Am primit vineri o leapșă de la Cătălin prin care trebuie să vorbesc, în ce mod vreau eu, despre o piatră. Mi s-a părut interesant, așa că m-am apucat de treabă:

Eu sunt piatra. Lucrul fără de care nimic nu ar fi fost la fel în zilele noastre. Eu sunt pionierul. De la mine a plecat totul. Din epoca de piatră. Oamenii au avut nevoie de mine ca să cioplească sau să vâneze. Ce să cioplească? Alte pietre. Și-au făcut peșteri și locuri de dormit scormonind până în măduva mea. I-am ajutat. Le-am oferit un adăpost. Oamenii au trăit datorită mie. I-am ascuns de animale prădătoare, i-am protejat de ploaie și vânt. Am permis chiar și apei să sape în mine, pentru că ea e mult mai puternică decât omul. I-am permis apei să facă din mine forme naturale care astăzi sunt pe lista de „trebuie vizitat”.

Sunt un lucru atât de banal, și totuși sunt un lucru atât de complex. Banal pentru că mă întind pe jos, pe toate drumurile. Banal pentru că nu mă pot mișca, nu pot vorbi, și nici măcar nu te pot vedea. Trebuie să știi însă că pot gândi. De aceea sunt și complex. De fapt, acum asta citești, gândurile unei pietre. Nu contează ce piatră. Pot fi cea care ți-a spart capul în clasa a doua și ți-a intrat în minte, de aia mă poți auzi acum. Pot fi una dintre cele cu care ai aruncat după câini, sau una dintre rocile din Marele Canion. Cert e că mă poți auzi. Pentru prima dată mă poți auzi și poți realiza că nu sunt doar o bucată de material de construcție.

Zeci de mii de ani s-au numit după mine. S-au numit anii din epoca de piatră. Sunt un monument al vieții. Asta până când m-ați înlocuit cu metalele. Au apărut fierul, oțelul, ba chiar și focul. Și după ce ani și ani de zile v-am ținut în puf (un puf mai rigid, într-adevăr, dar mi-am dat silința) voi mă puneți dedesubtul focului, ca la final să îmi petrec restul vieții înconjurând un pic de cenușă. Și nu uitați că au fost tot două pietre care v-au învățat ce înseamnă focul. Apoi, chiar dacă nu vă purtați frumos cu mine, eu tot vă ajut. Vă sunt prieten. Și datorită mie puteți construi casele uriașe în care trăiți. Că dacă eu nu aș fi așa de puternic, ați cădea cu tot cu ele. Și voi tot continuați cu răutățile. Când mă vedeți pe jos în grădina voastră, mă aruncați. Mă strângeți în mână și cu toată forța loviți aerul, deschizând și pumnul. Nu vâ gândiți că e posibil să mă doară căderea.

Dar eu tot nu vreau să fiu rău cu voi. Chiar dacă uneori, măreția noastră intră sub picamăr și devenim pietriș. Știți ce rușine este pentru o piatră să devină pietriș? E ca și cum voi, oamenii, rămâneți fără coloană. De ce ne faceți asta? Uitați-vă în jur, câtă nevoie aveți de noi. Nu ne-ați pus niciodată la masă cu voi, chiar dacă știți că nu am mânca nimic și nici nu am vorbi. Nu ne-ați luat niciodată să dormim în pat cu voi, chiar dacă știți că nu sforăim și nici nu vă luăm pătura noaptea. În verile fierbinți, când suportăm temperaturi mult mai mari decât voi, ne lăsați să stăm sub soare, nu ne mutați la umbră. Copii, mai țineți minte de câte ori v-am salvat de câini? De ce niciodată nu ne spuneți mulțumesc? De ce nu ne întindeți niciodată o bancnotă de 1 leu, chiar dacă știți că n-am putea-o lua? Îmi știți puterea, că altfel nu ați spune la un lucru așa de important ca și căsătoria „casă de piatră”, nu? Normal că o știți, dar o ignorați.

Faceți bani pe cârca noastră. Cum voi aveți fotomodelele, și sunt oameni care fac bani buni din asta, și noi avem fotomodelele noastre. Doar nu credeați că toate pietrele sunt la fel, nu? Păi ce, se poate compara p piatră de pe stradă cu frumusețea unei marmuri? Și ce faceți cu frumusețile noastre? Le puneți pe jos și le călcați sau vă faceți uși din ele, în loc să le puneți în vitrină și să le admirați frumusețea. Nici nu știți cât suferim din cauza asta. Nici nu știți cât de mult ne-am dori să ne respectați și să ne fiți loiali așa cum zeci de mii de ani v-am fost și noi vouă. Și cel mai probabil, asta nu se va întâmpla niciodată, pentru că și dacă tehnologia avansează, e imposibil să vă lepădați de noi. Suntem ca și apa sau soarele. Este imposibil să trăiți fără noi, și tocmai de aceea ne exploatați, ca să ne arătați că sunteți mai puternici decât noi. Să ne arătați că voi sunteți stăpânii și noi suntem sclavii. Să ne țineți la un nivel de la care noi să nu ne putem ridica, și astfel veți profita de noi mereu.

Dar poate roata se va întoarce. Poate într-o zi ne vom sătura ne umilințele la care ne supuneți și vom refuza să mai luăm parte la construcțiile caselor voastre. Vă vom lăsa în paragină, și atunci să vedem ce veți face fără noi. Veți veni și ne veți ruga să vă iertăm, ne veți spune că nu ați știut că și noi însemnăm ceva. Dar nu știu daca e chiar așa de ușor. Tu, cel care mă poți auzi acum, vreau să-ți spun că eu nu știu cine ești. Nici tu nu știi cine sunt eu, și asta pentru că eu pot fi oriunde, eu sunt vocea tuturor pietrelor din lume, de la cele sfărâmate până la rocile vulcanice. Spune-le tuturor ceea ce ți-am zis eu. Și când va veni clipa te vom răsplăti așa cum meriți. Pentru că asta nu e doar în imaginația ta. Asta chiar se întâmplă.

Alte articole

• Grand Theft Auto (6)
• Te iubesc, dar … bani mai ai? (16)
• Dacia în criză ? (4)
• Caută după e-mail (2)
• Vreau să ne despărțim … (9)