Am participat și eu la leapșa pornită de cea mai luminoasă parte a blogosferei, Brightie, și am scris aici o poveste ce poate avea urmări grave până la urmă. După cum v-am spus și în articolul precedent, vreau să îmi exprim părerea și despre același subiect, doar că privit din alt punct de vedere. Evident, nu sunt de acord cu teribilismul, mai ales cu cel la volan, dar sunt unele lucruri cool fără de care poți considera că nu trăiești. Și nu pentru că așa ar fi, ci pentru că viața (trăită în societate) este determinată de relații inter-umane. Iar dacă tu, ca cetățean, faci ca aceste relații să dispară sau să se altereze, atunci poți considera că nu trăiești. Mă voi referi prin termenul de „viu” în acest post la calitatea de a fi activ într-o comunitate, la calitatea de a fi văzut de oameni. Adică la opusul celor care stau în casă pe motiv că n-au cu cine să iasă în oraș, sau pe motiv că nu au comunități care să-i asimileze. Și cum noi trăim în societate, între oameni, dacă nu reușești să îi ai pe acești oameni lângă tine, te poți considera „mort”. Este, de fapt, ca și la 2 metri sub pământ: liniște totală.

Un exemplu simplu este sentimentalismul. Dacă în ziua de azi ai sentimente, dacă plângi la un film, dacă suferi alături de ceilalți, ești un fraier. Ce sunt alea sentimente? Trebuie să fii ca din topor, să nu-ți pese de nimic, să-i calci pe toți în picioare, și de-abia atunci ești în rând cu oamenii. Altfel? O să devii un exclus, o persoană care n-are ce căuta în anumite grupuri. Și ăsta este doar un lucru care te poate ține departe de calitatea, la figurat vorbind, de a te putea numi „viu”.

Alt exemplu poate să fie învățatul. Dacă înveți bine la școală, ești declarat tocilar. Ți se pune ștampila și nu mai scapi de ea decât dupa clasa a 12-a, și chiar și după vor mai fi persoane care-și vor aminti de tine ca „tocilarul clasei”. Ești, încet, încet, exclus din grupuri, pentru că tot ceea ce te interesează pe tine este să înveți. Și să fim serioși, cine mai învață în ziua de azi? Exemplele pe care le avem zilnic în față, de la televizor, să zicem, nu s-au spetit să învețe. Au lipsit și de la orele de gramatică, și de la cele de geografie, și nici pe la istorie nu au dat. Și totuși, iată-le pe aceste persoane la televizor, iată-le cum ne povestesc despre cum întorc ei banii cu lopata, iată cum aflăm cine s-a mai dus în vacanță în Tahiti, iată cum ne învață cum să facem primul milion. De dolari, evident. Și ce, credeți că s-au spetit la școală? Nu. Atunci, noi de ce să o facem? Iar tu dacă faci asta nu ești de-al nostru. Deci, din nou, ești un exclus. Nu ești cool, deci nici „viu”.

Repet, nu mă leg de teribilismul la volan, dar nu este super în ziua de azi să ai propria ta mașină? Chiar dacă te deplasezi pe distanțe scurte pentru că ești un puturos, poate ai tăi te-au conceput în mașină și simți nevoia să te întorci „acasă”. Dar na, e cool să apari cu mașina la școală, mai ales dacă stai la 10 minute de mers pe jos distanță. Că na, dacă stai la 20 de km. de oraș, pot să înțeleg, dar atât timp cât ai putea foarte ușor să folosești mijlocul de transport în comun, sau ai putea să mergi pe jos, nu te mai înțeleg. Devii, pentru mine, un puturos, care și la 30, și la 40, și la 50 de ani se va deplasa tot cu mașina. Și un om pe care dacă-l pui să alerge 100 metri viteză, cade. Nu mai poate. Dar, din nou, e cool, așa că facem. Ești cool -> ești viu. Exclusiv prin mașina pe care o conduci, dar nu contează, tu trăiești.

