Am participat de multe ori la competiții, fie că au avut caracter sportiv sau nu. Până la urmă, peste tot în jurul meu e o competiție, sunt înconjurat de astfel de lucruri. Bătaie pe medii mari la școală, pe cele mai mari note, cele mai bune referințe. Bătaie pe locul din autobuz. Și asta ca să ce, să-l dai băbuței care urcă la următoarea stație? Să nu mai vorbim de tot felul de concursuri de care auzim la televizor. Sau, de ce nu, hai să considerăm viața ca o competiție. Un concurs în care cel mai bun, cel mai bine pregătit, ajunge să fie și pe cea mai înaltă treaptă a societății.

De concursuri ne-am săturat. La Loto n-am câștigat, Bingo e doar o hoție, și parcă nici măgăriile alea de le-am trimis prin poștă la capetală n-au dat rezultate. Competițiile sunt constituite pentru toți, în afară de unul singur, din dezamăgiri. Sau din nepăsare, în cazul în care nu înțelegi adevăratul spirit al sportului și nu participi ca să câștigi, ci doar pentru că e bine să participi. Cu asta nu sunt deloc de acord și v-am mai spus-o și aici.

Despre Prahoveanul anului, concursul lansat de către Phonline.ro, am aflat de la Sorin. Sau, mai bine zis, am aflat de la linkul pe care îl avea la status pe Y!M. Sunt și eu nominalizat acolo, ba chiar de două ori. O dată la categoria bloguri, bineînțeles; linkul poate fi găsit aici. A doua nominalizare este la categoria sport. Chiar dacă ceea ce fac eu nu se poate numi un sport propriu-zis, cine m-a nominalizat a considerat că ceea ce fac mânuțele mele cu niște cuburi Rubik este foarte mișto. Linkul este aici. Se poate vota simplu, printr-un singur click pe steluțele din josul paginilor pe care vi le-am dat, și chiar vă rog să o faceți. Știu, sunt mulți oameni out there care vor vota cu minus pentru ca m-am luat de stilul lor de viață, țara lor sau alte d-alea. Nu e nimic, am auzit eu cândva o vorbă care spunea că ești pe atât de sus pe cât de mulți dușmani ai. Ia să vedem, eu câți dușmani am?

Acum patru ani am scăpat ca prin urechile acului de a fi o generație de cobai. Am dat examenul de capacitate pe vechiul sistem și am intrat la liceu cum se făcea și până atunci. Cei care au urmat după mine n-au avut același noroc. Teze unice în a 7-a și a 8-a, medii, nici ei nu mai știau de unde au toate notele alea și pe baza a ce intră în liceu. Dacă în clasa a 8-a am scăpat, se pare că nu voi scăpa în a 12-a. Fac și eu parte, la fel ca mulți alții, din prima generație care dă bacalaureatul pe noul sistem, cel cu trei examene scrise în vară, și trei probe de competențe în timpul celui de-al doilea semestru.

Evident, nu am motive să fiu foarte excitat de diploma pe care urmează să o primesc la final de an, cea cu competențele, că nu știu cât de mult mă va ajuta, dar sunt și niște lucruri bune la bacul ăsta. Nu o să mă dau pe după colț să spun că nu-mi place, că e nasol, că e de rahat, că de ce au schimbat modificarea etc. Mie îmi este mult mai comod acest tip de examen. Uite, mâine scap de română. În aprilie de informatică și în mai de engleză. Parcă e altceva când mai ai de dat doar trei examene în vară, nu șase. Ok, practic nu s-a schimbat nimic, pentru că examenele sunt aceleași, nu sunt mai ușoare, doar că sunt programate într-o perioadă mai lungă de timp, ceea ce este foarte ok. Să luăm cele trei noi probe pe rând:

