O scurtă lecție de literatură « Sadak
Dec
28

O scurtă lecție de literatură

N-am de gând să vă fiu profesor azi, nici nu aș putea. Vreau doar să vă împărtășesc ideile mele despre citit. Ideile despre cărți, despre acele lucruri pe care le aveți în bibliotecă și, totuși, nu le-ați deschis niciodată, sau dimpotrivă, le-ați citit pe nerăsuflate. Literatura nu începe de aici și nici nu se termină aici. Aici face doar un popas. Aici, cineva care a citit destul în 18 ani, vă invită la un dialog despre literatură.

Despre cărți aflați cât încă sunteți pe băncile școlii primare, când doamna învățătoare vă învață să scrieți și să citiți. Vă oferă să citiți cărți cu basme de Petre Ispirescu și povești de Frații Grimm, poate și faimoasele istorioare ale lui Hans Christian Andersen. Și totuși, chiar dacă acolo trebuie să înceapă, literatura se oprește pentru mulți la nivelul primelor patru clase, despărțindu-vă de învățătoare, nemaiavând motivația necesară să citiți. Și știți ceva? Nici nu mă miră.

Doamna învățătoare, chiar dacă se supune unei programe și unor reguli, vă face să citiți pentru că vă prezintă literatura din suflet, vă prezintă cărțile până în cele mai frumoase colțuri ale sale. Din școala generală nu mai este așa. Din toate cărțile ce mi-au fost date să le citesc la școală, evident obligatorii, nu am citit decât trei, în doisprezece ani: „Ion” de Rebreanu, „Baltagul” de Sadoveanu și „Romanul adolescentului miop” de Eliade. În schimb, pe lângă multe zeci de alte cărți citite, am parcurs fără oprire cinci cărți de Jules Verne și patru de Mario Puzo. Așa cum francezul îmi plăcea în copilărie, așa și Mario Puzo îmi place acum, totul pornind de la celebrul film „Nașul”, ecranizat în urma cu treizeci de ani după romanul lui.

Ceea ce vreau să spune este că dacă îți găsești cărțile potrivite, e imposibil să nu-ți placă să citești. Este imposibil să nu fie ceva de care să fii interesat. Și mi se pare și normal că mulți elevi nu mai citesc, având în vedere listele cu lecturi de la școală. Repet, citesc mult, și totuși, nu multe cărți date de profesori mi-au plăcut, iar asta pentru că ei se țin cu dinții de o programă construită pe vremea când Francisc Ford Coppola punea pe marile ecrane „Nașul”. Adică acum multe zeci de ani. Mai trist este că nici școala nu te motivează să citești. Nu mulți profesori de limba și literatura română dau note pentru romane citite și prezentate în fața clasei. Nu mulți pierd timpul cu așa ceva, pentru că e o programă stufoasă de care trebuie să se țină. Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, gata poezia. Apoi basmul, nuvela psihologică, romanul interbelic și romanul tradițional. Și stai, că nu am terminat. Trebuie să studiem și să scriem eseuri despre toate astea văzute prin ochii lui George Călinescu. Poftim? Păi cum vrei ca elevului să-i placă cititului dacă, de fapt, tot ce citește trebuie să se regăsească în viziunea criticilor?

Un copil nu are cum să citească și ce îi trebuie la școală, și ce îi place. Este nevoie să aleagă una dintre ele. Și cum și părinții vor note bune, și profesorii îi presează, normal că-i vor „savura” pe Camil Petrescu și Ioan Slavici. Mulți dintre ei le vor lua de pe internet, nici măcar nu se vor chinui să-și cumpere o carte de comentarii de unde să mai și înțeleagă ceva. Și asta pentru că sistemul este prost gândit, comunist, așa încât să-i oblige pe elevi să citească ce vrea programa. Problema este că asta nu se mai întâmplă. Un elev de clasa a VI-a, să spunem, preferă să sară peste literatură, decât să afle câte ceva despre „Florin scrie un roman”.