Apoi, alt exemplu; nu e mișto să chiulești de la orele de sport? (știu, cu asta am o boală). Ba da, e foarte tare. N-ai chef azi de sport, nu-l faci. Nici data viitoare n-ai chef, nu-l faci. Cum, nu ai media 10 la final de semestru? Nicio problemă, vine mama la școală. Alt lucru cool, alt lucru care te ajută să ai prieteni, că doar chiulești împreună cu ei. Faci sportul mereu? Uite-l și pe ăla, n-are ce face acasă. Get a life, băi! Mai ieși și tu în oraș…

E cool să ai blog? Facem unul, doar e pe gratis! Am citit eu undeva că e ușor să te faci blogger, bagi un nume, o adresă de mail, și începi să scrii. N-are importanță că în ultimii trei ani la gramatică ți-ai făcut unghiile, tu scrie. Perseverența este mama reușitei. E mișto să te dai cu skiurile? Ne dăm! E la modă să fumezi? Fumăm! Se poartă fițele și tupeul? Așa să fim! Chestiile astea devin o modă. Și în ziua de azi, fără ele, este destul de greu să te păstrezi în comunități. La un moment dat vei deveni exclus, pe rând, din toate cercurile de prieteni pe care le ai, pentru că nu vă mai potriviți. Știu, acum vor veni optimistele mele și îmi vor explica ele că de fapt mie îmi lipsesc anumite calități și că nu e așa, și pe dincolo, și este chiar altfel. Da, poate că așa e. Dar pentru mine, viața într-un cerc de tocilari n-ar arăta prea bine. Și nici una într-o comunitate de prieteni ai fast-food-urilor, care nu știu că alergarea se face și din plăcere, nu doar dacă ești atlet. Așa cum spunea și Brightie, ca să fii cool trebuie să fii viu. Dar, de cele mai multe ori în societatea noastră, lucrurile stau în totalitate diferit. Și atât timp cât nu depășești limita, e mai bine să fii mai cool și „viu”, decât să te gândești că pentru ca să fii cool, trebuie să nu sfârșești sub roțile unui tir.

Mă gândeam zilele trecute la faptul că Ministerul Educației este așa de inconștient încât până în acest moment profesorilor nu le-au fost comunicate anumite detalii foarte importante despre BAC-ul din 2010. Adică la istorie nu se știe, încă, dacă dăm din istoria românilor, sau și din cea universală. Că sunt împotriva acestor modificări este clar, e stupid ca după ce trei ani ai știut că dai BAC-ul din ceva, în ultimul să te anunțe că nu, că se schimbă modificarea.

Apoi mi-am amintit de cum se voia reforma sistemul de învățământ ultima dată, atunci când se scoteau orele de sport, că erau prea multe de mate (sună bine, nu?). Că oboseau copilașii la școală, săracii de ei. Că nu mai aveau timp să meargă acasă și să iasă pe maidan, când eu cât am fost mic nu miroseam aerul de pe afară decât în weekend. Că nu mai au săracii timp de televizor și calculator, probabil, d-aia se scot orele de sport. Uneori realizez că toți incapabilii ajung în poziții de conducere. Și uite cum o țară din Europa secolului 21 este condusă de niște neinițiați. În nimic. Proști, mai pe scurt și pe înțelesul tuturor.

Este nevoie de ore de sport în școli. Este nevoie pentru că, dacă elevul nu se sinchisește din clasa a IV-a (sau mai devreme) să facă un sport în timpul liber, atunci măcar școala să-l oblige. Măcar la școală să-și mai miște hoitul ăla puturos. Măcar acolo să mai alerge un pic. Măcar acolo să nu se mai poată sustrage mișcării. Cu toate că la ce profesori de sport avem, și la ce medici îngăduitori, care acordă scutiri de sport într-o veselie, că doar nu dau din buzunarul lor, cam tot aia e. Dar totuși, majoritatea elevilor ar face ora de educație fizică.

