De câte ori n-ați auzit cuvintele „Te iubesc” de la persoana dragă? Și nu doar de la persoanele dragi, ci și de la simpli prieteni. Toți îți spun că vă iubesc. Lumea asta e plină de iubire se pare. Unii se bombardează peste ocean, alții (aceeași, de fapt) se bat pentru petrol prin Irak, iar alții nu sunt mulțumiți cu comunismul din China. Dar totul este plin de iubire. Toți ne iubesc, noi îi iubim pe toți.

La partea cu prietenii o înțeleg. Nimeni nu o zice pentru că are impresia că așa e. Mulți o zic pentru a le arăta prietenilor afecțiune. Și să zicem că e normal când simți că respectiva amică înseamnă mult mai mult decât prietenul pe care-l ai de trei săptămâni. Dar nu aici e problema. Problema e la relațiile adevărate.

Ai prietenă de două ore? O iubești. Clar i-ai spus asta deja, cel puțin de trei ori. N-ai spus-o? Înseamnă că ți-o fi rușine, dar de spus tot o să o spui până când vă despărțiți. Că așa se face. Că fetele sunt geloase. Nu știu dacă „geloase” este cuvântul potrivit, cred că „orgolioase” e mai apropiat. Mă întreb dacă între ele, fetele fac și concursuri legate de cuvintele astea două. Dacă nu le-ai spus că le iubești, înseamnă că nu mai merge relația. Nu se poate, adica nu mi-ai zis că mă iubești? Aaaa, gata, nu ții la mine, ne despărțim! Super, nu? Practic ne forțează să spunem ceva ce nu doar că e posibil să nu simțim, dar e posibil să nici nu știm ce înseamnă.

Normal că e posibil și asta. Exista cu siguranță persoane care au spus-o doar din această mică, dar importantă obligație. Genul de persoane care nu au avut vreo relație mai lungă decât două săptămâni. Credeți că vreunul dintre ei a spus vreodată cuvintele astea două pentru că le simțea? Eu nu cred. Am trecut prin cam toate posibilitățile, și da, de multe ori până și eu am trebuit să o zic de complezență. Pentru că altfel rămâneam cu buza umflată.

Am citit într-una dintre cărțile lui Mario Puzo un pasaj interesant. Personajul principal și logodnica lui stăteau întinși în iarbă uitându-se către cer. Ea îi spune la un moment dat că nu îi vine să creadă cât timp au stat acolo, iar logodnicul o întreabă dacă mai poate sta un pic. La ce te gândești? întreabă ea. La vreo 50-60 de ani, răspunde el întinzând mâna în care se afla un inel. Cam asta înseamnă „te iubesc”. Să vă uitați ambii în oglindă și să vă vedeți unul altuia viitorul. Ok, să zicem că la 15 ani nu știi ce înseamnă, și probabil la vârsta aia e și destul de greu să realizezi. Dar nu poți să spui asta din prima zi, chiar și atunci când de-abia ți-a dat mustața.

Pe de altă parte, așa cum am susținut și mai devreme, dacă nu o spui e de rău. E ca un rău necesar. Dacă nu o spui, relația nu poate merge. Dacă o spui și totul se termină, vine fata, draga de ea, și spune că de fapt tu nu ai iubit-o. Păi da, frumoaso, nu te-am iubit, dar dacă nu-ți spuneam n-aș mai fi fost cu tine. Sunteți de acord, sper. Fetele, voi ce ziceți? Parcă am dreptate, nu? E chiar nevoie mereu să vă umflăm orgoliul cu astea două cuvinte care au început să fie un „bună ziua” al oricărei relații? Nu vă puteți și voi mulțumi cu faptul că e cineva lângă voi, cineva care chiar dacă nu vă iubește (atenție, vorbim de adevăratul sens al cuvântului aici), măcar ține la voi? Cineva care vă acceptă așa cum sunteți, cineva care nu vrea să vă schimbe și care e în stare să treacă peste probleme pentru voi. Cineva care, în final, vă va spune că vă și iubește. Dar o să o spună atunci când într-adevăr va simți asta. Atunci când lucrul ăsta valorează mult mai mult decât două cuvinte aruncate în grabă la despărțirea din parc. Și vă spun eu, odată dobândite pe bune cuvintele astea două, vă vor face să vă simțiți mult mai bine decât vă puteți imagina.

Alte articole