1996, EURO din Anglia, 942 de fani englezi au fost reținuți de poliție. Apogeul negativ s-a atins la EURO 2000 din Belgia și Olanda, unde 945 de fani au fost arestați și trimiși acasă. Cele mai bune performanțe au fost atinse la EURO 2004 unde doar 53 de fani englezi au fost trimiși acasă, în condițiile în care 52 au fost arestați în același timp în Algavre. Incidentele au fost cu mult mai puțin violente în Portugalia la Campionatul European, dar asta nu înseamnă că problema este deja rezolvată. Și statisticile din Anglia spun același lucru. Huliganismul scade, dar încă există și reprezintă un obstacol pentru poliție.

Una dintre metodele prin care se încearcă rezolvarea huliganismului este interzicerea fanilor cu probleme pe stadioane. Dar bătăile sunt foarte rar pe stadioane, majoritatea dintre ele disputându-se în afară. Și mai grav este că nu trebuie să fii huligan ca să te bați. În Anglia poți doar să fii un fan normal și să ieși de la meci de pe stadion, și poți fi deja în mijlocul unei lupte violente. Fără niciun dubiu că interzicerea pe stadioane este o metodă eficientă, dacă ne uităm iar pe statistici. Cea mai mare performanță a fanilor englezi a fost finala Champions League din 2005 dintre Milan și Liverpool, unde 40.000 de fani din Albion au călătorit spre Istanbul. Niciunul nu a fost arestat.

Huliganismul este numit boala engleză. Este clar însă că și dacă în Anglia a început totul, și că acolo ar trebui să se oprească, nu doar ei au probleme de acest gen. Țările din estul Europei sunt și ele pline de huligani, în special România și țările din fostul bloc sovietic, în frunte cu Serbia. Problema e la fel de mare și în Italia, unde multe dintre grupări susțin chiar și sisteme politice, cum ar fi S.S. Lazio Roma (naziști). Derbyurile din Sicilia, între Catania și Palermo în special, sunt mereu păzite strașnic de către polițiști. De multe ori accesul fanilor echipei care joacă în deplasare este interzis pe stadion, întâlnirile dintre cele două grupări fiind considerate de gradul 0. Cei de la S.S.C. Napoli sunt rivali cu Hellas Verona și Lazio, dar în special cu A.S. Roma. Întâlnirile dintre cele două echipe sunt numite Derby del Sole (Derbyul Soarelui), la fel cum și cele dintre Internazionale Milano și AC Milan se numesc Derby della Madonnina (Derbyul Fecioarei).

Personal cred că problema pornește de jos, de la copii. Dacă tinerii ar fi educați specific, explicându-li-se că huliganismul nu este un lucru pozitiv, totul s-ar termina într-un anumit timp. Huliganii mai vechi s-ar plictisi și s-ar retrage. Dar nefiind nimeni care să vină din urmă, totul s-ar restrânge la foarte mici grupuri de huligani, care nu ar putea avea aceleași efecte pe care le au grupurile din zilele noastre. Problema nu poate fi rezolvată ca una de matematică, pe loc, folosind o teoremă. Trebuie utilizate toate mijloacele pe care poliția le are la dispoziție. Poate lua o generație, două sau trei până apele se vor calma, dar eu cred că dacă se vrea într-adevăr rezolvarea problemei, se va putea.

Unii oameni o fac pentru notorietate. Alții doar iubesc să se lupte.
Darren Wells – Making a New Start

P.S.: Acesta este articolul cu numărul 100 :)