Cum școala ocupă foarte mult timp din zi, este destul de greu să faci și un sport, să mergi și la școală, și să ai și rezultate excelente la examene, dacă ai așa ceva (ăsta e un apropo pentru cine se simte). Dar, dacă te chinui și într-adevăr îți place ceea ce faci, poți să reușești să reziști programului încărcat. Dacă ești în stare să lași orele de calculator zilnic pentru orele de antrenament, atunci o să fie ok. Ba chiar mult mai sănătos, nu doar ok. Ceea ce nu mulți părinți înțeleg este că sportul e important în dezvoltarea copiilor. Și că un tânăr are puterea de a se descurca atât la școală, cât și de a merge la antrenamente de trei ori pe săptămână. Și îi mai rămâne timp și de teme, acasă. Dacă nici părintele nu-și trimite copilul la un sport, și nici acesta nu e interesat de a se mișca un pic, atunci orele de educație fizică de la școală sunt singura soluție pentru ca elevul să-și mai miște sângele. Și ăștia vor să le scoată și pe alea?

Sunt clase în anumite licee (pentru care am tot respectul) care oferă elevilor profil sportiv. Adică elevul se înscrie și face un sport. De performanță. Nu în timpul liber, ci în timpul școlii. Un fel de mate-info al sportului. O clasă de volei, că ăsta îmi este mie cel mai apropiat exemplu. În loc de cinci ore de istorie, de patru de română, patru de mate, se fac trei din fiecare și rămân patru de volei săptămânal. Sau mai multe, depinde și de programă. Dar să nu uităm că astfel de clase nu au foarte mare succes, așa că oferirea profilului respectiv în abundență, n-ar face decât ca multe dintre clasele astea să fie goale. Sau umplute pe jumătate. Pentru că e mai ușor să mai bagi o teoremă, decât să alergi, nu? Doar toți vrem să ne facem medici, avocați și ambasadori…

De aceea este nevoie de sport în școli, domnilor guvernanți. Pentru că există în țara asta mulți oameni comozi, care fac anumite lucruri doar dacă trebuie. Iar sportul, ca oră inclusă în programul școlar, trebuie făcută. Pentru că este sănătos și pentru că altfel riscăm să ajungem ca americanii. De fapt, nu riscăm, chiar vom ajunge. Hamburgeri, McPuișor, McFlurry și cam atât. Și multe, multe persoane obeze și pline de tot felul de sucuri și E-uri. Voi asta vreți să ajungeți? Nu? Gândiți-vă serios atunci când plecați de la ora de sport săptămâna viitoare.

Atenție, articol foarte lung într-o perioadă de secetă :) Dar îl plănuiesc de mult timp. Modific la el prin drafturi de prin februarie, mai mereu adăugând câte ceva, tocmai pentru că sunt multe de spus și nu vrea să scap nimic. Voi vorbi cele două sisteme de învățământ și voi puncta plusurile și minusurile fiecăruia.

Sistemul de învățământ din Danemarca este opusul celui din România. Fiind extrem de liber, permițând elevilor foarte multe lucruri care în România ar stârni furia profesorilor, aduce elevul la nivelul tutorilor. Într-un cuvânt, există egalitate. Profesorul nu este superior decât prin studii și vârstă, nu și prin comportament. Profesorii se strigă pe numele mic. Știu, sună ciudat și incredibil, nici mie nu mi-a venit să cred. Dar când am făcut-o prima dată mi-a dat un sentiment plăcut. M-a făcut să cred că sunt într-adevăr egal cu profesorii la nivel social. Și asta mă face să îi respect pe toți, chiar dacă nu mă duceam la toate orele cu cea mai mare plăcere.