Restul problelor, cele din vară, sunt absolut la fel ca și înainte. În afară de proba de competențe lingvistice, adică oralul care se dă zilele astea, celelalte două probe sunt niște idei bune. Evident, acum să nu ne imaginăm că diploma primită la final de an o să facă diferența între un elev slab și un elev bun. Deloc. Este doar o hârtie de calitate superioară, dar o hârtie care nu se știe când și unde te poate ajuta. Din păcate, ceea ce nu se înțelege este că boala sistemului românesc de învățământ nu stă în modalitatea de examinare. Mereu când se anunță o reformă, în principiu cam la fiecare nouă guvernare, ba se dă altfel capacitatea, ba se dă altfel bacalaureatul, ba mai punem un examen în clasa a 10-a, ba se intră la facultăți doar pe dosar etc. Modalitățile de examinare sunt asemănătoare cu cele din afara țării, nu aici e problema, ci la alt nivel. Suferim la nivelul personalului (în cele mai multe cazuri slab calificat, sau chiar deloc) și mai ales la nivelul programei școlare. Aici trebuie făcută o reformă, dar probabil că ia prea mult timp și mulți bani, iar rezultatele sunt pe termen lung. Păi ce, guvernanții de azi vor să fie bine peste 5 ani? Nu, ei vor să fie bine azi, că doar nu sunt proști să-i lase pe alții să se laude cu munca lor. Nu mai bine mai investim niște bani și nu muncim deloc?

Născut în Ploiești, crescut în Ploiești, n-am avut multe tangențe cu maghiarii de-a lungul timpului. De fiecare dată când am trecut peste Valea Prahovei însă, m-am apropiat de ei, am socializat, ne-am cunoscut și am rămas în relații bune. Majoritatea maghiarilor pe care i-am cunoscut sunt foarte de treabă și s-au împăcat de mult cu gândul că s-au născut în România și că sunt români. Dar am cunoscut și oameni care nu au reușit să facă acest pas. Oameni care încă mai contestă adevărul istoric, cel cunoscut de întreaga lume. Dar nu, dom’le, istoria minte, noi, maghiarii, suntem atotputernici, atotștiutori și cunoaștem ce s-a întâmplat, de fapt, hoților!

Eu, unul, m-am săturat de polemica asta. M-am săturat de războiul ăsta dintre ai noștri și ai lor. M-am săturat ca în țara numită România, țara în care m-am născut și eu, să-mi fie frică să cer la un magazin din Ardeal ceva în românește, că mă scuipă Nagynéném Horváth, sau cum dracului se spune și scrie. Băi aceștia, dacă nu vă puteți împăca deloc cu ideea că trăiți în România, că mergeți la școli în România, că statul român vă dă drepturi ca și ale noastre, marș acolo, în Asia, sau de unde veniți voi! Vreți să oficializăm maghiara în Transilvania? Da, atunci când oficializați și voi româna în Ungaria. Vreți să învățați în maghiară aici, pe tărâm românesc? Statul vă dă voie, vă oferă condiții. Dar eu la Debrecen pot învăța în românește? Voi aveți reprezentanți în viața politică românească. Nu sunt sigur, dar cred că noi n-aveam deputați români în Ungaria, și în niciun caz partid la guvernare. Știu, Transilvania a fost pământ al marelui Imperiu Austro-Ungar, căcat, povești, ăsta e trecutul, get over it, au trecut cinci generații de atunci…

Stați în România, nu în Ungaria. Eu știu că atunci când cineva îți deschide larg ușa casei și-ți dă voie să intri, nu te urci cu picioarele pe masa din dormitor, că poate-ți put ciorapii. Jucați după cum vă cântăm noi, nu invers. Nu vă convine, repet, plecați la voi la Magyarország. Vreți să vorbiți ungurește? Vorbiți acolo. Vreți drepturi? Cu cea mai mare plăcere, vi le oferă László Sólyom, al vostru drag președinte. Așa de căcat cum e țara asta, de aici mâncați și beți. La școală ați mers gratis zece ani, pe banii statului român, și după ce v-am dat lapte și mămăligă și ați supt de la țâță, tot ungurii voștri sunt fruncea, nu? Păi știți ceva? Dacă tot e așa, atunci să îmi fac nevoile în fruncea voastră acolo, la Balaton. Cu tot respectul pentru unguri, că nu cred că aici e vorba de ei. Aici e vorba de voi, maghiarii șoviniști din Transilvania, care nu vă puteți obișnui cu ideea că ungurii voștri n-au făcut nimic pentru voi, că România v-a crescut așa cum a putut ea mai bine. Nu vă place că prostituatele sunt prea scumpe, că tutunul nu este considerat aliment și că românii își cam bat joc de voi că nu știți să vorbiți românește ca lumea nici la 60 de ani. Și v-ați adunat voi la sfatul vostru, și ați zis așe’, să ne faceți voi pe noi la buzunare, dar nu prea v-a mers. Unii români vă urasc, dragii mei, vă urăsc din tot sufletul pentru ceea ce sunteți, și vă vor cât mai repede pe propriile plaiuri.