Cărțile sunt prețioase, mai ales dacă găsești ceva care să-ți placă. Mereu am apreciat oamenii cu care pot vorbi despre literatură, care chiar dacă nu au citit romanele pe care le-am citit eu, sunt în stare să emită o părere despre ele din simpla viziune a cuiva care citește mult. Mario Puzo nu doar că a trezit în mine simpatia pentru cărți cu mafie, dar m-a făcut să mă fascineze subiectul, să mă facă să-mi doresc să scriu o carte despre asta; despre o mafie imaginară, bineînțeles, nu despre una reală, cum a făcut el.

Știu, eu sunt bun la aruncat cu noroi în oameni, la criticat sistemul și la oferirea unei viziuni realiste asupra vieții (pesimistă, ar spune unii), tocmai de aceea am și renunțat la idee pentru moment. Poate cândva o să pot, la fel ca și Adrian Ciubotaru, să scriu și o carte din postura de blogger. Până atunci, voi lăsa urme doar aici, nu și la tipografiile offline. Și cum o lecție, sau un dialog, trebuie să se încheie cu un sfat, eu vă spun că trebuie să fie o carte acolo, undeva, care o să vă placă mai mult decât vă puteți imagina. Doar că trebuie găsită…

Articole asemănătoare

Luni, 28 Decembrie 2009   //   Altele   //   7 comentarii   //   Tags: , , ,


7 comentarii to “O scurtă lecție de literatură”

  • Luni, 28 Decembrie 2009 at 14:22
    Alexa spune:

    Chiar am vazut ieri la Apropo Tv niste ‘interviuri’ luate acum cativa ani unor vedete de pe meleagurile noastre… Erau nevoiti sa spuna cum se inteleg ei cu literatura, ce au citit ultima oara, tralala. Eheh, raspunsurile lor nu sunt greu de imaginat. Andreea Antonescu spunea ca pana la 18 ani a citit doar 2 carti. Altii isi cautau scuze, iar altii vorbeau despre ‘Alchimistul’ si ‘Codul lui DaVinci’…
    Trist, as spune.

  • Luni, 28 Decembrie 2009 at 21:55
    Tweets that mention O scurtă lecție de literatură « Sadak -- Topsy.com spune:

    [...] This post was mentioned on Twitter by waven, Christian Vasile. Christian Vasile said: #peblog O scurta lectie de literatura http://sp2.ro/446032 [...]

  • Marţi, 29 Decembrie 2009 at 1:03
    Madalin spune:

    Să ştii că există profesori de limba şi literatura română care pun note pe citit şi prezentat în faţa calsei. Chiar profesoara mea.
    De la o vreme, am început să citesc puţin mai mult ca de obicei, însă nu prea îmi găsesc timp şi buna-voie sa o fac zilnic. Poate că azi îmi doresc să citesc câte 40 de pagini pe zi, dar mâine dau de nişte probleme care îmi mănâncă timpul şi nu mai apuc să citesc.Pentru asta ştii vreun leac?
    Dacă ştii, te rog, trimite-mi un mail, o notificare că mi-ai răspuns la comentariu, ceva..

  • Marţi, 29 Decembrie 2009 at 1:33
    andrei spune:

    Frumos spus. Iar ca să continui, aş spune că pentru a găsi acea carte care să ne placă, trebuie să încercăm… cât mai multe.

    Citeam înainte de Crăciun o ştire despre editura Nemira care a cerut intrarea în faliment (mai corect în insolvenţă). Acesta este efectul pervers generat de sistem. Nemira, prin colecţia SF Nautilus, l-a făcut accesibil publicului din România pe Frank Herbert, un „nene” despre care la o căutare pe google, găsim mai puţine referinţe decât în cazul lui Frank Ribery. Ce-ar mai fi de spus ?!

  • Marţi, 29 Decembrie 2009 at 1:34
    Sadak spune:

    @ Madalin
    Nu există vreun leac. Nu citești pentru că îți propui, ci pentru că îți place, dacă într-adevăr așa este. Nu poți azi 40, nu e nicio problemă, că nu ai niciun contract de respectat. Eu niciodată nu mă gândesc cât citesc. Atunci când simt că restul vreau să aflu data viitoare, închid cartea. Simplu.

  • Marţi, 29 Decembrie 2009 at 2:43
    Onutzza spune:

    Dintotdeauna in familia mea a fost un cult pentru carte si pentru citit (cred ca avem peste 2000 de carti adunate de bunici si de parinti in ani). Am citit multe carti si pe masura ce citesc realizez cat de multe mai am de citit si de invatat / imbogatit sufletul.