Orarul este foarte simplu. Maxim 4 module în fiecare zi, cel puțin în școala mea. Spun asta pentru că fiecare școală își face propriul program, unele folosind module (o oră și 35 de minute, în care intră și 5 minute de pauză), altele folosind 50 de minute ca și în România. Indiferent care dintre ele se folosește, nu exista zi cu mai mult de 4 materii. Asta înseamnă automat mai puține teme pentru acasă, și mai puține ore săptămânal. În cazul meu, 15 ore în majoritatea săptămânilor, pentru că sunt săptămâni și mai ușoare, cu 14 sau chiar 13 module, dar acestea sunt destul de rare. Materiile din orar se leagă extrem de bine între ele. Au fost zile în care am avut daneză, istorie și politică, și am discutat la toate despre același subiect. Programa școlară este făcută de către oameni cu cap, care leagă materiile între ele la perfecțiune, astfel să se „ajute” una pe cealaltă.

Materiile pe care le faci la școală sunt dintre cele mai importante. Muzica, desen, religie? Se fac doar dacă majoritatea votează să se facă. Și cum asta nu se prea întâmplă, ele sunt impuse doar într-un singur an din cei trei de gimnaziu (să ne înțelegem: liceul din România se numește în Danemarca gimnaziu, și are trei ani, în anumite cazuri doar doi).

Nimic nu se face pe hârtie. Am impresia că atât cât am fost acolo am uitat și cum se scrie. Totul se face pe calculatoare, și nu e de mirare că au fost zile în care 24 din 26 de elevi în clasă aveau laptopurile aliniate pe birouri. Pe hârtie se scrie la mate, dar nu mereu. Ora de matematică se face cu laptopul, cu un program omologat și creat la cererea Ministerului Învățământului. Pe lângă asta, fiecare elev are și un calculator separat, de mână, care e în stare să facă de la operații de gradul I și II până la grafice. Se pune accent pe „să știi unde găsești sau cum să faci” mult mai mult decât pe „să ai informația în cap întotdeauna”.

Apoi, ca să întărim relația profesor-elev, directorii și profesorii vin și ei la petrecerile organizate de școală, după cum am spus într-un articol mai vechi. Câți dintre voi v-ați imagina directorii la petreceri, și plus de asta să vă mai și mulțumească pentru că s-au distrat, sau să servească bere la bar?

Dacă aș puncta ceva pozitiv la sistemul românesc, față de cel danez, este organizarea. Nordicii află ce vor da la examene cu puțin timp înainte de data testului, așa că te poți trezi că vei da examen la materia la care nu ai învățat deloc tot anul. În România știi una și bună. De la începutul anului ți se spun materiile, zilele, mai au un pic să îți zică și locul din bancă. Aici dăm plusul și bila albă României.

Mergem și la un subiect care doare de multe ori când vorbim despre el. Uniformele. Nu există. Sunt interzise de către Ministerul Învățământului. Adică lege. Lege în Danemarca, nu în România. Nu vine Ministrul să ne îmbrace cum visează el în noaptea dinainte să înceapă școala. Într-adevăr, oamenii sunt mai bogați, n-au probleme financiare ca aici, dar nici în România nu cred că ar fi o problemă. Ok, sunt oameni care nu și-ar permite curele D&G sau chiloți Armani, dar nu cred că există cineva să nu aibă acasă 6 perechi de tricouri și două de blugi. Ăsta e minimul, nu trebuie mai mult. Și, repet, nu știu dacă e cineva chiar în așa o situație financiară proastă. Și aici dăm plusul nordicilor.

Ce să mai zic de școala de șoferi, ale cărei ore de condus sau examene sunt dimineața. În cazurile astea, primești liber de la școală fără a primi absență. Și că tot vorbeam de absențe. În România la 10 absențe ți se scade un punct la purtare (care, apropo, notă la purtare nu există aici). În Danemarca ai voie să lipsești 20% din toate orele unui an. Iar asta înseamnă mult peste 40 de absențe, cu care în mod normal cazi anul în România, calculând și faptul că aici sunt mai puține ore. Și se lipsește și aici. Dar niciun profesor nu-și permite să te întrebe de ce nu ai fost la ora lui data trecută. Este exclusiv problema și pierderea ta dacă nu ai venit, nu îl privește pe profesor.