Băi, dacă ați sta la locul vostru, nimeni n-ar avea nimic cu voi, dar adevărul e că uneori sunteți incredibili, ar trebui să vă auziți. Acum câțiva ani trebuia să se vorbească maghiară în Covasna, zilele trecute voiați autonomie, azi vreți să oficializăm maghiara în Transilvania, nu vreți voi mai bine să plecați la voi, că acolo curge miere la robinet? Eu, unul, nu vreau ca statul român, din puținii bani pe care îi are, să-mi dea mie în egală măsură aceeași sumă pe care o dă unor lepre care stau acasă și înjură sistemul și poporul autohton. Și care locuiesc în Harghita și vorbesc maghiară. Chestia asta a pornit de la o discuție cu un cap-sec în care-mi explica mie că maghiarii din Transilvania n-au drepturi, coa’e. Băi mârlanilor, nu uitați că acum 130 de ani noi eram „tolerați” pe propriul nostru pământ, pentru care luptasem sute de ani să-l stăpânim. Pe care locuisem sute de ani până să veniți voi, marele popor migrator al lui Lukács Curajosul, și să încercați să ne dați nouă lecții de catolicism la zece ani după ce v-ați creștinat. Da, cam în perioada în care ați inventat voi roata, și ne-o dădeați și nouă sub formă de „voi ați fost aici, dar ați plecat de mult și v-ați întors mâine, că noi eram aici când ați venit, deci ăsta e pământul nostru.” Nu înțelegeți, nu? Sincer, nici noi n-am înțeles atunci, și ca s-o spunem p-aia dreaptă, nici acum nu înțelegem ce căutați între granițele noastre, și mai ales când aveți de gând să găsiți acel ceva și să plecați.

Kezi Csokolom!

Încă de când am revenit în țară, adică în iunie 2009, mă confrunt cu o mare problemă: un writer’s block. Am tot dat vina pe timp, că nu am parte de el, că dau bacalaureatul și că vezi Doamne ce alte bălării în spatele cărora mă tot ascund de peste jumătate de an. Timpul nu-mi lipsește, ca să dăm cărțile pe față. Aș avea destul, asta dacă aș putea să îmi revin și să scriu iar cum o făceam înainte. Mi-am obișnuit cititorii de-a lungul timpului cu articole de calitate, sau cel puțin asta vreau să cred. Nu am scris de dragul de a scrie, nu v-am dat știri bombă aici, nu ați citit despre ultima șmecherie scoasă de Apple. Mi-am obișnuit cititorii să găsească aici păreri nealterate de factori externi. Indiferent care erau topicurile favorite ale oamenilor în perioadele respective, eu nu m-am subordonat lor. Mi-am creat un stil propriu, incisiv, ironic, dur, dar de multe ori adevărat. De cele mai multe ori, vreau să gândesc.

