Săptămâna trecută s-a terminat școala și pentru mine. De tot. M-am gândit că 12 ani din viața mea merită un post. Unul lung, dar în care voi spune multe lucruri pe care de-abia aștept să le recitesc atunci când îmi va fi dor de anii de liceu sau gimnaziu, că din primară nu îmi mai amintesc cine știe ce. În viața oricui vine un eveniment ca ăsta, când ceva de care de-abia aștepți să scapi începe să-ți placă din ce în ce mai mult pe măsură ce se apropie de final. Școala a însemnat pentru mine exact ce a însemnat pentru fiecare dintre voi – cititorii mei – într-o măsură mai mică sau mai mare.

După ce am revenit de la banchet, locul unde toată lumea se simte bine și relațiile dintre colegi se apropie pe ringul de dans, în fața camerelor de filmat sau în spatele ușilor închise, m-am gândit să scriu asta și pentru (foști) colegi, dar și pentru mine. 12 ani în patru școli diferite. 1-4 într-o școală de cartier. 5-10 într-un liceu cu oameni foarte mișto, dar despre a cărui conducere nu am nimic de zis. Și acel nimic îl voi spune la momentul potrivit. Pentru că sunt multe nimicuri la care am avut acces șase ani, multe nimicuri care vor ajunge la presă mai devreme sau mai târziu. Avem apoi clasa a 11-a în micuțul liceu din Varde, Danemarca, și clasa a 12-a într-unul dintre cele mai prestigioase licee din România, Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Ploiești.

De-a lungul acestor 12 ani am învățat să învăț (sună nașpa, știu). De fapt, am învățat să nu învăț, să evit temele nefăcute și notele mici, să mă ascund în spatele unui „mi-am uitat caietul acasă” sau să știu când să fac un pustiu de bine domnilor profesori și să dispar silențios de la ore. Pe de cealaltă parte, am învățat mult mai mult. Am terminat mereu cu note mari, chiar dacă nu mereu învățam (cu excepția anumitor materii, despre care vă voi spune într-un post ulterior). Am creat relații bune cu profesorii, în special după cei șase ani petrecuți în Colegiul Național „Jean Monnet” Ploiești; profesori care, dacă mă întorc azi acolo, mă vor recunoaște imediat și-și vor aminti că de la ei am primit prima notă de patru, că ei m-au dat pentru prima dată afară din clasă sau că ei mi-au pus o notă mare din burtă pentru că mă băteam la primele medii din clasă. N-am fost niciodată primul, mereu am luat de la locul doi în jos, însă dacă mă uit înapoi realizez că nu-mi pare rău. Am știut să combin întotdeauna învățătura cu distracția, distracția cu sportul de performanță și pe acesta cu școala.

Am fost sportiv de performanță mulți ani, cu ambiții mari și rezultate mici, din păcate. Sau din fericire, că poate rezultatele mari m-ar fi dus pe alt drum decât cel de pe care vă scriu acum. Am trăit sportul de performanță, dar și viața de elev, din două perspective diametral opuse: România și Danemarca. Și, de ce să nu o spunem pe aia dreaptă, nu știu cine a mai făcut asta pe aici prin zonă. Și de asta sunt foarte mândru, este întotdeauna printre primele lucruri pe care le spun atunci când mă prezint cuiva necunoscut.

Din prima zi de școală am început să învăț când să mă dau în spectacol și când să stau ascuns în banca mea. Când să tac și când să vorbesc. Când să ridic mâna și când să țin răspunsul doar pentru mine. Când să mă laud cu ce am realizat, și când să-i las pe ceilalți să afle singuri. Când să spun tot și când să fiu modest. Când să-mi pese de ceilalți și când să „mă zbat” doar pentru mine. Toate astea în 12 ani de școală. 12 ani în care școala a fost o a doua mea casă, iar unii dintre profesori au ținut loc de tutori. Am văzut că unii consideră profesorii ca fiind niște părinți din planul doi. Ei bine, eu nu pot să spun așa ceva. Niciun om, oricât bine mi-ar face, nu se poate ridica la nivelul la care sunt părinții mei. Ce să mai vorbim de niște oameni care nu întotdeauna urmăresc binele tău, ci de multe ori pe al lor…

Însă mai presus de multe altele se află oamenii pe care i-am cunoscut. Mulți. Foarte mulți chiar. Sute. Multe sute. Nu doar din clasele în care am fost, ci din toate școlile în care am învățat. Puțini mi-au rămas și-mi vor rămâne prieteni pentru totdeauna, asta e sigur, însă acei nu mai mulți de 10 sunt foarte importanți pentru mine. Paragraful ăsta e al lor. Cu ei am învățat ce înseamnă toleranța, pentru că atunci când vrei pe cineva lângă tine trebuie să tolerezi. Trebuie să înveți să faci compromisuri. Trebuie să înveți să le accepți defectele și să le apreciezi calitățile. Lucruri care se învață în timp alături de oameni de care eu, spre bucuria mea, am dat de-a lungul acestor 12 ani de școală.

Îmi vor lipsi întotdeauna momentele în care voi simți ceea ce spun acum, pentru că sunt mult prea sigur că nu voi mai avea parte de ele. Banchetul de la finalul liceului a pus capăt la 12 ani minunați, 12 ani în care încă nu sunt sigur că am luat deciziile cele mai bune, însă știu că de dragul sentimentelor pe care le am acum, le-aș mai lua o dată. E incredibil cum acum jumătate de an simțeam cu totul altceva, iar acum nu vreau decât o săptămână mai mult, măcar. Sau măcar banchetul din nou :)

Aș mai putea scrie mult despre asta. M-aș opri diseară, și asta pentru că nu aș mai avea loc să scriu. Știu, însă, că pe mulți deja v-am plictisit, așa că mă îndrept spre partea de final. Oricum, despre școală va mai veni un articol curând, numit „despre profesorii de-a lungul timpului”. Îl plănuiesc de mult timp, însă am considerat că cel mai bine a fost să aștept finalul oficial al școlii ca să pot spune tot ce am de zis. De bine mai toate, în principiu, dar pe aici, pe acolo, mai sunt și niște lucruri de criticat.

Vedeți? V-am spus de la început că într-o măsură mai mică sau mai mare școala a însemnat pentru fiecare dintre noi cam același lucru. Doar că sunt două diferențe. Una este Danemarca, evident. Iar cea de-a doua este, cu siguranță, faptul ca atunci când mă gândesc la anii de școală, de fapt, mai mult simt decât gândesc… ;)

Articole asemănătoare

• YFU și posibilitatea studiilor în străinătate (6)
• Sistemele de învățământ din România și Danemarca (16)
• De ce nu sunt un repetent (11)
• Scrisoare către liceeni, partea a doua (7)
• Mândria de a fi român (22)