Sistemul de notare e diferit și ciudat. Aici tot românii iau bulinuța albă. De la 1-10, cu 5 se trece. Ce poate fi mai simplu de atât? -3 00 02 4 7 10 12. Astea sunt ale danezilor. Cu 02 se trece. De precizat ca 12 nu se ia decât dacă îl meriți. Aici chiar se pune în aplicare „12-le e al profesorului”. Plus de asta notele nu se iau ca la noi. Nu există teste aici. Notele se iau doar de trei ori pe an. Notă până în iarnă, notă până în martie, și nota anuală. Simplu, nu?

Apoi, revenim la examene. Se dau cu materialele pe masă. Am dat examen la sociologie și politică, 6 ore, cu cărțile și calculatorul pe masă. Se trage la imprimantă și se predă așa. Din nou, nu se folosesc pixuri. Și ăsta nu a fost singurul examen. Cum ei nu iau foarte multe note, au la finalul fiecărui an examene la cele mai importante materii și la cele care nu se vor mai preda anul următor. Se dau și orale, și examene scrise. La mate la oral, spre exemplu, știam cele 23 de întrebări dinainte. În general examenele de acolo se bazează pe sistemul olimpiadelor la români. Păstrăm noi plusul de data asta. Mi s-ar părea mai normal să trebuiască să ai activitate întregul an școlar, nu doar la final când ai examene.

Vacanța e scurtă. De fapt, adunate, toate vacanțele românilor însumează cu patru săptămâni mai mult decât în Danemarca. Doar că ei de când află ce examene vor lua, iau așa numita „vacanță de studiu”, timp de două sau trei săptămâni (noi am avut două). Iar în vacanțele alea nu se stă degeabă. Oamenii chiar învață, că doar tot anul au făcut … nimic :)

Cam asta despre sistemul de învățământ danez, comparat cu cel român. Lucruri bune și rele de fiecare parte, dar e clar ce-aș alege iar dacă aș avea ocazia. Sistemul danez te învață puține, dar îți dezvoltă mintea așa încât când ai ieșit din școală să poți să spui că ești pregătit pentru viață. Cel românesc te umple cu informații, unele bune, altele degeaba, dar pentru a avea pregătirea necesară unui job bine plătit, ai nevoie și de o facultate. Danezii, ca și majoritatea vest-europenilor, se focusează foarte mult pe o categorie de lucruri, acolo unde sunt cei mai buni. Fiecare e cel mai bun în domeniul lui, dar în domeniile vecine nu are nici cea mai mică idee despre lucrurile de bază, în timp ce în România se știe câte puțin din toate. Cred că foarte mult depinde și de cum ești ca persoană, pentru a te putea adapta într-unul dintre cele două sisteme. Eu m-am născut cu democrația în cap. Uneori chiar dă pe afară, și o recunosc. Dar tineri au murit în decembrie și pentru mine …

V-am spus acum ceva timp că în cadrul unei activități din școala mea, unde au fost elevi din multe țări ale Europei, am discutat una dintre problemele de care Pământul are parte: poluarea. Da, chestia aia plictisitoare de care tot auzim de la profesorii de ecologie și biologie. Despre aia am discutat vreo oră. Nu foarte mult, dar îndeajuns încât fiecare să realizeze ceva important: cu toții putem face câte ceva în lupta noastră spre încetinirea procesului atât de dăunător Pământului pe care, cu una, cu alta, trăim.