    Comentariul este despre altceva, insa. Apropo de profesori, primele trei clase de liceu le-am urmat la un liceu foarte bun din Constanta unde aveam o profesoara tanara la materia Limba si literatura romana. Cu toate ca incerca sa ne predea materia ei asa cum credea mai bine, facea totusi o greseala fantastica. Incerca sa ne impuna modul ei de a gandi. Lectura cartilor din programa scolara era obligatorie, insa, cu toate ca ni se cerea parerea cu privire la temele discutate din acele carti, practic acea parere era nula daca nu concorda cu a dumneaei. De mentionat si comentariile lungi pe care le aveam de facut ca tema pentru acasa (in care nu imi mai expuneam ideile mele ci faceam o compilatie de critici literare din diverse culegeri de specialitate). Incet, incet, ne-a scazut tuturor interesul pentru citit. La ce bun sa ne mai dam cu parerea daca oricum nu conta?

    Dupa ce am terminat clasa a 11-a m-am mutat impreuna cu familia in Galati si, implicit, am schimbat si liceul. Clasa in care aveam sa invat nu era la fel de buna ca cea din 9-11, dar nu mai conta, caci oricum interesul principal era reprezentat de bac si admiterea la facultate. Profesoara de romana de aici era o domnisoara batrana, destul de distanta si chiar acritura uneori. Cu toate acestea, metoda ei era complet diferita de a fostei profesoare si, nu doar atat, ci chiar avea si rezultate. Pozitive.
    - la romana nu aveam teme. Trebuia doar sa citim romanele si apoi sa ne expunem liberi ideile, asa cum vedeam noi lucrurile. Doamna profesoara era interesata de cum abordam noi subiectele, de ce anume intelegeam noi din anumite secvente din romane, din poezii, de cum interpretam. Eram liberi sa gandim.
    - la romana nu aveam lucrari de control. Aveam doar teza. Stresul tocelii pentru lucrare era eliminat. Si in fond, daca citeam romanele/poeziile si daca le comentam in clasa pana la epuizare, nu am fi avut cum sa nu stim la o eventuala evaluare scrisa.
    - in clasa a 12-a a fost pentru prima oara in toti anii de scoala cand am discutat impreuna cu doamna profesoara si celelalte lecturi din manual, chiar daca erau suplimentare. Am invatat atunci sa ii inteleg pe Ion Barbu si pe Nichita Stanescu, pe care inainte nu ii citeam, pentru ca mi se parea ca scriau greoi si nu le intelegeam mesajele transmise prin poezii. Am invatat atunci ca nu conta daca spuneam chiar si o prostie – daca dupa lecturarea unui text aceea era parerea mea, trebuia sa o sustin, indiferent de ce spuneau altii, dar eventual sa si argumentez.
    - m-am dus la probele de bac la romana fluierand. Stiam ca orice mi-ar fi picat, desi nu invatasem niciun comentariu cap-coada, as fi stiut sa fac. Si asta pentru ca “invatasem” sa citesc, sa interpretez si sa ma exprim liber. Si asa am facut iar notele au fost pe masura.

    Si toata povestea asta am scris-o pentru ca mi-a placut subiectul prezentat de tine si pentru ca am vrut sa intaresc ideea ca, mai ales astazi, cand copiii / adolescentii / tinerii citesc din ce in ce mai putin, atentia lor indreptandu-se spre alte lucruri, conteaza mult sa aiba modele in profesori si in cei apropiati, sa fie lasati sa se exprime, sa fie incurajati sa-si gaseasca fiecare segmentul de literatura preferat si sa absoarba din el cat pot.

  • Marţi, 29 Decembrie 2009 at 23:27
    Bijuterii fantezie spune:

    Cred ca tine si de fiecare! Unora pur si simplu nu le place sau nu isi fac timp sau li se pare o pierdere de timp. Mie mi-a placut sa citesc si inca imi mai place. Nu prea mai am timp, dar asta-i alta poveste. Cred ca numarul persoanelor care citesc si au citit la viata lor va scade considerabil. Din pacate….

Postează un comentariu