Nu aș putea ca de mâine să vin să scriu doar pentru că traficul scade amenințător, doar pentru că munca mea de atâta timp riscă să se piardă. M-aș simți prost față de cei pe care i-am convins să revină aici dacă aș face așa ceva. Purul adevăr este că nu mai știu ce să scriu. Ce să vă spun, că pe Twitter încă este aceeași mulțime de oameni snobi care nu răspund la mesaje doar pentru că ei cred că au un coi în plus? Să vă spun că, mai nou, au început să miroasă și Facebook-ul? Sau că în online-ul românesc n-ai pe nimeni aproape decât atunci când îi ai cu ceva la mână? Pe astea le știți. Vă interesează că am apărut în ziar sau că am deschis un nou blog? Incontestabil nu. Sau să vă scriu că Google a dat drumul la Google Buzz? Că zoso s-a scos din Zelist și că exoticul Cabral nu mai cade de pe primele două poziții de mai bine de un an și jumătate? Să vă spun despre ultimul scandal la FTW? Sau despre noua mea adresă de e-mail? Să vă informez că aș vrea să fac și eu un pic de freelancing, dar că nu am decât cunoștințe minime în diferite domenii? Nu v-ar interesa nici asta, nu? Așa credeam și eu. Uite, spre exemplu, Makavelis a scris un articol foarte bun ieri. Este o idee despre care aș fi putut și eu să scriu, că sunt în curând absolvent de liceu și facultățile de pe piață nu mă încântă deloc, dar pur și simplu nu m-am gândit să scriu asta. Se întâmplă tare des în ultima perioadă să spun „uite, despre asta puteam să scriu și eu, dar nu mi-a venit ideea la timpul potrivit”.

Prin simplul fapt că nu scriu încerc să nu îndepărtez și oamenii care încă mai trec pe aici, pentru că acei oameni încă mai speră să vadă articole în genul celor de acum mult timp. Am tot încercat, apropiații mei pot confirma, dar pur și simplu nu mai este nimic pe țeavă. Înainte îmi veneau titlurile de articole instantaneu, nu mă gândeam niciodată „ce să scriu pe blog azi?”. Înainte îmi permiteam să șterg din draft-uri pentru că articolele respective nu mi se păreau demne de publicat. Iar azi? Ei bine, azi, nici măcar niște titluri amărâte nu-mi mai vin, și asta chiar dacă mă gândesc intens la ce am de gând să fac în viitor aici. De închis nu închid blogul, pot să vă asigur, am spus-o și o să o spun; de-abia ce am cumpărat pe încă un an jucăria. Am încercat tot felul de metode, primite de la tot felul de bloggeri. Spre exemplu, Grim Cris m-a sfătuit să citesc articole din perioada în care scriam full-time, să văd ce mă inspira atunci. Am făcut asta și ghici! Nu știu ce mă inspira atunci. Poate era viața din Danemarca, poate nu era, încă nu sunt sigur. Cert este că mi-am recitit multe dintre vechile articole, și mi-am amintit de vremurile bune. Am regăsit lucruri pe care le-am scris cu multă pasiune, lucruri la care am pus suflet, la care nu m-am chinuit chiar deloc, cum fac azi (sau mai bine zis, cum nu fac azi). Nu știu ce mă făcea atunci să scriu, și ce mă împiedică acum. Blogul nu-l închid, asta o mai spun o dată pentru hateri. Am zis că dacă tot nu scriu, măcar să vă reamintesc de câteva dintre cele aproape 200 de articole postate aici în aproape doi ani, din vremurile în care blogul era mai mult o meserie decât un hobby. Și, de ce să nu spun și asta, sper să pot pune din nou aici articole ca acestea:

Datorită lui Sorin, am discutat vreo oră cu Vali Toma, de la Adevărul de Seară, despre pasiunea mea cel puțin ciudată, cuburile Rubik. Articolul este aici.

1. Titlu este gresit, eu nu dețin recordul național, ci cel de-al treilea record național
2. S-a scos un pic din context, nu scriu aici de aproape trei ani, ci în general, pe bloguri, „mă dau” de aproape trei ani.
3. N-am studiat într-un sat danez, am locuit acolo. Școala am făcut-o în oraș, că acolo nu există școli în sate.
4. Cheltuielile legate de competiții nu erau doar de 100 de euro, dacă nu mi-aș fi scos cazarea gratis. 100 de euro e un minim, o competiție te poate duce și la 3-400 de euro. Dacă n-aveți ce face cu banii, știți unde ma găsiți :D