D-alea cu plantat copaci sunt penibile, cred eu. Hai să ne întâlnim să băgăm în pământ trei copaci. Uau, câte am făcut astăzi pentru mediu. Acum hai să mă duc acasă și să țin calculatorul deschis toată ziua, chiar dacă pe la prânz plec și mai vin diseară acasă. Băi, nu vă duceți să plantați copaci, că o faceți doar ca să fiți cool, nu pentru că vă pasă. Dacă v-ar păsa n-ați planta trei copaci, că ăia trei copaci nu ajuta cine știe cât. Nu ai plantat trei pomi și ai rezolvat cu poluarea. Ah, dacă faci parte dintr-o asociație care face așa ceva în mod constant, deja e altceva. Situația se schimbă. Dar dacă o faci o dată și apoi mergi la iarbă verde și-ți lași gunoaiele pe acolo, mai bine n-o mai face. Stai acasă!

Dacă într-adevăr îți pasă, nu mai lăsa apa la baie să curgă trei ani (cum nu mai fac eu, spre exemplu). Nu-ți mai lăsa nici calculatorul deschis toată ziua, dacă tu ești în grădină (cum fac eu, spre exemplu). Dacă îți pasă vei face cât de puțin pentru mediul înconjurător. Un lucru pe care-l fac mereu este că nu las niciodată luminile deschise. Întotdeauna le închid. După mine sau după alții. Nu pot să las lumina deschisă dacă nu o folosesc. Plus de asta, mă gândesc la români care nici măcar n-au bani să-și plătească lumina de care au nevoie. N-aș fi nesimțit să o las eu deschisă chiar și când n-am nevoie de ea?

La fel și cu televizorul. Lasă-l deschis chiar dacă te duci la masă, că e de bine. Băi, dacă nu-l folosești, închide-l măi tată, că nu te doare mâna. În primul rând, plătești mai mult curent. Și poate nu interesează, că ai furat și ai bani destui, dar copilul tău nu va putea face nimic cu acești bani dacă nu va putea trăi într-un mediu normal. Măcar la fel ca al nostru (care oricum e mai slab ca cel de acum 15 ani) dacă nu se poate mai bine. Se pare că pe lângă bogat și gras, mai ești și egoist.

Mă gândesc la faptul că măcar atât pot face și eu. Că nu ia mai mult de două secunde. Din păcate unora le e silă. Sau, problema care cred eu că e cea mai mare, e că nu vor. Lasă, că dacă fac eu, unul singur, nu se rezolvă problemele Pământului. Când vor face toți, voi face și eu. Dar nu e chiar așa. Asta e prostesc. Pentru că dacă eu gândesc așa, tu gândești așa, clasa mea gândește așa, și clasa de lângă, și vecinii, și colegii de club … nu se mai ajunge nicăieri. Eu cred că foarte mulți au această mentalitate. Dacă o să facă alții, voi face și eu. Dacă nu, nu voi face. Asta e o problemă. Lasă tu ce face altul, tu închide-ți lumina ta, acolo, și ce face altul e problema lui. Dacă lui nu-i pasă, nu înseamnă că nici ție nu trebuie să-ți pese. Dacă cel din stânga ta își lasă gunoaiele la grătar pentru că e un nesimțit, nu înseamnă că și tu trebuie să fi un nesimțit și să faci la fel. Simplu, nu? Strânge dracului mizeria după tine, că și dacă ai Q7, nu ai sclavi. Nu e nimeni obligat să strângă pet-urile de bere după tine, obez puturos ce ești.

Asta e într-adevăr o problemă. Că sunt criminali prin toată lumea? Asta o să fie mereu, că nebuni se nasc la fiecare maternitate. Că fură porcii din Guvern? Păi normal că fură dacă le permitem. Că nu promovează Petrolul Ploiești de câțiva ani? Da, d-aia nu mai cade Statuia Libertății. Ce contează că se omoară americanii cu arabii pentru petrol? Lasă-i să se bată, să se omoare. Atât timp cât nu te influențează foarte mult, e problema lor. Dar una dintre problemele care contează pentru tine, dar mai ales pentru copiii (copiilor) tăi sunt problemele de care v-am spus azi. Și nu, nu cred că procesul de încălzire globală poate fi oprit. Nici poluarea nu va putea fi oprită vreodată. Dar putem să-i limităm proporțiile, putem să-l încetinim. Dacă ai sta cu cinci minute mai puțin în baie mereu, sau dacă n-ai mai lăsa deschise electronicele pe care nu le folosești, chiar ai putea face câte ceva. Lasă plantatul copacilor, că ăia se duc la primul vânt. Sau poate vine un nebun și-i scoate, că nu îi place lui că au crescut strâmb. Așa că fă ceva pentru mediu. Cât de puțin, dar fă ceva!

Da, chiar vorbesc serios, și eu știu ceva despre ele. De fapt, cine mă cunoaște v-ar putea spune că nu sunt un sfânt. Ohoooo, chiar sunt departe de statutul ăsta. Și tocmai pentru că nu sunt un sfânt și am avut un coleg de bancă total opus din punctul ăsta de vedere, ne-am gândit să scriem amândoi despre asta. Despre cum abordezi tipele, despre cât stai cu ele, despre de ce și despre dacă. Dar toate acestea un pic mai târziu.

Ideea i-a venit lui Mihnea cu ceva timp în urmă și mi-a plăcut, așa că l-am lăsat pe el să scrie primul articolul. Că e 8 martie e o simplă coincidență, nu ne-am propus să iasă de ziua femeii. Comentariile mele la articolul lui le găsiți la finalul postului său. A scris bine, dar nu îndeajuns de bine. De ce? Păi cum de ce, nu v-am mai explicat că părerea mea e cea mai bună mereu? :))

Ok, trecând peste micul moment de laudă nefondată, trebuie să vă spun că eu nu sunt ăla sentimental. Chestia asta e plină de avantaje, dar în cazul meu dacă te-ai ars o dată, nu îți va fii bine. M-am mai ars și eu, dar nu m-a făcut cu mult mai precaut. Și da, încă mai cred că la vârsta asta trebuie să te distrezi. Mihnea m-a contrazis aici, crezând că eu am impresia că dacă țin pe cineva lângă mine sunt slab sau idiot. Nu, nu e un argument tras la țintă. Pentru că, era o vorbă mai veche, nu are nicio legătură sula cu prefectura. N-am zis că sunt slab, ci doar că nu vreau să am lângă mine pe cineva doi ani doar de dragul de a avea o relație lungă. Nu mă interesează să îi fac pe alții să zica „wow”, mă interesează
propria părere și propriile sentimente, care chiar dacă sunt greu de găsit, există undeva acolo.

Da, v-ați dat seama probabil, eu am fost mereu cel cu relații scurte. Neimțitul, porcul, dobitocul, insensibilul. Pe toate le-am auzit. Și totuși, vă pot spune că relațiile au fost destul de multe. Nu mi-am luat niciodată un etalon, ci pur și simplu când am simțit că trebuie să se termine, s-a terminat. Nu, nu am sufletul rece, țin și eu la persoane, am ținut și la fete, dar nu așa într-un hal încât să jonglez cu portocalele. Și nu pentru că sunt bărbat și sunt tare. Nu. Pur și simplu pentru că așa am crezut că e mai bine. Pentru că nu înțeleg cum să stai cu cineva așa de mult timp la 14,15,16 sau 17 ani. Sunt adeptul acelei vorbe care spune că o să trăiești toată viața cu o singură femeie, nu te vei plictisi?

Mihnea a mai adus un argument cum că relațiile se strică și din cauza prietenilor. De acord, dar asta se poate întâmpla indiferent în care dintre cele două situații te aflii, așa că tăiem de pe listă și asta. Intră și el tot la sula și prefectura. E la fel ca și treaba cu frumusețea femeii, care stă de fapt în ochii celor care le privesc. Trăim într-o lume în care totul e în schimbare, inclusiv ceea ce vor femeile. Da, și despre asta știu ceva. Într-o lume în care abordarea „old school” nu mai are efect la prea multe persoane, trebuie să înveți să te schimbi. Și știți când se va întâmpla asta? Atunci când veți vedea pe cineva într-o clasă paralelă, să zicem, și veți saliva. Dar, știind că nu e deloc „old school”, nu veți avea curaj să-i spuneți nimic. Atunci veți realiza că bine-ar mai fi fost să fiți în pas cu moda.

Mihnea zicea de prietenie între un băiat și o fată. Există, într-adevăr. Poate el reușește, mie însă mi-ar sta în gât ca cea mai bună prietenă a mea să fie și persoana la care țin. Adica să fiu în acea sferă a prieteniei din care să nu pot ieși pentru că i-am zis că nu vreau să fim mai mult decât prieteni. Nu, pentru mine asta nu e posibil. N-o să fac niciodată așa ceva. Cum să-mi fii cea mai bună prietenă dacă mie-mi place de tine și te mai pomenești că e și invers? Ah, după relație e altă treabă. Aici sunt în totalitate de acord și cred că e bine să rămâi prieten cu cea cu care ai fost împreună, chit că asta a însemnat două zile sau două luni.

Dacă luăm problema din celălalt punct de vedere, treaba stă mult mai bine. Eu pot să etalez ambele abordări, am făcut-o și a mers chiar și cu cea „old school”. Dar asta foarte rar, și doar cu anumite persoane. Pentru că niciun om nu seamănă cu celălalt. De aceea există și păreri diferite. De aceea lucruri pe care Mihnea le consideră de bun simț, n-au loc la mine în concepție, și invers. Uneori nici măcar argumentele nu sunt de ajuns. Chiar dacă îi pui cuiva pe masă întregul tacâm, el tot crede că-ți lipsește lingurița pentru desert. Și eu cred că e normal să fie așa. Este un subiect fin, și cred că abordarea unei tipe ține de cum e ea, și nu de ceea ce crezi tu. Am fost în stare să mă și aplec, dar să stau și cu spatele drept și nasul pe sus. Depinde în principal de persoana pe care o ai în față. Mi-ar fi plăcut mult să avem și părerea unei domnișoare aici, dar pentru asta există rubrica de comentarii. Eu nu cred ca exista abordarea perfectă, dar dacă ar fi să înclin pentru unul dintre comportamente, cu siguranță ar fi al meu. Mihnea crede altceva…

Mă aşteptam :)) Mă aşteptam şi eu, ca şi el, ca argumentele mele să şteargă podeaua, după ce-mi va citi jumătatea de articol. Legat de chestia cu vârsta şi etalonul… M-am referit STRICT la situaţiile în care tu chiar crezi că persoana respectivă merită să fie alături de tine (n-o luaţi ca pe o remarcă grandomană, am eu nişte probleme de exprimare), atunci până şi TU îţi vei da seama că se poate. Pentru că există unele fete de care… pur şi simplu nu te plictiseşti. Fie pentru că nu vrei, fie pentru că nu poţi. Sunt greeeeu de găsit, dar îţi vei da seama când o găseşti pe-a ta :D. Next:

Părerea a treia nu mi-a surâs ca idee. În parte pentru că articolul e menit să sugereze antiteza dintre metodele “de operare”, iar o a treia părere l-ar fi făcut fie inegal, fie l-ar fi compromis prin acceptarea simultană a celor două părereri. Iar cealaltă parte… Poftim? Aveţi IDEE câte fete sunt?! Să nimereşti una care poate să dea o părere atât de obiectivă e… ficţiune. V-aştept pe DubluVe.